Cele patru crize europene. Cum va supravieţui Uniunea

20150621_143441

 

Dacă am revedea acum dezbaterile electorale dinaintea alegerilor pentru Parlamentul European, am realiza că nu mai suntem în aceeaşi lume. Comunitatea europeană a mai trecut prin crize foarte serioase, dar de data aceasta se confruntă cu patru crize concomitente din care e discutabil dacă va ieşi întărită. În aceste crize se confruntă mai multe Europe, fiecare cu tradiţiile, valorile şi interesele specifice. Continentul este agitat cum nu a mai fost demult.

 

Criza modelului economic

În aceste săptămâni se testează robusteteţea instrumentului numit Euro, liantul fizic şi simbolic al Uniunii Economice şi Monetare. Dar, pe lângă viabilitatea monedei şi chestiunea îndatorării, criza grecească readuce în discuţie relevanţa modelului socio-economic european. Pe de-o parte avem o Europă neo-liberală, care funcţionează în concert cu instituţiile financiare internaţionale – FMI şi Banca Mondială. Din ea fac parte partide, şefi de stat şi de guvern populari, conservatori şi, în mai mică măsură, social-democraţi şi liberali, care nu numai că promovează austeritatea ca unic principiu de guvernanţă economică, cu aplicabilitate generală, dar şi impun Greciei o reţetă rigidă de ieşire din criză în care austeritatea ocupă un loc central. Miza pare să fie reprezentată mai puţin de perspectivele rambursării datoriei Greciei faţă de creditorii internaţionali cât de conţinutul pachetului de politici de revenire. Germania este la cârmă, promovând disciplina bugetară, de-reglementarea, privatizarea şi austeritatea. Se adaugă Marea Britanie, Olanda şi, fără entuziasm, Franţa. Pe de altă parte avem Europa socială, cea care refuză decuplarea economiei de politic şi contestă viabilitatea modelului neo-liberal. O mare parte din societatea greacă se situează acolo, dar şi numeroase partide care constituie două grupuri parlamentare relevante – stânga europeană şi respectiv verzii. La nivel social, austeritatea a activat numeroase grupuri, prezente nu atât în parlamente cât pe străzi. Adiacentă crizei greceşti, dar privind direct modelul economic şi social european este negocierea Parteneriatului Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii („TTIP”) cu SUA. Dacă va fi ratificat în forma intuită acum, ordinea neoliberală va fi iremediabil instalată, cu toate costurile sociale de rigoare. Dacă în criza grecească Europa neo-liberală va câştiga, reuşind să impună Greciei o înţelegere umilitoare sau prin ieşirea acesteia din zona Euro, o va face cu un preţ mare. Leadership-ul economic german va fi puternic afectat, antrenând reacţii adverse nu numai din partea Europei sociale, dar şi din partea celei suveraniste, eurosceptice. Critica austerităţii şi a politicii Troicii este nu numai o marcă a Syrizei şi Podemos-ului spaniol. Este şi a Frontul Naţional francez şi a Ligii Nordului italiene. Eventualitatea falimentului statului grec, însoţită de renunţarea la Euro, foarte probabil va genera tubulenţe economice şi va supune populaţia unor greutăţi dificil de suportat în viitorul apropiat. Existenţa statului grec nu va fi afectată, însă. De cealaltă parte, efectele abandonării monedei unice de către un stat membru pot, prin efectele de contagiune greu de prevăzut, pune sub semnul întrebării chiar viitorul proiectului european.

 

Criza migraţiei şi azilului

O altă politică importantă este testată la limită, cea privind migraţia şi azilul. Războaiele civile şi schimbările de violente regim din Orientul Mijlociu şi Africa au împins către Europa valuri de refugiaţi pentru care nimeni nu pare pregătit. Ţările care primesc cei mai mulţi migranţi şi azilanţi, Malta, Grecia şi Italia cer ajutorul invocând principiul care stă la baza politicii şi respectiv a întregii construcţii europene: solidaritatea. Numai că Europa solidară se ascunde, probabil de teama curentelor anti-imigraţie care se întăresc constant. Franţa blochează graniţa cu Italia iar, în acelaşi scop – oprirea refugiaţilor – Ungaria planifică ridicarea unui zid la graniţa cu Serbia. În Slovacia a avut loc recent un protest puternic şi violent împotriva imigranţilor şi a cotelor obligatorii de acceptare a acestora. Zorii Aurii din Grecia s-au întărit electoral şi ţintind imigranţii. Nordul European, cu Suedia în prim-plan, nu reuşeşte de unul singur să ajute ţările sudice. În Danemarca, la alegerile parlamentare populist şi anti-imigraţie Partidul Poporului a ieşit pe locul secund. Cum se întâmplă şi în alte ţări, aparent paradoxal, Partidul Poporului pretinde că apără statul social de imigranţii ce vor să profite de acesta. Criza migraţiei indică şi alte lucruri – Europa are puţine instrumente de acţiune în zonele de proximitate, de a căror stabilitate depinde şi propria linişte. Aceasta nu a reuşit în niciun fel să influenţeze starea de fapt din Orientul Mijlociu, unde greşeala teribilă a celui de-al doilea razboi din Irak s-a combinat nefericit cu paralizia faţa războiului civil din Siria. În Libia a intervenit pentru a-l elimina pe Gaddafi, dar s-a retras în faza critică, de reconstrucţie politică şi socială. Europa nu pare pregătită să facă faţă migraţiei, oricare ar putea fi motivaţia susţinerii acesteia – rezolvarea în perspectivă a problemei demografice şi competitivităţii sau cea umanitară care derivă din valorile asumate şi tratatele internaţionale. Pe termen scurt sunt două opţiuni pentru preluarea potenţialilor azilanţi: voluntar sau prin cote obligatorii. Comisia doreşte cote obligatorii, Consiliul participare voluntară. Probabil participarea voluntară a statelor nu va da rezultate, iar eşecul solidarităţii va îndepărta ţările de graniţă de proiectul european şi va condamna zeci de mii de oameni la mizerie şi excludere.

