2012 – 2016: Un mandat pentru revoltă.

Exact acum patru ani societatea românească era zguduită de proteste. Dacă între timp protestele au devenit ceva comun în România, în acel an totul părea neaşteptat şi totul părea posibil. Se cuvine să ne readucem aminte de 2012 şi cum a debutat acest ciclu protestatar. Societatea s-a schimbat de atunci, politica şi protestul de asemenea.

Anul protestatar 2012 a marcat renaşterea mişcărilor de stradă după o absenţă îndelungată deşi politica românească nu fusese cu mult mai performantă şi consensuală înainte de acest an. Perioada care a corespuns celor două mandate prezidenţiale ale lui Traian Băsescu a fost una a crizelor politice continue.

Cu toate acestea, numai spre sfârşitul acestei perioade protestele au izbucnit. Explicaţiile pot fi mai multe. În primul rând, România se alinia printr-o variantă brutală ţărilor europene unde s-a experimentat austeritatea. Peste tot în Europa unde politicile austerităţii au fost implementate au existat mişcări de protest, mai mult sau mai puţin instituţionalizate. România nu a făcut excepţie. Programul de austeritate promovat de către guvernul condus de facto de către Traian Băsescu a alienat o parte importantă a populaţiei, în special cei care lucrau în sectorul public şi pensionarii, dar nu numai.

Nemulţumirea de ordin socio-economic era răspândită şi a creat o cutie de rezonanţă imediată pentru mesajul antiguvernamental. Ceea ce nu înseamnă că protestele au ţintit numai aspectele socio-economice ale deciziilor guvernamentale. În 2011 şi 2012, criză politică se agravase. Regimul politic luase o turnură prezidenţialistă, sistemul fiind dezechilibrat în defavoarea unui Parlament blocat şi marginalizat. Guvernul acţiona ca administrator al unui program politic al cărui motor principal era preşedintele. Stilul personal al acestuia, autoritar şi conflictual, au adâncit criză politică. Opoziţia era slabă instituţional, dar acumula din ce în ce mai multă legitimitate politică. Construcţia USL a creat o contrapondere politică la majoritatea prezidenţială, dar forţa ei era mai degrabă prospectivă şi destul de difuză. La aceste motivaţii socio-economice şi politice se adăugau şi nemulţumiri structurale care s-au acumulat în timpul tranziţiei târzii şi care priveau sistemul politic în ansamblul lui. Nemulţumirile faţă de slabă performanţă instituţională, corupţie şi clientelism arătau că problema nu era numai a deţinătorilor puterii executive ci şi a celor care făceau parte din sistem, de exemplu partidele parlamentare de opoziţie.

Izbucnirea protestelor a lăsat să se desfăşoare un spectru mai larg de agende şi atitudini de contestare. Principalul clivaj din rândul protestatarilor a fost între aceia care considerau că partidele de opoziţie ca fiind soluţii legitime şi „naturale” pentru rezolvarea crizei politice şi cei care considerau că şi acestea trebuie la rândul lor contestate pentru practicile lor. Această tensiune s-a transmis şi în spaţiul public, dar a avut şi o componentă spaţială. În numeroasele zile de protest în care numărul de persoane nu erau îndeajuns de numeroase pentru ocuparea carosabilului, Piaţa Universităţii se împărţea între trotuarul din faţa Teatrului Naţional respectiv din faţa Fântânii de la Arhitectură. Distanţa faţă de politicieni s-a reflectat şi în refuzul întâlnirilor şi negocierilor cu aceştia. O altă diferenţă între cei doi versanţi ai protestului era cel de agendă. În timp ce la Teatrul Naţional protestatarii se concentrau asupra criticii lui Traian Băsescu şi partenerilor lui politici, la Arhitectură aceasta se extinsese pentru a cuprinde o critică mai structurală a austerităţii, o cerere insistentă a reformei politice şi electorale, o asumare a unor cauze de mediu precum cea de la Roşia Montană dar şi o critică anti-autoritară, incluzând aici critica represiunii şi a implicării serviciilor speciale în politica românească. Agenda acestei părţi s-a cristalizat în timp şi a fost formulată mai explicit cu ocazia organizării unui „Marş pentru Democratiei” în luna mai, chiar înainte de debutul campaniei electorale pentru alegerile locale.

