Alegeri

Franţa alege

Pe 23 aprilie va avea loc în Franţa primul tur al alegerilor prezidenţiale. Sunt alegeri foarte importante nu numai pentru francezi, ci şi pentru noi, europenii. Franţa este unul dintre motoarele Uniunii Europene, actualmente gripată de crize şi contestări. Iar preşedintele ales al Franţei va avea un impact imediat şi puternic asupra dinamicii politice pe continent.

Aceste alegeri vin într-un moment cheie, după ce în unele ţări regimurile au luat o turnură autoritară şi iliberală sau au fost preluate de populişti de dreapta. Se poate menţine un model democratic european, erodat de criza economică, combaterea terorismului şi criza prelungită a instituţiilor reprezentative? Poate rezista acesta ca bază a construcţiei europene sau se va retrage între graniţele naţionale, izolându-se de exterior? Alegerile din Franţa vor da un răspuns acestor întrebări.

Alegerile parlamentare din Olanda au marginalizat politic partidul anti-european al lui Geert Wilders, aflat la aproximativ acelaşi nivel al susţinerii electorale ca şi Frontul Naţional condus de Marine Le Pen, cu scoruri între 20% şi 25%. Multipartidismul olandez şi sistemul electoral au prevenit ajungerea lui Wilders la guvernare. Acesta a înregistrat o victorie, însă, prin mutarea către dreapta a discursului politic al învingătorilor. Principala îngrijorare în privinţa alegerilor din Franţa este că jocul politic poate aduce în turul doi şi chiar la Palatul Elysee un preşedinte anti-european, de extracţie naţionalistă şi antisemită. Alegerile din Statele Unite şi referendumul din Marea Britanie sunt invocate des ca posibile precedente. Acest scenariu, deşi puţin probabil din perspectiva opţiunilor societăţii franceze, devine posibil dacă îl pui în contextul internaţional curent, în care lideri şi ţări puternice caută să slăbească Uniunea Europeană lovind în inima acesteia, Franţa.

Patru candidaţi au şanse să intre în turul doi, fiind despărţiţi de 3-4 procente şi având fiecare o şansă să convingă o parte din treimea de electori încă nehotărâţi. Este esenţial cine intră în turul doi. În funcţie de cei doi competitori, se schimbă temele de campanie, tonul acesteia şi, foarte important, alinierile din societate. Oricât de diversă ar fi societatea franceză, ea va rămâne cu doar două opţiuni. Iar pentru o ţară cu culturi politice foarte puternice, diverse şi incompatibile, acest proces de realiniere poate fi dureros şi impredictibil. Încă nu ştim cum se vor poziţiona cele patru blocuri electorale şi cei nehotărâţi pentru că nu nimeni nu ştie cine va intra în turul doi. În funcţie de cei doi candidaţi din turul doi, vom putea avea prezenţă mare sau absenteism masiv.

Cei patru candidaţi reprezintă curente şi culturi politice vechi în Franţa. Forma în care o fac este însă interesantă. Benoit Hamon şi Francois Fillon reprezintă două partide mari, Socialist şi Republican, cele care au dat ultimii doi preşedinţi. Niciunul dintre ei nu este prognozat să intre în turul doi, deşi Fillon mai păstrează şanse. Există însă alţi doi candidaţi surprinzători, ambii reprezentând mişcări şi nu partide tradiţionale.

Centristul Emmanuel Macron, susţinut de mişcarea „En Marche” este performerul primei părţi a campaniei şi stângistul Jean-Luc Melenchon, susţinut de mişcare Franţa Nesupusă („La France Insoumise”), celei de-a doua. Alegerile franceze sunt astfel un mare test nu numai pentru programele de politici, ci şi pentru viabilitatea partidelor tradiţionale. Singurii care au creat o dinamică electorală puternică au fost cei doi, Emmanuel Macron şi Jean-Luc Melenchon, şi timpul, deşi foarte scurt, pare că lucrează în favoarea lor. Ambii sunt „dizidenţi” ai Partidului Socialist, Macron spre „dreapta” şi Melenchon către „stânga”, ambele economice. Strategia lui Benoit Hamon, aceea de a se îndepărta de moştenirea unui preşedinte nepopular, Francois Hollande, şi de a încerca să creeze o sinteză convingătoare între cei doi „rebeli” a eşuat. Electorii îi preferă, conform sondajelor, pe cei doi, semn al agravării rupturii adânci din sânul stângii, dintre pragmaticii care au acceptat ideile economice neoliberale şi cei care promovează reformismul socio-economic inspirat din tradiţia istorică a stângii. În timp ce stânga franceză a fost ruptă în cele două tabare, clasa muncitoare s-a mutat către naţionalismul protecţionist al Frontului Naţional, fiind o stângă „pierdută” care încă nu este clar dacă şi cum va fi recuperată. Benoit Hamon a anunţat că îl va susţine în runda finală pe Jean-Luc Melenchon, dacă trece de turul 1, confirmându-şi viziunea de reformă a Partidului Socialist către stânga.

