Războiul de independenţă civică

Campania electorală pentru alegerile europarlamentare se apropie cu repeziciune, o repetiţie generală cu public pentru alegerile prezidenţiale. Partidele îşi organizează armatele. Îşi aleg strategiile de atac şi se asigură că butoanele odată apăsate vor începe să funcţioneze. Toate complicităţile, dependenţele şi naivităţile sunt mobilizate pentru a asigura victoria sau după caz, supravieţuirea.

În războiul total care urmează ar fi nerealist să ne aşteptăm ca protestele cele mai însemnate din ultima decadă să fie trecute cu vederea. Aceste proteste au antrenat energii la care politicienii doar visează. Mobilizarea susţinătorilor partidelor este un amestec găunos de presiune administrativă, remuneraţie generoasă şi o doză de isterie întreţinută de canalele media prietene. Protestele le-au dat însă o lovitură grea. Nu numai că au contestat deciziile catastrofale şi auto-interesate ale politicienilor care au susţinut proiectul de exploatare minieră de la Roşia Montană şi explotatarea gazelor de şist ci au construit un model alternativ de organizare. O organizare pe orizontală, bazată pe contribuţii şi eforturi voluntare aproape inimaginabilă în lumea lor, cea în care doar banii, interesele şi frică mai pot convinge oamenii să se mişte. În acest sens, s-au constituit în proteste anti-sistem, sistemul fiind reprezentat de nişte instituţii reprezentative şi executive pervertite până la anihilare de reţele clientelare şi de afaceri.

Protestele sunt pentru forţele politice româneşti atât o ameninţare cât şi o pradă. O ameninţare pentru toate, o pradă doar pentru unele. Strategiile de a le anula/folosi sunt diferite. În cazul PSD-ului şi partidelor satelit UNPR şi PC strategia este una de ignorare, denigrare şi alăturare forţată cu partidele de opoziţie. Scopul este izolarea protestatarilor de restul societăţii şi mai ales de votanţii a căror fidelitate ar putea fi afectată de un mesaj critic şi credibil. În cazul celorlalte partide, energia protestelor poate fi un combustibil valoros pentru maşinăriile electorale. PNL-ul a jucat cartea opoziţiei gripând în momente cheie mecanismul decizional din Parlament, dar doar în cazul Roşiei Montane. PDL-ul la fel numai că mai puţin convigator şi fără să aibă impact instituţional. PPDD-ul, în plină disoluţie, nu avut capacitatea să conecteze agenda protestelor cu un electorat debusolat. Partidul Mişcarea Populară, partidul de casă al preşedintelui Băsescu, pare cel mai interesat în preluarea infrastucturii simbolice protestatare. Acest lucru pare puţin probabil având în vedere că preşedintele Băsescu este un vechi şi entuziast promotor atât al proiectului minier cât şi al explotării gazelor de şist. Dar pentru că acelaşi preşedinte este în continuare vârful de lance al opoziţiei împotriva guvernării USL scenariul devine plauzibil. Iar insistenţa cu care Guvernul Ponta comite erori fundamentale (vezi ‘’Marţea neagră’’, ‘Codurile’) cresc probabilitatea că tabăra prezidenţială să aibă succes.

Lupta pentru cauzele Roşia Montană, gazele de şist şi cele conexe se suprapune cu o luptă la fel de dură. Aceea de a reuşi trecerea de la proteste la o mişcare socială civică, militanta şi autonomă, capabilă să aibă un profil distinct în societatea românească. Preluarea protestelor este posibilă în măsura în care nucleele şi reţelele activiste nu vor reuşi să îşi constuiasca o agendă diferită de cele ale partidelor.