Criza terorismului

În aceasta criză nu supravieţuirea Uniunii e chestionată, ci a modelului democratic european. Atentatele de la Charlie Hebdo, din Tunisia şi execuţiile Statului Islamic sporesc sentimentul de nesiguranţă şi propagă prejudecăţile faţă de musulmani şi imigranţi. Partidele populist – xenofobe prosperă în acest climat de nesiguranţă. Apar mişcări sociale noi precum PEGIDA germană îndreptată împotriva „islamizării” Europei. Iar cei care apără minoritaţile şi toleranţa religioasă devin la rândul lor victime, cum s-a întâmplat în atentatul comis de Andreas Breivik în Norvegia. Dar ameninţările teroriste au şi alte efecte, de ordin politic şi instituţional.   În raport cu ameninţările teroriste motivate religios s-au conturat doua perspective – una securitară, de inspiraţie americană, care pune accent pe întarirea instituţiilor de forţă şi serviciilor secrete şi dezvoltarea infrastructurilor de supraveghere de toate tipurile şi una social-incluzivă, care completează răspunsul poliţienesc cu identificarea şi rezolvarea problemelor sociale, economice şi culturale care produc radicalizarea. Strategia securitară a fost aleasă de Marea Britanie, iar a doua direcţie îmbrăţişată de Spania, care a încercat şi reuşit să evite crearea unei falii între majoritarii creştini şi minoritarii musulmani. Problemele strategiei securitare sunt numeroase. În primul rând, nu pare că funcţionează. Răspunsul securitar pare că este ceea ce atentatorii urmăresc – răspandeşte nesiguranţă şi legitimează atentatorii drept combatanţi ai războiului cu Vestul. De asemenea, produce o decuplare între instituţiile democratice şi instituţiile de forţă/servicii secrete, din ce în ce mai greu controlabile, aşa cum s-a văzut în SUA, în cazul torturii prizonierilor de către CIA sau al supravegherii nelegale şi extinse a comunicaţiilor de către NSA. În Europa, supravegherea extinsă se află în tensiune cu drepturile fundamentale, centrale în democraţiile solide. În Estul Europei care a moştenit din comunism servicii secrete redutabile şi are încă instituţii democratice încă fragile, controlul este cu atât mai mult problematic. În vest, Franţa este ţara care resimte aceste tensiuni din plin. Lovită de mai multe atentate, cu o populaţie musulmană numeroasă, dar având tradiţii republicane şi democratice solide, aceasta a legiferat recent supravegherea extinsă. Dar cauzele structurale ale radicalizării, legate de inegalitate, excludere şi disoluţia statului bunăstarii rămân neatinse. Atentatorii de la Charlie Hedbo şi-au petrecut adolescenţa cântând hip-hop ca revoltă împotriva marginalizării şi excluderii. Mai târziu au pus mâna pe arme să ucidă în numele Islamului. Îşi permit Franţa şi Europa, având în vedere proximitatea ţărilor musulmane şi diversitatea etnică internă să să abordeze problema din perspectivă strict securitară? Este cel mai facil răspuns dar limitat ca impact asupra ameninţării teroriste.

 

Criza din Est

Maidanul ucrainean a generat în Ucraina un conflict îngheţat din care se poate ieşi cu greu. Retorica şi acţiunea politică specifică Războiului Rece au revenit, antrenând atât temeri cât şi bugete considerabil mai mari pentru armată. În această criză, Europa se împarte între cea militaristă, cea care preferă înarmarea şi mobilizarea la graniţele Uniunii şi cea pacifistă, care pune accentul pe doreşte instrumentele non-militare în relaţia cu Rusia, de tipul sancţiunilor economice şi izolării internaţionale. În Europa militaristă se află majoritatea ţărilor est-europene care văd în acest conflict din Ucraina şansa de a întări prezenţa NATO şi americană în zonă, dar şi atlantiştii de serviciu precum Marea Britanie. Ţările Baltice, Polonia şi România sunt cele mai active în această direcţie. Ungaria face notă discordantă în Est, părând mai degrabă convinsă de viabilitatea modelului ideologic rusesc, conservator şi iliberal. În Europa pacifistă se află ţările vestice, ţări care au atât relaţii economice solide cu Rusia, dar şi o lipsă de orizont militar în relaţie cu aceasta. Germania, Franţa şi Italia au făcut eforturi pentru a încuraja o detensionare a situaţiei în Ucraina, fără prea mult succes, însă. Politica americană în zonă pare o reluare a conceptului diviziv „Vechea Europa” vs. „Noua Europă”, propus în 2003 de catre Donald Rumsfeld, promotor al militarismului neo-conservator. Cele două categorii distincte apăruseră ca urmare a poziţiilor diferite în privinţa Irakului, „Noua Europă” estică fiind mult mai deschisă faţă de opţiunea intervenţiei, cu sau făra mandatul ONU. Peste o decadă se pare că scenariul se reia.

Ce fel de Uniune vor naşte crizele?

Va supravieţui Uniunea acestor crize multidimensionale şi concomitente? Teritorial, cel mai probabil. În ciuda acestor crize există inerţii şi interdependenţe care unesc ţările europene. În plus, crizele produc tabere care nu se suprapun. Germania este neo-liberală, încearcă sa fie solidară în chestiunea migraţiei, pentru moment nu este afectată de terorism şi pacifistă în Est. Franţa este dependent neo-liberala, individualistă in chestiunea migratiei, securitară şi pacifistă in Est. Fiecare ţară, mare sau mică, din Sud, Nord sau Est, are un profil distinct în cele patru crize. Pentru moment, nicio ţară nu riscă o marginalizare structurală, poate cu excepţia notabilă a Greciei. Grecia este vocea disperată a Europei sociale, dar şi a celei solidare în chestiunea migraţiei, iar în conflictul din Est este mai degrabă pacifistă.

Va supravieţui Uniunea ca model politic, socio-economic, democratic şi de valori? Mai puţin sigur. Structurarea politică a celor patru crize ne arată mari tensiuni. Politica deschiderii este înlocuită de politica fricii. Europa începe să gândească şi să acţioneze ca o cetate asediată, incapabilă să-şi pacifice societăţile şi proximităţile. Percepţia care se formează din ce în ce mai puternic este a unor „invazii barbare” formate din imigranţi care caută beneficii sociale şi cerşesc, din refugiaţi care se scurg haotic şi disperat către Europa şi din proprii cetăţeni radicalizaţi care se întorc împotriva civilizaţii occidentale. Partidele populist – xenofobe cresc într-un ritm susţinut, erodând cu rapiditate bazele pluraliste şi civice ale politicii naţionale. Instituţiile de forţă şi nu cele democratice tind să acapareze gestionarea fricilor şi a ameninţărilor, afectând echilibrul democratic dintre grupuri şi puteri. În al doilea rând, Europa nord-vestică îşi slăbeşte legăturile cu Sudul şi Estul european, poate cea mai simplă definiţie a integrării europene. Sudul European este abandonat în faţa migraţiei susţinute şi i se impune un model economic neo-liberal care nu generează dezvoltare economică şi socială. Estul european se militarizează de către NATO şi SUA şi rămâne sub-dezvoltat economic, din cauza aceluiaşi model de guvernanţă inadaptat nevoilor. Nord vestul devine defensiv şi inflexibil.

Toate acestea nu par a  constitui motive de optimism. Uniunea va supravieţui, dar nu ştim care dintre „Europele” descrise mai sus vor rezista. Cele mai vulnerabile dintre ele sunt cele care au făcut Europa specială şi lumea în întregul ei, puţin mai bună.

 

Articol apărut și pe blogurile Adevărul

Pădurile României şi sfârşitul economiei de sacrificiu.

646x404

 

Protestele care se anunţă în zeci de oraşe din ţară şi străinătate pe tema despăduririlor i-au surprins pe mulţi. Amploarea preconizată i-a făcut să se întrebe de ce acum? Repetând o traiectorie similară cu a protestelor faţă de proiectul de la Roşia Montană şi faţă de mineritul pe bază de cianuri, a fost nevoie de timp pentru a se strânge o masă critică de persoane, grupuri şi organizaţii care să iasă în stradă pentru această cauză. Presa a relatat în ultimii ani sute de cazuri de tăieri abuzive, multe dintre acestea implicând retrocedări dubioase şi politicieni de toate rangurile. Informarea s-a transformat în indignare. Dezbaterile privind Codul Silvic au dat ocazia partidelor să mimeze interesul pentru păduri şi protejarea acestora. Adevărul este însă dur şi nu lasă loc de interpretări. Sistemul mafiot care a distrus pădurile româneşti este în mod egal influent în toate partidele şi în special în cele care au guvernat până acum. Banii obţinuţi prin abuzuri şi încălcarea legii ajung direct în conturile liderilor politici şi uneori şi în visteria partidului. Pădurile au fost victimele predilecte ale tranziţiei. Iar pentru a le salva trebuie să ducem o luptă dificilă cu cei care au construit acest sistem şi îl menţin cu profituri uriaşe.