În partea dreaptă a spectrului, Marine Le Pen se bucură de o susţinere stabilă de 22-25%, care scade pe măsură ce ne apropiem de alegeri şi se hotărăsc cei indecişi. Le Pen este candidatul anti-european prin excelenţă, care are planuri concrete de a ieşi din UE şi care îl vizitează oficial pe Vladimir Putin. Frontul Naţional a devenit din ce în ce mai redutabil odată cu venirea lui Marine Le Pen la conducere. O persoană mai convingătoare decât tatăl ei, aceasta a început să mascheze abil pornirile rasiste şi antisemite şi să activeze temele socio-economice care mişcă o bună parte din cetăţeni. Frontul Naţional se prezintă ca partidul protector al celor expuşi turbulenţelor globalizării. Alianţa care pentru un secol a fost improbabilă, între clasa muncitoare şi elita conservatoare, forjată în alegerile americane şi în referendum-ul pentru Brexit pare că se creează şi în Franţa. Frontul Naţional este prima opţiune de vot a clasei muncitoare. Ascensiunea lui Melenchon erodează însă scorul Frontului Naţional în cadrul acestei categorii. Conservatorul Fillon, considerat la începutul campaniei un candidat redutabil, se zbate fără succes, fiind tras în jos de scandalul folosirii unor fonduri publice în scopuri ilegitime. Programul acestuia este o sinteză între un neo-liberalism pronunţat şi conservatorism social.

Cine intră în turul doi şi cu ce efecte?

Toate înfruntările din turul doi care o implică pe Marine Le Pen sunt toxice pentru Europa, deşi aceasta pierde în toate variantele. Dar contează în faţa cui pierde, la ce scor şi cu ce impact. Dacă mută discursul public în zona identitară, şovină şi anti-europeană poate face mult rău fără să ajungă preşedinte. Într-o altă perspectivă, este important ca Marine Le Pen să intre în turul doi şi să fie învinsă, conflictul primordial din societatea franceză fiind astfel „consumat”. Dar, în funcţie de contracandidat, situaţia poate deveni impredictibilă. În cazul în care se va înfrunta cu Emmanuel Macron, turul doi va fi luptă între Franţa europeană şi Franţa suveranistă, cu puţine şanse să existe moderaţie sau căi de compromis. În cazul în care se va înfrunta cu Jean-Luc Melenchon, ar fi o luptă între două lumi distincte, cu valori foarte diferite şi care au rădăcini vechi în modernitatea franceză. Reformismul european al lui Melenchon ar fi probabil mai convingător pentru centrişti decât suveranismul anti-european promovat de Le Pen, dar vor exista şi mulţi electori centrişti sau de dreapta care nu vor merge la vot. Dacă îl va înfrunta pe Fillon va pierde, însă absenteismul masiv al electorilor de stânga va micşora distanţa dintre cei doi candidaţi.

Varianta cea mai surpinzătoare, dar şi cea mai promiţătoare pentru democraţia franceză şi europeană ar fi ca în turul doi să intre Emmanuel Macron şi Jean-Luc Melenchon. Aceştia ar lansa un semnal de înnoire şi participare pe care partidele mari, Partidul Socialist şi Republicanii, nu pot să le ignore. Pentru politica europeană ar fi o veste bună, pentru că ambii sunt constructivi în raport cu Europa, Macron fiind europenist convins, în dimensiunea neoliberală şi pro-drepturi, iar Melenchon fiind un reformist radical şi vocal, prin promovarea dimensiunii sociale şi ecologice. Şi pentru că nu sunt în universuri valorice total diferite, cei doi candidaţi pot crea punţi de comunicare. Noul preşedinte va fi o sinteză a turului doi, fiind forţat să preia o parte din temele contracandidatului în scopul „reunificării” post-alegeri a naţiunii. Iar această „reunificare” a naţiunii va fi mult mai europenistă, socială şi ecologică decât în orice alt scenariu.