Factorul decisiv în acesta preluare este acceptarea conflictului aparent de tip putere/opoziţie, bun/rău, prieten/duşman. În momentul în care acceptăm că există două tabere, meciul este pe jumătate jucat. Este evident că unii au mai multă putere ca alţii. Dar acest lucru nu înseamnă că o şi exercită diferit. În acest sens, cele două tabere fac parte dintr-un complex politico-economico-mediatic care funcţionează coerent şi în detrimentul democraţiei şi interesului public. În chestiunea gazelor de şist există un consens care sacrifică drepturile fundamentale şi distruge comunităţi întregi. În cazul Roşiei Montane există nu opoziţie reală ci doar doar replieri şi renunţări tactice. Pentru o imagine mai clară este de ajuns să consultăm lista celor care au susţinut proiectul ani la rând (aici). Vom găsi persoane din toate partidele. Nici măcar în temele în care conflictul este cel mai acut – corupţie/anti-corupţie, nu există cu adevărat două ‘’tabere’’. Există o singură tabăra care vrea să slăbească justiţia, să îngenuncheze administraţia publică, să folosească societatea civilă şi să îşi subordoneze presa. Ultimul scandal al Codurilor arată ca forma necorespunzătoare se datorează atat guvernarii actuale cat şi guvernării Boc/Băsescu. Şi foarte important, această singură tabăra tace complice în probleme fundamentale: acordul cu FMI şi în corolar, modelul de dezvoltare economică, privatizări, creşterea în influenţă a baronilor locali, proliferarea serviciilor secrete, violenţa statului împotriva cetăţenilor, distrugerea serviciilor publice, etc.)

Pasul doi în preluarea protestelor este importul acestui conflictul aparent care are ca origine clasa politică şi nu societatea. Vom vedea încercări de a denatura în fel şi chip natura şi mesajul protestelor astfel încât să se integreze în agenda politică. Ca şi în 2012, protestatarii sunt asociaţi cu opoziţia pentru că, fără să dorească acest lucru, contestă împreună guvernul. Pericolul cel mai mare pentru independenţă unei mişcări sociale vine dinspre opoziţie şi nu dinspre guvernare. Guvernarea mai degrabă o ignoră, denigrează şi chiar reprima.

Metodele sunt evidente şi urmăresc un transfer al nemulţumirii din chestiunile legate de Roşia Montană şi gazele de şist către lupta convenţională între partide. În primul rând, tratarea problemei Roşia Montană că o chestiune care ţine de statul de drept, un concept umbrelă pentru multe lucruri şi în special anti-corupţie, marota opoziţiei subordonate lui Traian Băsescu. Bineînţeles, există o componentă importantă ce ţine de statul de drept. Operaţionalizarea ‘’statului de drept’’ este însă problematică.

Într-un articol recent semnat de Andrei Cornea (aici), protejarea mediului este dependentă de funcţionare statului de drept, prima fiind o temă specifică iar ultima generală. Concluzia logică: Salvăm Roşia dacă salvăm în paralel şi în primul rând statul de drept, justiţia şi DNA. Gabriel Liiceanu se ocupă la rândul lui de subiect (aici). Se aştepta ca protestatarii să se îndrepte cu aceeaşi forţă asupra tuturor relelor acestei guvernări. Cianura pentru dânsul nu este o substanţă folosită într-un proces tehnologic ci o denumire pentru toate aceste rele. Cele două poziţii, emblematice pentru acest curent de gândire e un pas înainte faţă de opinia lui Andrei Pleşu exprimată în octombrie 2013. Pentru dânsul protestatarii sunt ignoranţi şi emoţionali şi cu o agendă greşită, răul ecologic absolut fiind tăierea pădurilor. Cele două opinii, împreună cu altele asemănătoare, nu mai contestă relevanţa şi forţa protestelor ci încearcă să o deturneze. În linii mari, protestele ar trebui să îşi asume deplin cauza ‘’stat de drept/justiţie/anti-corupţie’’ şi să se extindă la toate problemele mai mari sau mai mici ale societăţii şi avand drept ţintă exclusivă guvernarea (vezi accidentul aviatic).