Dezbaterea este, deci, mult mai largă decât cea legată strict de Codul Silvic, care rămâne pilonul oricărei politici în domeniu. Atât timp cât exploatarea abuzivă a pădurii umple buzunarele politicienilor şi altor potentaţi chiar şi cel mai curajos Cod va avea un impact limitat. Cum se explică faptul că miile de reclamaţii făcute prin Radarul Pădurilor nu au fost anchetate? Cum se explică faptul că retrocedările însoţite de despăduriri nu au fost deranjate, cu mici excepţii? Arestarea lui Viorel Hrebenciuc într-un astfel de dosar este o excepţie şi nu e parte a unui efort care să arate înţelegere, asumare şi combaterea sistematică a fenomenului. Ca şi în cazul Roşiei Montane, DNA-ul doarme. Poliţiei pare că i s-a prescris neputinţa. Protestele pe această temă ar trebui să îi trezească, cel puţin parţial, pe cei care ar trebui să asigure respectarea legii.    În egală măsură, chestiunea pădurilor priveşte politica privind resursele naturale şi chiar modelul socio-economic pe care România îl practică. Ca şi în cazul RMGC şi Chevron, principalul beneficiar al despăduririlor foloseşte un discurs public care seamănă a şantaj. Dacă nu ne lăsaţi sa exploatăm resursa X –  se vor pierde locuri de muncă! Şi continuă – investitorii străini vor părăsi sau evita România; vom da în judecată statul roman în baza tratatelor bilaterale; economia nu se va dezvolta! În cazul Schweighofer, vor părăsi ţara în favoarea altei ţări est europene. Acest discurs de şantaj nu mai merge. România este o ţară săracă, dar nu atât de săracă încât să sacrifice pentru avantaje de moment mediul şi bogăţiile durabile de care depindem pe termen lung.    Intrarea companiilor austriece pe piaţa românească şi ocuparea unor poziţii dominante a scos de pe piaţă companii mai mici, răspândite prin ţară, care angajau din comunităţi locale dar care nu aveau puterea de lobby şi capacităţile de prelucrare ale austriecilor. Se estimează că s-au pierdut aproximativ 50.000 de locuri de munca din acest motiv. Localităţi întregi se confruntă cu problema şomajului masiv. Dezvoltarea economică pe orizontală, pe care o clamează zgomotos companiile, este firavă. Adăugăm aici şi alunecările de teren şi inundaţiile care produc pagube însemnate. Industria locală a mobilei supravieţuieşte cu greu, având acces limitat la masa lemnoasă din cauza concurenţei cu iz monopolist al marilor companii. Circuitul sub-dezvoltării este completat de export – o mare parte din lemn, puţin sau deloc prelucrat, iese din ţară. Exportăm lemn brut pentru a-l prelucra şi pentru a-l vinde alţii ca produs finit mai scump. Întrebarea e simplă: de ce exportăm cantităţi imense de lemn în Egipt, Turcia, Siria, China, Ungaria, Italia, când am putea sa îl prelucrăm în ţară, în cadrul unei politici sustenabile şi economic avantajoase? Exportul masiv de lemn brut nu pare o strategie de dezvoltare economică nici pentru cel mai naiv şi entuziast promotor pieţei libere. Este însă o excelentă strategie de a umple buzunarele unei elite economico-politice.

Priorităţi? Schimbarea Codului Silvic – interzicerea tăierilor la ras, limitarea cantităţii de lemn pe care o procură o companie, politica activă de reîmpădurire şi anchetarea abuzurilor şi ilegalităţilor. Dar e momentul să gândim toată politica într-un singur pachet, care să cuprindă exploatarea sustenabilă a lemnului, co-interesarea proprietarilor de păduri în protejarea acestor, dezvoltarea de proiecte economice locale alternative la tăierea lemnului, dezvoltarea industriei româneşti de prelucrare, refacerea fondului forestier şi politica de comerţ exterior. Nu există soluţii miraculoase şi pe termen scurt, deşi un moratoriu pe exploatare şi interzicerea sau limitarea, pe termen lung, a exportului de lemn brut sau puţin prelucrat ar putea fi măsuri eficiente. Pe termen lung, legislaţia şi atitudinea guvernanţilor trebuie să ţintească exploatarea la o rată de reîmpădurire a României (în aces moment suprafaţa împădurită este în scădere) şi integrarea resursei de lemn într-un lanţ domestic de producţie de bunuri finite. Politicienii din opoziţie sau de la guvernare, dacă sunt într-adevăr interesaţi de soarta pădurilor, pot intra în concurenţă propunând măsuri pe tot acest circuit. PNL-ul poate insista asupra întăririi industriei autohtone. PSD-ul asupra locurilor de muncă. Din păcate, preocuparea lor de moment este să dea vina unii pe alţii şi să îşi ascundă scheletele din dulap. PSD-ul îl acuză pe Iohannis că doreşte un Cod Silvic care să avantajeze marile companii, PNL acuză PSD că susţine mafia pădurilor. Singurii care rup acest cerc de blamare sunt cei care protestează, furioşi pe faptul că toate partidele s-au finanţat din banii obţinuţi din lemnul tăiat abuziv. Tentativele unora de a se folosi de protestele legitime ale societăţii civile vor fi sortite eşecului.  PSD, PNL, PDL, UDMR, UNPR, PC sunt toate vinovate şi responsabile pentru dezastrul pădurilor româneşti.

Ca şi în cazul Roşiei Montane sau al exploatării gazelor de şist, societatea dă un semnal puternic: că nu mai putem distruge orice pe altarul „dezvoltării economice“. Generaţia matură ce a trebuit să înfrunte în plin tranziţia cu toate tensiunile şi dramele ei a fost numită „generaţie de sacrificiu”. E momentul să spunem că sacrificiul acesteia nu a fost în van, dar şi că nu mai avem nevoie să sacrificăm pe nimeni de acum încolo. Avem îndeajuns de multe idei, resurse şi posibilităţi ca ţară să ne dezvoltăm economic, protejând mediul, comunităţile locale, drepturile fundamentale şi, mai ales, şansele generaţiilor ce vor urma. Vremea economiei de sacrificiu a trecut.

 

Articol apărut pe blogurile Adevarul.

 

 

 

Reforma electorală: Se resetează politica românească?

20150621_144719

 

Marginalizată mediatic în raport cu valul de arestări, reforma electorală avansează cu bune şi cu rele. Comisia de specialitate din Parlament a votat căteva principii care desenează arhitectura viitorului sistem electoral. Pe scurt, reforma va presupune revenirea la sistemul electoral proporţional pe liste, menţinerea pragurilor electorale la 5%, menţinerea alegerii primarilor într-un singur tur, relaxarea totală a criteriilor de înfiinţare a partidelor şi schimbarea modului de finanţare, în direcţia limitării cheltuielilor private şi creşterea transparenţei.