Marea luptă pentru Franţa şi viitorul Europei se duce în aceste zile, la alegerile prezidenţiale franceze. Acolo şi acum e în joc suflul Uniunii Europene şi al democraţiei pe continent.

Articol publicat pe Blogurile Adevărul: adev.ro/oopbkm

 

Romania’s Difficult Transition

The latest anti-corruption and anti-government demonstrations in Romania, the biggest since the overthrow of the communist regime in 1989, raise difficult questions about the country’s political transformation. But they should raise fewer doubts about Romania’s continued commitment to European integration, or about the country’s place in Europe. For although acute, Romania’s problems are shared by other countries in the region.

The case for a second democratic transition has to be made, in Romania and Central and Eastern Europe, and the first step is to acknowledge the problems. The fact that the countries are members of NATO and the EU does not ensure the quality of their democratic processes.

Most importantly, key players in the civil society, parties, state bureaucracies and, above all, citizens, need to be convinced that a renewed democratic project is necessary. A transnational effort is probably needed; no agent of democratisation will be able to succeed by itself and only in a national framework.

The democratic transition in Romania has been notably difficult. The anti-communist revolutionary moment in 1989 was soon followed by difficult economic reforms and disappointment with pluralistic democratic politics.

According to the latest Eurobarometer, the most pressing issues for the country are still of economic and social nature – health and social security (37%), unemployment (25%), rising prices/inflation/ cost of living (24%), economic situation (23%) and pensions (21%). The most important hopes, fears and uncertainties seem to be related to the way the transition worked for most of the citizens.

And the overarching sentiment is of economic and social insecurity. Inequality and poverty are among the highest in the EU, with almost 40% of the population at risk of poverty or social exclusion.

Unfortunately their concerns and interests are not actively articulated and represented in Romania’s political process. For example, the pensions for a large and vulnerable category of people are kept at a very low level. Almost 500,000 people in the country have a pension of €90 per month, mostly people who worked in agriculture.

At the same time, people who were employees of the army, police, the former Communist Securitate, diplomats, judges and prosecutors, around 160,000 people, have significantly higher, so-called ‘special’ pensions. The average pension for the ex-military is around €700, and €1,400 for civilians such as magistrates and diplomats.

However, the main post-communist cleavages that dominate the public and electoral agenda seem disconnected from the citizens’ agenda. The debates on how to better develop the economy, how to distribute resources and responsibilities, how to develop the rural economy and society, on what the drivers of industry should be, on how to integrate a territory with severe disparities have been silenced and turned into debates on administration and corruption.

The Eurobarometer for spring 2016 shows that trust in the EU is higher in Romania as compared to the EU average (47% in Romania, 33% in the EU). Compared with other political institutions – many of them unelected – army, prosecutors, intelligence services, Parliament and the political parties are the main targets of criticism from society.

Most of the criticism is that it is increasingly difficult to distinguish between the democratic and pluralistic or authoritarian and populist. We could add here the institutions like the Anti-Corruption Directorate (DNA) – a special prosecutorial structure, and SRI, the domestic intelligence agency, which are perceived to be at the frontline of combatting corruption.

If one wants to explain the current persistence of socio-economic issues as top priorities for the citizens, and the authoritarian drift associated with modernising projects and the ambivalence towards integration and foreign driven reforms, a look at the past is necessary.

Without descending into a geographic determinism, it is safe to say that the rifts are a result of location, territory, resources and population. Romania is a semi-peripheral country striving for unity and independence in an area which was dominated for centuries by despotic empires – Ottoman, Tsarist and Austro-Hungarian.

The popular revolt in 1989 was a genuine expression of discontent and swept the regime away, or at least its highest echelons, including Nicolae Ceausescu. Those who quickly moved to take control in the chaotic days of the revolt were not opponents and dissidents of the regime.

The dissidents were too few and poorly organised, so reformed communists took charge, notably Ion Iliescu, a former party official fallen from grace. The very fact that the revolution didn’t bring new faces, but only older ones, opened a rift between ‘communists’ and ‘anti-communists’.

The social forces involved in the revolution and its aftermath quickly became institutionalised. Iliescu’s party became social-democrat, the advocate of stability, order and moderate reforms while the historical Liberal and Peasant parties became the parties of reform, modernisation and change.