Aceaste argumente sunt criticate de către Mihai Goţiu (aici) care arată că slăbiciunea statului de drept a contribuit la promovarea proiectului minier şi a gazelor de şist. Problema apare atunci când se defineşte foarte restrâns, selectiv şi partizan statut de drept şi luptă pentru acesta. Pentru marii apărători ai statului de drept în frunte cu Traian Băsescu atât Roşia Montană cât şi gazele de şist sunt o uriaşă culpă. De aceea este imperios pentru aceştia să convingă protestatarii să apere DNA-ul deşi acesta a ignorat cu obstinaţie subiectul Roşia Montană. Statul de drept presupune respectarea drepturilor omului. Statul de drept presupune participarea cetăţenească în luarea deciziilor. Să le spunem deci cetăţenilor din Roşia Montana şi Pungeşti că e datoria lor să susţină statul de drept şi în consecinţă pe cei care pretind că îl apară la nivel politic. Dar ei sunt exact cei care au adus urgia corporaţiilor şi a jandarmeriei în casele şi comunităţile lor. Nu este o simplă eroare ci mai degrabă cinism în stare pură.

Poziţiile de mai sus ţintesc slăbirea şi pervertirea protestelor. Prin extensia la toate cauzele posibile s-ar slăbi presiunea în problemele principale- Roşia Montană şi gazele. Foarte convenabil pentru mulţi. Consecinţa ar putea fi şi mai gravă – răspândirea ideii că protestul este responsabilitatea unui singur grup. Prin extinderea agendei şi asumarea conflictului corupţie/anti-corupţie mişcarea ar deveni simbolic o aripă militantă care se lupta cu guvernul dar care cedează funcţia de reprezentare partidelor din opoziţie.

Nu va fi uşor să se păstreze autonomia acestora într-un an cu bătălie politică fără menajamente. Vor fi multe subiecte în care societatea va fi antrenată mai mult sau mai puţin legitim. O poziţionare faţă de integrarea europeană, o nouă Constituţie, descentralizare şi regionalizare, plus eternă şi contondenta chestiune a anti-corupţiei. Va exista o presiune majoră pentru asumarea temelor şi poziţiilor impuse de forţele politice. Autonomia mişcării presupune ne-renunţarea la temele iniţiale. Roşia Montana şi gazele de şist nu sunt doar ‘’ecologiste’’ Acestea dezvăluie boala profundă a politicii şi administraţiei româneşti. Sunt eşecuri notabile ale statului de drept şi luptei anti-corupţie. În alte subiecte, doar asumarea unor valori şi poziţii specifice dublate de o intransigenţă echitabil distribuită faţă de forţele politice pot ajuta mişcarea să reziste. Independenţa civică nu înseamnă izolarea de societate.

Dar adevărata independenţă civică va fi câştigată nu când mişcarea e obligată să răspundă ‘’corect’’ la întrebările politicienilor ci invers. Şi nu pentru că întrebările nu ar fi întrebări importante sau pentru că ar fi ceva de ascuns. Aceştia nu merită nici să întrebe şi nici să primească răspuns. Se doreşte un stat de drept mai puternic? Răspunsul e evident: Da! Dar cei care întreabă nu vor un stat de drept mai puternic ci doar un stat de drept mai puternic împotriva adversarilor lor. Nu vor dialog ci voturi. Adică putere, bani şi instrumentele de a se proteja. Datoria noastră este însă să întrebăm dacă este acceptabil să sacrifici nişte cetăţeni pentru profitul unor companii şi îmbunătăţirea unor indicatori economici. Sau dacă e acceptabil să încalci drepturile fundamentale ale cetăţenilor. Răspunsul străzii e clar: Nu! Al politicienilor şi aghiotanţilor lor mai puţin.

Am prevăzut într-un articol publicat pe VoxPublica pe 30 septembrie 2013 lupta ce va urma (aici). Anticipam că va fi grea împiedicarea planurilor unei super-majorităţi decise. Pentru a lupta eficient cu guvernarea USL trebuie luptat în paralel cu cei care cei care vor folosească şi care pretind că reprezintă mişcarea. Acesta este războiul de independenţă civică.

Articol apărut pe VoxPublica aici.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s