O combinaţie de reveniri, inerţii şi schimbări reale. Vor avea acestea efecte pozitive? Sunt coerente? Vor ajuta în regenerarea democratică a României? Ceea ce opreşte reforma să fie într-adevăr profundă este menţinerea pragurilor şi alegerea primarilor într-un singur tur. Primarii se vor eterniza, ţinând comunităţile captive prin simpla redistribuire şi presiune administrativă care le permite să atingă o majoritate oarecare (ar putea fi şi 20%). Accesul în consiliile locale cvasi-blocat. Un Parlament în care se intră pe baza acestui prag este un Parlament oligarhizat, clientelar şi ineficient. Partidele mai mici nu vor încerca să se responsabilizeze direct faţă de cetăţeni ci vor parazita partidele mari (vezi UNPR). Partidele mari, PNL şi PSD, vor fi mulţumite pentru că mimează pluralismul politic şi anihilează partidele care ar putea să le conteste. Ceea ce este grav însă este forţarea cetăţenilor de a alege doar între două opţiuni, să spunem de „stânga” şi de „dreapta”, sancţionarea slabei performanţe politice fiind de fapt o validare a „celorlalţi”. Ştiind că la un moment dat se vor întoarce la putere, cele doua mari partide şi sateliţii lor nu se vor reforma. Un alt efect negativ este că opţiunile politice vor fi sever limitate. Cele două mari partide vor merge către centru, abandonandu-se populismului şi impreciziei doctrinare. Curentele politice viabile vor fi ţinute artificial în afara jocului. Este inutil să aşteptăm de la marile partide să reformeze profund politica. Nu o vor face. O vor face cetăţenii dacă li se oferă o şansă Acest sistem cronicizează boala numită corupţie. Protecţia oferită de praguri partidelor mari şi membrilor acestora e un obstacol în calea reformei. Tot timpul vor exista aleşi locali, parlamentari şi miniştri care vor încălca legea şi asta pentru că sistemul e construit pentru a recompensa corupţia şi nu a pedepsi-o. Într-o democraţie sănătoasă, e anormal ca singura speranţă de a scăpa de un baron local să fie anchetarea şi condamnarea acestuia.

La fel şi în cazul parlamentarilor. Revenirea la sistemul electoral proporţional pe listă este o veste bună. O veste şi mai bună ar fi fost sistemul proporţional cu listă deschisă, în care dai posibilitatea alegătorului să ordoneze candidaţii din lista votată. Această revenire ajută partidele să se echilibreze după confuzia produsă de sistemul electoral actual. În sine sistemul nu era greşit. A fost însă folosit pentru a creşte înfluenţa potentaţilor locali. Accesul la nominalizări era determinat de forţa financiară şi notorietate, fapt ceea ce a dus şi la scăderea dramatică a numărului de femei, tineri şi persoane cu expertiză din Parlament. Campania parlamentară s-a suprapus campaniei locale, candidaţii din sistemul uninominal promiţând beneficii comunitare în locul promovării unor programe de politici de nivel naţional (ex: fiscalitate, educaţie, politică externa). Revenirea va ajuta conducerile centrale ale partidelor să facă mai uşor politica de resurse umane şi va repoziţiona agenda campaniilor electorale în zona politicilor de nivel naţional. În acelaşi timp, va limita din influenţa liderilor locali şi ai antreprenorilor politici care au populat până acum Parlamentul. Veştile bune vin din zona înfiinţării partidelor, finanţării acestora şi eliminării barierelor în calea participării. În noul sistem, partidele se vor înfiinţa mult mai uşor, iar accesul la candidaturi va fi de asemenea uşurat – numărul de semnături pentru validarea unei candidaturi va scădea. Depozitele financiare, aproape 1000 de euro pentru fiecare candidat la alegerile parlamentare, vor fi eliminate. În linii mari aceste schimbări coincid cu cele propuse încă din timpul alegerilor prezidenţiale de către Campania „Politică fără bariere”. Şi sunt exact elementele care ne împiedică să spunem că reforma este un eşec. Asta în cazul în care principiile agreate de Comisie se vor păstra şi în legile care trec de votul final al Parlamentului.

O reformă profundă ar fi trebuit să atingă şi alte elemente, de exemplu reprezentarea de gen sau soluţiile diferite pentru votul proporţional. Ar fi trebuit să includă şi o reformă a procedurilor şi instituţiilor electorale – cele care ar trebui să asigure buna desfăşurare a alegerilor, oricare ar fi tipul lor. Dar modificarea acestui prim pachet legislativ este un pas înainte, care poate antrena şi alte schimbări ulterioare. Cu condiţia ca actualele principii să se menţină, care este impactul acestor schimbări asupra politicii româneşti? Elementele structurale se menţin, alegerea primarilor într-un tur va concentra puterea la nivel local iar pragurile ridicate vor limita sever accesul în Parlament şi consilii. Acest lucru a determinat societatea civilă să reacţioneze în forma unui Apel. Să sperăm că partidele nu îl vor ignora. Prin modificarea sistemului electoral şi a regulilor de finanţare partidele vor ieşi din anchilozare, se vor recentraliza şi vor avea mai multe instrumente să se cureţe. Dacă o vor face, asta depinde de fiecare partid în parte.

Uşurinţa cu cu care se vor înfiinţa partidele este marea noutate. Se poate anticipa o efervescenţă democratică şi formarea de zeci, poate sute de partide noi. Dar acestea vor avea de parcurs drumul extrem de dificil care le trece peste pragurile electorale. Multe se vor pierde pe parcurs, altele se vor consolida. Marele avantaj al acestei schimbări, deşi poate duce la frustrare şi nemulţumire, este că va impulsiona interesul cetăţenilor pentru partide şi alegeri. Va face politica mai accesibilă, după ani de constantă şi profundă îndepărtare de aceasta. Şi exact de acest lucru avem nevoie. Este inutil să aşteptăm de la marile partide să reformeze profund politica. Nu o vor face. O vor face cetăţenii dacă li se oferă o şansă. Această reformă parţială ar putea deveni ulterior, prin efectele pe care le are, o mare reformă sau un moment istoric ratat. Depinde de societate şi grupurile ei active, de partidele vechi şi noi, de cele mari şi deopotrivă cele mici.

 

Articol apărut și pe blogurile Adevărul.

Cine pierde Piaţa Universităţii pierde puterea. După trei ani de proteste 2012-2015.

376157_2743053053688_1119311002_n

Foto: Vlad Petri

 

 

Au trecut trei ani de la debutul unor proteste care au încheiat o perioadă lungă de apatie civică şi socială.

2012 a fost anul în care cetăţenii s-au revoltat împotriva abuzului de putere, sărăciei şi austerităţii, dar şi corupţiei generalizate. Roşia Montană a fost la rândul ei o cauză asumată, anticipând protestele anul 2013. Gazele de şist la fel, într-o formă incipientă. „Nu corporaţia face legislaţia” s-a strigat în 2012. Protestele anti-Acta au deschis agenda vieţii private, agendă redescoperită recent cu ocazia promovării Legii Big Brother. În 2013, problema principală a fost abuzul de putere în favoarea unei corporaţii, RMGC, urmată îndeaprope de Chevron, principlul motor al explorării şi exploatării gazelor de şist. S-au grefat şi alte nemulţumiri, toate ţintind bolile sistemului democratic – partide corupte, justiţie ineficientă, presă aservită, represiune. În 2014 protestul şi-a mai pierdut din intensitate, lăsând loc mobilizării partizane cu două excepţii notabile, greva cetăţenească de la alegerile europarlamentare şi protestele de solidarizare cu diaspora, ambele criticând barierele puse în calea participării cetăţenilor la alegeri şi la viaţa politică în general.