Această structură a sistemului politic explică în linii mari şi receptarea de către mass-media a protestelor. În condiţiile în care majoritatea canalelor erau arondate unor grupuri de putere politice, iar social media era încă slaba mesajele protestelor au fost puternic filtrate şi contextualizate în funcţie de interesele ideologice şi partizane. La intersecţia dintre cele două, politic şi mediatic s-a situat Dan Diaconescu, cel care a folosit cu succes protestele pentru a-şi mări baza de susţinere. Susţinătorii acestuia erau foarte puţini în stradă ceea ce nu l-a opri să organizeze în platoul postului de televiziune pe care îl deţinea adevărate reproduceri ale protestelor, cu protestatari, discursuri şi obiecte de protest.

Este probabil ce mai bună metaforă a protestului şi mass-mediei în 2012, fiecare canal încercând să decupeze o partea o realităţii şi să o reproducă mai mult sau mai puţin controlat în reportaje, analize şi studiourile de televiziune. Acest mediu partizan şi contondent i-a pus în faţa unor decizii pe cei care protestau şi care îşi asumau transmiterea unor mesaje publice. Cu cine se discută şi ce invitaţii se pot accepta? A fost o dilemă reală, cu costuri şi beneficii în ambele variante.

Toate acestea s-au reprodus într-un fel sau altul şi în anii care au urmat. Ceea ce nu s-a mai repetat este violenţa şi represiunea instituţiilor de forţă. Dispozitivele de intervenţie au fost disproporţionate ca număr şi ca reacţie faţă de protestatari, cei mai mulţi paşnici. Represiunea a fost însă strategia principală de răspuns, fapt care trăda atât criza de legitimitate a regimului din acea perioadă cât şi tendinţele autoritariste ale acestuia. Violenţa şi represiunea au îndepărtat un număr important de oameni de la proteste, dar în acelaşi timp au indicat şi slăbiciunea guvernului şi preşedintelui lipsiţi de orice punte de comunicare cu cei ieşiţi în stradă. În acelaşi timp, a creat şi cele două mari forme ale protestului, cel violent şi respectiv cel paşnic. Cel violent a atras tinerii furioşi care arătau în felul acesta distanţa faţă de politică şi instituţiile de forţă, într-o izbucnire autentică şi asumată a nemulţumirii. Cel paşnic a atras categorii mai diverse care preferau să pună accentul pe mobilizarea şi deschiderea protestelor. Violenţa a fost un test de determinare precum şi o pregătire pentru ce ar urma. Faptul că represiunea nu a reuşit şi protestele s-au terminat natural într-un ciclu mai lung arată că acest instrument guvernamental are limite mai ales atunci când există grupuri sociale care nu se lasă intimidate de folosirea acestuia.

Ar trebui însă menţionat un fapt important. Niciun om politic nu a fost acceptat în Piaţa Universităţii, nici măcar din opoziţie, ceea ce semnalează o distincţie pe care toată lumea şi-a asumat-o: chiar dacă unii pot avea o preferinţă electorală pentru un partid sau altul, prezenţa politicienilor în spaţiul Pieţei este refuzată. Este un câştig simbolic care a cântărit greu şi a validat Piaţa Universităţii drept spaţiu civic şi militant distinct de forţele politice instituţionalizate.

Anul 2012 nu a însemnat numai proteste, ci şi schimbări guvernamentale şi alegeri. În mod previzibil, partidele de opoziţie au obţinut rezultate foarte bune, atât la locale cât şi la alegerile parlamentare. USL-ul a devenit o construcţie dominantă care nu a rezistat tentaţiei de a abuza de putere, anul 2012 funcţionând ca un avertisment pentru ce a urmat. Partidul populist condus de Dan Diaconescu, de fapt principalul câştigător al anului electoral 2012, a reuşit o performanţă notabilă. Protestele au contribuit cu siguranţă la stabilirea raporturilor de forţă electorale fără însă să le schimbe fundamental. Toţi actorii politici care au intrat în alegeri existau înainte de ianuarie 2012. Sentimentul grupului activ de protestatari a fost mai degrabă că alternativele politice existente nu reuşesc să prezinte îndeajuns de multă credibilitate şi diversitate. Dacă în politică evoluţia a de fost predictibilă, în stradă a fost mult mai puţin. Grupuri cu idei diferite s-au descoperit şi acceptat şi au iniţiat o reţetă a protestului care se va păstra în linii mari şi în anii următori. S-au creat repertorii şi instrumente de protest indispensabile pentru protestele ce vor urma.

Au trecut patru ani de la protestele din ianuarie şi februarie 2012. De atunci şi până acum au existat zeci de proteste şi probabil numărul celor care au protestat cel puţin o data este de ordinul sutelor de mii. Nu ştiu ce au făcut parlamentarii în cei patru ani de mandat. Ştiu însă că protestatarii şi-au parcurs cu fruntea sus mandatul. Mandatul pentru revoltă.

Citeste mai mult: adev.ro/o1081w

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s