Protestele din 2012 au fost intense şi violente în primele zile şi apoi s-au transformat într-o luptă de anduranţă. Aparatul de forţă al statului a reacţionat brutal, zeci de oameni fiind bătuţi, în 14 şi 15 ianuarie. În Piaţa Universităţii au existat doi versanţi, despărţiţi de un bulevard. Poate cea mai semnificativă diferenţă între cele două grupuri a fost că unul dintre acestea, cel de la Fântănă, striga „PDL şi USL – aceeaşi mizerie!”. În paralel cu protestele din Piaţă s-au activat şi alte grupuri, în special în Cluj. Când protestatarii din Bucureşti purtau un baner pe care scria „Piaţa Universităţii este peste tot!” se gândeau şi la Clujul care de multe ori a luat-o înaintea Bucureştiului. Protestele din 2013 au excelat în participare şi mobilizare. Piaţa Universităţii a fost diversă dar unită, nemaiexistând versanţi ci doar opinii diferite care îşi găsiseră însă un numitor comun. A fost şi mobilă, participanţii mergând în marşuri prin cartierele Bucureştiului. Din fericire protestele nu au fost violente, Jandarmeria acţionând diferit faţă de 2012. Lucru care nu a fost valabil la Pungeşti, locul unde guvernul a instituit un regim violent şi semi-penitenciar în sprijinul companiei Chevron. 2014 a fost anul în care s-a supravieţuit civic într-o societate pe care partidele au divizat-o până în punctul conflictului. La alegerile  europarlamentare s-a organizat un protest-dezbatere despre reforma politică iar la cele prezidenţiale s-a ieşit în număr mare. Chiar dacă partidele de opoziţie s-au mobilizat la rândul lor şi au folosit drept paravan grupurile civice, nu s-a ajuns nici pe departe la nivelul mobilizării din 2013.

Analizând retrospectiv se poate remarca atât diversitatea cât şi continuitatea protestelor. Subiectele sunt aparent puţin legate între ele. Ele au însă un fond comun şi acesta tinde să se reproducă. Discutăm despre o guvernare bazată pe abuz şi corupţie, în favoarea grupurilor privilegiate din societate – politicieni, oameni de afaceri, clientele politice, birocraţi de lux. În forma lor continuă protestele identifică puncte nevralgice ale sistemului pe care acesta nu vrea să le reformeze.

În cei trei ani de proteste problema fundamentală nu a fost relaţia între protestatari şi jandarmi ci între protestatari şi cei care pretind că îi reprezintă, partide mari sau mici, vechi sau noi deopotrivă. Multe dintre acestea au pretins că reprezintă implicit sau explicit mişcările sociale. USL-ul şi PPDD-ul în 2012,  PDL-ul şi PNL-ul în 2013,  iar în 2014 un spectru ideologic larg de la nationalişti şi la neoconservatori. Toţi au preluat superficial şi punctual temele, niciodată integral sau asumat. Problema este mai profundă şi nu se referă doar la agendă. Candidaţii şi partidele nu au înţeles că este în discuţie definiţia şi structurarea politicii în sine. Miza protestelor – schimbarea modelului politic şi redistribuţia puterii în societate, a fost ratată de toţi. De aceea relevanţa lor s-a păstrat doar în sfera politicii instituţionalizate neimplicând fermenţii sociali ai schimbării. Structural, politica anului 2014 a arătat la fel cu politica anilor precedenţi.

Mişcările sociale au contribuit însă la căştigarea şi respectiv pierderea puterii în România. Căderea guvernelor Boc şi Ungureanu şi eşecul campaniei prezidenţiale a lui Victor Ponta sunt legate direct de proteste. Nu s-au schimbat din păcate regulile jocului. Protestele au forţat îmblânzirea represiunii, au modificat punctual agenda mass-media, au blocat sau întărziat proiecte legislative. Poate cel mai împortant câştig al acestei perioade este faptul ca nicio schimbare politică majoră nu mai poate fi planificată fără să se ia în considerare factorul „stradă”. Poate părea puţin dar să nu uitam pasivitatea şi disciplina societăţii pre-2012. Mişcările sociale au trecut prin perioade de contracţie şi extensie. Cert este că ele nu au dispărut deşi nu mai sunt atât de vizibile. Şi întodeauna vor fi atente în monitorizarea guvernării. E nevoie doar de o scânteie, poate legea minelor sau abandonarea reformei politice. Vom vedea. Ceea ce scoate azi în strada 200 de persoane va putea scoate în stradă anul următor 20.000.  Iar pentru cei care i-au ignorat pe cei 200 va fi deja prea tarziu.

În seara de 14 ianuarie 2012, exact acum trei ani, un mesaj se  repeta obsesiv la portavoce de către şeful de dispozitiv al Jandarmeriei: “Vă rugăm să părăsiţi Piaţa. Ceea ce faceţi este împotriva legii. Vom folosi forţa!” Au folosit forţa în seara respectivă şi în serile care au urmat. Dar Piaţa nu am mai părăsit-o niciodată. Şi dacă trăim într-o ţară puţin mai normală, asta se datorează şi celor care au ignorat cu toate riscurile aferente acea somaţie şi altele care au urmat.

 

Notă: Titlul articolului îl datorez lui Liviu Mihaiu şi l-am reţinut dintr-o conversaţie cu el. Cred că suprinde cel mai bine esenţa Pieţei Universităţii şi a relaţiei acesteia cu puterea şi politica.

#25Revolutie

Interviu realizat de Irina Ursu.

Cei 25 de ani care au trecut de la Revolutie sunt un prag psihologic, crede lectorul universitar Claudiu Craciun intr-un interviu acordat Metropotam.

Dar ce trebuie sa realizam noi ceilalti este faptul ca nu ne mai luptam cu comunismul, ci faptul ca luptele de azi si maine sunt nu cu fantomele trecutului ci cu forte cat se poate de redutabile si actuale.

Se implinesc 25 de ani de la Revolutie. Cum credeti ca vede generatia Facebook, cea care isi asuma victorii civice, acel eveniment tulbure din istoria noastra?

Daca generatia Facebook este generatia care s-a nascut cu putin timp inainte de Revolutie si imediat dupa atunci vad evenimentele ca un punct zero al curajului, un punct zero care inca mai motiveaza si astazi. Ceea ce ar putea veni in contradictie cu resentimentul fata de esecul tranzitiei romanesti.

Generatia parintilor nostri este cea care a trait in comunism, si-a gasit puterea de a da jos regimul, dar care a trecut prin tranzitie in genunchi asistand neputincioasa la crearea unei ordini noi dar strambe.

Pe 21 decembrie se organizeaza 25Revolutie, cand se va ocupa din nou Piata Universitatii. Care este scopul acestei actiuni?

Pe 21 decembrie se organizeaza evenimente comemorative. Cele din acest an au o greutate speciala,  cei 25 de ani trecuti sunt un prag psihologic. La 20 de ani se schimba generatiile.

Si desi este un eveniment comemorativ s-ar putea sa ne ajute sa mergem mai departe, catre urmatorii 25 de ani. Urmeaza sa vedem daca in continuare vom purta luptele parintilor nostri sau vom incepe sa le purtam pe cele ale noastre si ale generatiei ce va urma.

La protestele din 2013 am protestat impotriva abuzului de putere.  O corporatie impreuna cu servitorii lor corupti din partide, administatie si presa au dorit sa distruga o comunitate locala si un patrimoniul cultural inestimabil. Am reusit sa ii oprim pentru moment.

Dar aceasta lupta nu mai are legatura cu comunismul si anti-comunismul anilor 90. E timpul sa realizam ca luptele de azi si maine sunt nu cu fantomele trecutului ci cu forte cat se poate de redutabile si actuale. Iar acestea sunt rezultatul tranzitiei si economiei de piata, nu a regimului comunist.

Sper insa ca spiritul lui 89 sa ramana cu noi in forma lui cea mai pura – lupta impotriva abuzului de putere, represiunii si minciunii in toate formele lor. Si ca un act de reparatie istorica sa aflam adevarul despre revolutie si cei care au contribuit la represiune in orice forma sa fie pedepsiti.

S-au schimbat multe de atunci insa exista o stare de nemultumire evidenta mai ales in raport cu zona politica. Este vreo cale prin care se poate reface legatura dintre electorat si alesi?

Se poate, dar este dificil. Dupa 25 de ani avem o elita a puterii care s-a construit si se apara cu obstinatie.  Regasim aceasta elita in partide, administratie publica,  biserica, mediul de afaceri si banci, servicii secrete  si mass-media.

Aceasta administreaza tara dar nu o dezvolta. Scopul acesteia a devenit prezervarea puterii si influentei si nu transformarea sociala.  Nu doar legatura dintre alesi si alegatori trebuie reparata, desi e centrala. Legatura dintre cetateni si tot sistemul institutional trebuie regandita.

Cetatenii in ipostazele lor de angajati, consumatori, enoriasi, membri de partid sau ONG sunt cheia acestei transformari. Iar transformarea se refera la redistributia puterii dinspre institutii tot mai izolate si ilegitime catre cetateni.

Protestele din ultimii ani si chiar alegerile prezidentiale din acest an sunt semne ca puterea poate fi si a cetatenilor si nu numai a establishmentului institutional.

E o vreme in care se vorbeste din nou de partide anti-sistem (sistemul inteles ca mostenitor al celui impotriva caruia s-a luptat la revolutie). Sunteti interesat de asa ceva?

Sunt interesat, ca orice cetatean implicat. Si as fi bucuros daca ar aparea partide noi si daca s-ar reforma cele vechi. Numai ca sunt foarte sceptic in privinta posibilitatii reformei partidelor vechi. Iar partidele noi vor fi intr-adevar utile numai daca schimba radical modelul de organizare traditional si vor pune cetatenii si participarea extinsa pe primul loc.

In al doilea rand ar fi utile daca vor largi spectrul dezbaterii publice care acum este foarte restrans si nediferentiat.

Pana cand apar partide noi societatea merge mai departe si este mult de lucru in zona civica. Societatea civila trebuie sa fie puternica chiar daca reprezentarea politica este precara. Sau tocmai pentru ca este precara.

 

Interviu apărut pe metropotam.ro.

România după 25 de ani. Reportaj TV5 Monde

Un reportaj al TV5 Monde realizat cu ocazia alegerilor prezidenţiale din România. Cine şi cum conduce România după 25 de ani de tranziţie şi democraţie(min 14.00)=

http://www.tv5mondeplus.com/emission/64-le-monde-en-francais?nid=741994

 

Iohannis. Cu greu şi de nevoie

10734252_10152554570884107_3020284947160413598_n

În turul întâi al alegerilor m-am întrebat cine mă reprezintă mai bine. În turul doi însă mă întreb cum ar arata lumea cu cei doi candidați. Simt de ani întregi că nu sunt reprezentat iar aceste alegeri nu au schimbat asta. Am votat cu inima în primul tur cu Vaclav Havel. Amicii români și cehi s-au bucurat. În turul doi situația e alta.

Nu cred că Klaus Iohannis și Victor Ponta reprezintă lumi într-adevăr diferite. Conduc două blocuri politice care nu vor aduce politici sau strategii noi. Sunt vârfuri ale sistemului și acționează din inerție. Sărăcia structurală și corupția patologică vor continua, administrația publică va fi slabă și politizată, mediul va fi distrus în continuare, serviciile secrete în continuare puternice, politicile economice marca FMI și Banca Mondială intacte. Ambele blocuri administrează sub-dezvoltarea iar singurele lor griji sunt păstrarea puterii și accesul la resurse. Politica lor încearcă să ne convingă să ne urâm unii pe alții atât de tare încât să uităm cât de similare și corupte sunt.

Merg la vot pe 16 noiembrie. Am să îl votez pe Klaus Iohannis chiar dacă el întruchipează popularii europeni, austerități tâmpite, violență simbolică împotriva unor categorii sociale. Îi votez odată cu el pe Blaga, Ungureanu și alții – baroni, oligarhi, profitori. Ei nu sunt speranța unei națiuni ci instrumentul stricat cu care mai echilibrăm lucrurile. Ca persoană, Klaus Iohannis pare agreabil, echilibrat și oarecum integru. Are un profil de tehnocratgospodar care gestionează puterea bine dar nu prea știe în ce direcție. Politic, organizațional și doctrinar e previzibil și condiţionat de blocul pe care îl reprezintă.

Sunt toți aceeași mizerie dar mizeria de la guvernare e întotdeauna mai mare. Când nimeni nu te reprezintă ce poți face altceva decât să înlocuiești mizeria cât de des poți? În cazul de față un vot pentru Iohannis poate duce la coabitare, adică la împărțirea puterii în executiv.  Eventual la schimbarea majorității parlamentare.

De ce un vor pentru Ponta este de neconceput?  A încercat să distrugă Roşia Montană, a trimis jandarmi să bată oameni simpli pentru a ajuta o corporație. E gata să sacrifice sute de comunități pentru un mit – independența energetică. Se sprijină pe personaje precum Sebastian Ghiţă și l-ar vrea pe George Maior premier.  A trădat sindicatele și angajații români refuzând să respecte un acord semnat de el însuși (vezi detalii aici). Duce politica într-o zonă identitară din care ne putem reveni greu. Guvernarea înseamnă pentru el legătura clientelară între centru și vătafii de voturi din local. Se mai pot adaugă motive dar pentru mine sunt de ajuns. E un om ultra-pragmatic care se aliază cu oricine și spune orice pentru a păstra puterea.

Merg la vot cu greață știind că viitorul  președinte al României, oricare ar fi el, a cheltuit deja în campanie zeci de milioane de euro care trebuie recuperați de la noi din buzunare.

Am ieșit în stradă împotriva  guvernării de „dreapta” (2012) dar și celei de „stânga” (2013). De ieșit în stradă trebuie să o facem oricum. Alegerile sunt importante dar lupta e în alta parte. Până când va fi o lupta reală și în alegeri, cu toate opțiunile de care avem nevoie, va mai dura.

Klaus Iohannis. Fără speranța că se va schimba ceva fundamental dacă va câștiga dar considerând că e o soluție mai bună. Nu pentru rezolvarea problemelor societății ci pentru echilibrarea regimului politic. Atât.

 

Articol apărut și pe Vox Publica.

Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare şi Măria Sa Votul.

 

 

O agenţie de publicitate a lansat două clipuri de mobilizare pentru vot. Sunt amuzante şi cu priză la public. Dar joaca cu nişte simboluri istorice într-o suprapunere de planuri de tipul acesta poate face mult rău. Am privit clipurile, m-am amuzat şi apoi am căzut pe gânduri, aşa cum a căzut Sinan Paşa de pe cal la Călugăreni. Mi-am pus nişte întrebări la care nu am găsit încă răspuns. Poate mă ajută cineva.
– Dacă Mihai Viteazul trăia mergea el la vot? Ar fi candidat? Ar fi devenit conducătorul Armatei, cea mai de încredere instituţie publică şi ar fi încercat să ne unească împotriva duşmanului comun?

– Dacă votezi candidatul UDMR-ul mai este votul patriotic? Ce părere ar fi avut Mihai Viteazul?

– De ce condamnăm „baronii” când vedem ce importanţi au fost nobilii în mobilizarea poporului? Dacă baronii de astăzi aduc votanţii la vot cu autobuzele înseamnă că sunt buni şi patrioţi?

– Dacă se războiau doi sau mai mulţi pretendenţi pentru ocuparea tronului, ce trebuiau sa facă răzeşii? Trebuiau să meargă să moară pentru unul dintre ei?

– Unde şi cine sunt turcii? Nu cumva s-au deghizat în leneşi, dezertori şi trădători şi sunt printre noi?

– Cum nu vii tu, Ţepeş doamne(…)???

– Dacă apăreau clipurile înaintea referendum-ului de suspendare a preşedintelui, mai era patriotic să mergi la vot? Şi care dintre opţiuni era mai patriotică, DA sau NU?

– Dacă prezenţa la vot îl avantaja pe Ion cel Bătrân zis şi Împăratul Roş era la fel de necesar sau cool?

Dincolo de execuţia inspirată, e păcat că publicitarii respectivi nu şi-au dat seama că alegerile sunt nişte „războaie civile” şi nu „de independenţă”. Sunt situaţii total diferite. În războiul de independenţă (proto) naţiunea se uneşte oarecum natural, în cel civil se divide şi luptă pentru putere. Confuzia între cele două creează o opoziţie falsă şi periculoasă între patrioţii buni care luptă/votează şi duşmanii interni care nu o fac. Ultimii fiind cetăţeni mai mult sau mai puţin convinşi de procesul electoral şi de candidaţi. Dintr-o dată problema este a celui care nu vine la vot sau merge şi anulează şi nu a celui care neconvingător cheamă la vot sau cere votul pentru el însuşi. Cei care nu merg la vot sau anulează sunt cei care refuză starea de război civil neluând partea niciunei tabere. Sunt dezamăgiţii, nereprezentaţii sau marginalizaţii. Şi exect aceştia sunt cei care vor face punţi între tabere odată ce războiul se termină.

Chiar cei care votează nu sunt protejaţi, logica mergând mai departe – cine nu votează corect sau pentru o majoritate poate deveni inamic. Un exemplu pentru primul caz găsiţi aici.

Cine merge la vot nu e nici mai bun, nici mai înţelept sau patriot decât cel care nu merge. E perfect democratic şi patriotic să te p..i pe el de vot. Mult mai puţin dacă ne p…m unii pe alţii.

Invitaţia la rinocerizare

Untitled design(2)
Campaniile electorale sunt exerciţii de mobilizare. Oamenii se activează în grupuri, unite prin idei, simboluri şi gesturi. Fiecare grup se individualizează şi îl combate pe celalalt. Fragmentarea şi competiţia sunt expresia pluralismului politic democratic. Dar acest pluralism conţine şi seminţele conflictului şi distrugerii. Unde se trage linia între diferenţierea sănătoasă şi dezlanţuirea iraţională şi gregară a politicii? Nu este lupta politică prea dură pentru a mai putea recompune societatea după alegeri? Campania electorală prezidenţială pare un exerciţiu de mobilizare scăpat de sub control. Nu mă refer la controlul exercitat de o autoritate superioară ci auto-controlul exercitat de forţele mobilizate în luptă. Temele şi metodele anului 2014 au fost pilotate în alegerile europarlamentare, repetiţia generală pentru alegerile prezidenţiale. Agresivitatea şi tribalismul au ajuns acum la apogeu.

Dacă vrem să înţelegem politica românească pe lângă programele politice ar fi interesant să (re) citim “Rinocerii”. Eugen Ionescu ne arată cât de fragilă este umanitatea în raport cu forţa distructivă a instinctelor formatate politic. Cu toţii putem deveni rinoceri. De multe ori natura se impune în faţa moralei. În piesă devin rinoceri atât Logicianul cât şi angajatul model sau prietenul cel mai bun. Berenger îl descrie pe colegul de serviciu Botard, devenit rinocer: ”Un ins curajos. Numai din oameni de ispravă se fac rinocerii de ispravă. Tocmai fiindcă sunt de bună-credinţă pot fi mai uşor înşelaţi”.  Dudard, colegul lui Berenger, despre acelaşi personaj: ”…atitudinea lui Botard a fost ca întotdeauna: pătimaşă şi simplistă”  Botard însuşi declară într-o dispută cu colegii: “Eu sunt cel care deţine cheia evenimentelor. Am un sistem de interpretare infailibil” Inteligenţa, educaţia, afecţiunea nu sunt de ajuns să te feri de rinocerizare. Poţi începe prin a fi resentimentar, orgolios, inflexibil, revoltat, inchizitorial. Şi ajungi rinocer, alaturându-te haitei care defineşte acelaşi duşman.

Cum încearcă să ne tranforme candidaţii şi susţinătorii lor în rinoceri? Simplu, agitând frici şi prejudecăţi, cerându-ne să judecăm selectiv, să abandonăm simţul critic. Cu siguranţa dată de instinct şi apartenţa la trib şarjează împotriva adversarilor. PSD-ul reduce răul politicii la un singur personaj, o întrupare a cinismului, degradării şi imoralităţii. Susţinătorilor li se sugerează că totul ar fi perfect în lipsa acestui personaj, că guvernarea ar merge bine fără acesta deşi în mod evident merge prost. O focalizare obsesivă care ascunde lipsa unui proiect de societate. Faptul că încă este preşedinte este o situaţie demnă de o tragedie antică în care zeii consimt la durerea oamenilor nedreptăţiţi. Adevărul înfruntă fără succes fatalitatea. Susţinătorii lui sunt “băsişti”, incapabili să îi sesizeze adevărata faţă, un amestec  de obedienţă faţă de conducător şi dispreţ faţă de ceilalţi,

În tabăra opusă, răul absolut este PSD-ul şi Victor Ponta, moştenitorul lui Ion Iliescu, comunistul. Deşi e tânăr Victor Ponta acumulează multe păcate. E corupt, mincinos, duplicitar şi e înconjurat de afacerişti şi baroni. Susţinătorii lui sunt ne-educaţi, ignoranţi, asistaţi social, dependenţi, manipulaţi de televiziuni În tabăra “dreptei” se remarcă prin agresivitate susţinătorii Monicăi Macovei. Într-un clip oficial, susţinătorii ei – “oamenii OK”, sunt încurajaţi să voteze pentru a nu-i lăsa pe “cocalari” şi “combinatori” să decidă soarta alegerilor. Într-un poster de campanie, tinerii sunt încurajaţi să îşi convingă parinţii să o voteze, plecând de la premisa că tinerii le sunt superiori politic celor de vărstă medie. În campania domniei sale şi a “dreptei”, generaţiile sunt proiectate una împotriva celeilalte. La fel şi grupurile sociale. Cei mai în vărstă şi cei din mediul rural sunt reduşi la un stadiu cvasi-animalic iar tinerii /urbanii/oamenii OK sunt cei înţelepţi, datori să îi lumineze, recte conducă.

În acestă isterie agresivă cine exprimă îndoieli sau redă nuanţe este imediat înfierat. Raţiunea şi îndoiala sunt semne de slabiciune şi trădare. Ne aflăm în plin război civil în care neutrii, moderaţii şi cei ne-reprezentaţi mor primii, atacaţi din toate părţile de câtre nucleele dure ale candidaţilor. Diferenţierea, contestarea şi atacurile extreme fac însă societatea imposibilă. Într-un război civil dus pănâ la capăt victoria nu mai are niciun sens pentru că nu mai există o comunitate ce trebuie guvernată. Campaniile electorale sunt tentante pentru refularea frustrărilor. Dacă sunt doar atât şi nu există nimic constructiv şi responsabil sunt acte ratate ale democraţiei.

Poţi vota, exprima şi critica idei politice şi rămâne om.  Dar devii rinocer când le conteşti celorlalţi umanitatea, raţionalitatea, moralitatea şi dreptul de a avea o opţiune politică diferită de a ta.

De ce merită Victor Ponta să piardă alegerile prezidenţiale

Untitled design(1)

 

 

De 25 de ani principalele partide românești întrețin o stare de confuzie politică și doctrinară care nu face decât să îndepărteze cetățenii de alegeri și democrație. Deși lipsa de asumare și coerență sunt comune tuturor, Partidul Social Democrat le depășește pe toate. Tactica politică a acestuia, rafinată sub conducerea lui Victor Ponta, presupune nu atât pragmatismul lipsit de repere ci pur și simplu minciuna și trădarea unor angajamente politice clare.

Victor Ponta nu face numai rău propriului partid, ci tuturor susținătorilor acestuia și mai ales societății ca întreg. Ce rost mai au alegerile și democrația dacă guvernarea este un lung șir de promisiuni nerespectate?  Protestele din 2013, reunite sub cauza salvării Roșiei Montane și a principiilor Uniți Salvăm au fost în egală măsură pentru protejarea mediului și a drepturilor fundamentale dar și critice la adresa acestui tip de politică. Fie ca ești sau nu de acord cu revendicările protestatarilor, este inacceptabil să se câștige alegerile promițând oprirea proiectului de explorare cu cianură și a fracturării hidraulice și apoi să se uite totul. Ceea ce este pus în discuție nu este conținutul promisiunii ci obligația morală și politică de a respecta-o.

Pe lângă cazurile de mai sus, Partidul Social Democrat sub conducerea lui Victor Ponta întreține tăcut o amnezie suspectă, echivalentă cu o trădăre istorică. Discutăm despre protejarea angajaților români, cei care în criză sau nu, resimt eșecul politicilor guvernamentale și fluctuațiile economice. Toți suntem, am fost sau ne dorim să devenim angajați.  În 2012 protestele au fost îndreptate împotriva lui Traian Băsescu ca lider politic dar mai ales politicii de austeritate extremă,  parte a unui program politic neoliberal mai larg care includea fragilizarea statutului angajaţilor.

Pentru PSD, un partid pretins social-democrat, anul 2012 era o șansă de a-şi asuma o agendă socio-economică necesară de care se îndepărtase în frenezia pre-aderării.  Ca parte a criticii guvernării Băsescu, liderii USL au promis că vor reveni asupra deciziilor importante ale acestuia.  În cazul de faţă discutam despre Codul Muncii şi legislaţia dialogului social. Promisiunea nu a fost abstractă. O rezoluţie a Congresului PSD şi un acord semnat cu principalele confederaţii sindicale şi patronate  păreau garanţii solide (vezi comunicat).  Nu şi în România. Cetăţenii au fost chemaţi la vot, inclusiv la referendum, pentru a invalida modelul politic şi politicile guvernării Băsescu.Victor Ponta a devenit premier cu susţinerea celor care au crezut în promisiunile aparent serioase.

De ce nu s-a schimbat legislaţia cu riscul îndepărtării unei mari părţi din susţinători şi a partenerilor sociali?  Într-o logică simplă a puterii PSD-ul preferă sau îi este teamă mai mare de Consiliul Investitorilor Străini şi Camera de Comerţ Româno-Americană, promotorii schimbărilor, decât de partenerii sociali şi milioanele de angajaţi. Dar această alegere asumată de Traian Băsescu şi continuată de Victor Ponta reprezintă ceva mai grav. Este semnul că atractivitatea şi competitivitatea  economiei romăneşti sunt determinate nu de calitatea infrastructurii sau inovaţiei ci de preţul scăzut al mâinii de lucru(articol) . Acest lucru este recunoscut de investitorii străini care văzând că nu au parte de predictibilitate, integritate şi infrastructura preferă să facă lobby pentru a scădea costurile asociate muncii salariate.  Cu complicitatea forţelor politice romăneşti reuşesc, plasându-ne într-un echilibru al subdezvoltării din care cu greu putem ieşi.

Pe 7 octombrie o confederaţie sindicală importantă – CNS Cartel Alfa, exasperată de această tăcere va protesta în faţa Guvernului (vezi anunţ), cu ocazia Zilei Mondiale a Muncii Decente. O face în numele celor care au crezut în promisiunile PSD-ului şi pentru toţi cetăţenii, angajaţi sau nu, transmiţând un mesaj important pentru societate.  Dezvoltarea economică nu se face pe spinarea angajaţilor ci prin strategie, investiţii şi seriozitate.  Dezvoltarea economică nu poate să distrugă mediul şi comunităţile locale. Dacă PSD-ul era câtuşi de puţin social-democrat nu ar fi fost nevoiţi să o facă. Dacă PSD-ul era un partid normal care îşi respectă promisiunile  iarăşi nu ar fi fost nevoiţi să o facă.

Dar PSD-ul condus de Victor Ponta a ales aceeaşi cale ca Traian Băsescu acum 3 ani deşi a promis altceva. Şi de aceea Victor Ponta merită să piardă alegerile. Nu există o garanţie că un alt preşedinte sau un alt guvern va avea o altă viziune. Să sperăm că vor înţelege că România nu se va dezvolta dacă merge pe drumul acesta. Poate pentru prima oară în 25 de ani politicienii care îşi încalcă în mod flagrant promisiunile vor fi sancţionaţi. În opoziţie vor învăţa mai uşor importanţa cetăţenilor, a partenerilor sociali şi a cuvântului dat. Experimentele USL şi Victor Ponta s-au consumat, ratând una după alta ocaziile istorice de a reseta societatea. E timpul ca România să meargă mai departe.

PS: Mii de sindicalişti veniţi din toată ţara au îndurat  două ore ploia pentru a protesta împotriva guvernului Ponta, chemaţi de Confederatia Nationala Sindicala „Cartel ALFA”. Oameni îmbrăcaţi modest dar ţinând fruntea sus. Am auzit nemuţumirile lor care sunt şi ale noastre – cei din sistemul medical s-au săturat să ceară pacienţilor să aducă medicamente de acasă, cei din protecţia mediului să fie forţaţi să mintă că apele şi aerul sunt curate, cei din feroviar care muncesc sute de ore suplimentare fără să fie plătiţi. Mai presus de toate, s-a auzit nemulţumirea faţă de legislaţia care distruge sindicatele şi dialogul social şi pe care Victor Ponta refuză să o modifice deşi promisese asta acum 3 ani. S-a strigat „Solidaritate” şi „Unitate”. Dar cel mai tare s-a strigat „Jos Ponta”, cu energia cu care s-a strigat în 2013 şi în 2012, împotriva lui Traian Băsescu.

Ticăloşii se schimbă. Problemele rămân aceleaşi sau se agravează. Dar oamenii par din ce în ce mai obosiţi şi lipsiţi de speranţă. 25 de ani de tranziţie câtre mizerie.