Even though there were many transformations, mergers and splits, this rift still endures; the memories of those violent days stay strong even today and contribute to the maintaining of the divide.

Romania’s problem with corruption became obvious when the European Commission accepted its EU membership, but created a mechanism of evaluation and oversight of judicial and police reform. This is the source of another rift in Romanian politics, corruption and anti-corruption.

It operates on two levels. The first is inter-party political competition. Right-wing parties portray themselves as much less corrupt than the social-democrats. In turn, the social-democrats and their junior partners argue the anti-corruption is a political move intended to stop them from gaining power and governing.

This implies that the institutions fighting corruption, mostly DNA, act selectively and unprofessionally.

However, civil society and a part of the mass media point out that corruption is spread evenly within the major parties, branches and levels of government and that the anti-corruption drive should be devised accordingly.

Second, a part of civil society and the mass media call for a balanced and proportional increase in power and resources for DNA and its main institutional partner, the home intelligence service, SRI.

A second democratic transition effort will have to encompass three dimensions:

Return to the Citizen Agenda: This marks a return to the debates on economic models, taxation, social services, unemployment, poverty, and it would be instrumental in decreasing inequality and improving access to key social services. Special attention should be devoted to the most vulnerable in society, those alienated from the larger political community.

Rebuilding Pluralistic and Representative Institutions: Existing political parties need serious internal reform. They must open up to those with new ideas and energy, such as civil society organisations, activists, researchers and local communities.

New parties could be established to freely experiment with various participation and representation instruments. Importantly, the old and new parties have to be able to regain their legitimacy and policy capacity and become again a forum for democratic debate and the instrument for a renewed democratic control over decisions and policies.

Rethinking what it Means to Be ‘European’: Ten years after it became an EU member, Romania’s key question is how to stay open, active and responsible within the bloc, and how to avoid marginalisation or disengagement.

There are increasingly significant players who want to portray Romanians as either ‘victims’ or ‘second-hand Europeans’, and ignoring their powerful narrative would be a mistake. But their weakness is that they imply that the power resides in Brussels or other places, ignoring the vast resources that the society has for its development. And here the message can be equally constructive and optimistic.

It is clear that we are not living in an ideal society and that EU is not in its best shape. But we are lucky enough to have everything we need to overcome obstacles together.

Commentary  published on the website of The Royal United Services Institute (RUSI).

Romania’s new kids on the block

Interview with Claudia Ciobanu.

A new party is born in Romania, grounded in years of civic struggle against government abuse and the failures of a neo-liberal state. Can Demos follow in the footsteps of Syriza and Podemos?

Andreea Petruț and Claudiu Crăciun are members of Demos, a new civic platform – soon to become political party – in Romania that has an explicit social and ecological agenda. Petruț and Crăciun are both political scientists and civic activists.

For the moment, Demos functions as a civic platform bringing people together to debate and organise around the values of democracy and solidarity. The platform also serves as an „antechamber” for a party that is planned to be officially registered in the next couple of months.

openDemocracy: Why is Demos necessary in Romania?

Claudiu Crăciun: Socio-economic and ecological issues were systematically sidelined during the transition. This has led to enormous inequalities and disparities which, if left unaddressed, will bring us to a critical stage.

Demos are among the first to bring up questions that can no longer be ignored in our society: what shall we do about unemployment and precarious labour, about the disastruous state of the education, health and social assistance systems, environmental degradation, institutionalised racism?

Romania has reached a point where it seems to function out of inertia, without questioning fundamental issues. This is turning us into a country whose citizens want to leave and where elites turn predatory. The role of Demos is to confront the Romanian society with its real problems, even if this is irritating. We want to break economic and political taboos.

oD: Why a civic platform first and not directly a party?

Andreea Petruț: Many in Romania are reluctant to be political, so we wanted to give people the option of being involved even without committing to a political party, for example by taking part in our discussions and actions or in building our public positions. Some of those people will join the party: the platform will serve as a very large and open antechamber for the party.

Additionally, we think that in order to implement our political agenda, we need both channels: the political party and civic activism in support of our values.

One of our goals is to establish a new type of political organisation in opposition to the cartel party. This means, among others, a more horizontal structure and deliberative decision-making, gender parity and representation for vulnerable groups.

The values we stand for (democracy, equality) we also adhere to internally. And we have launched a ”Demos School” which means we will be engaged in a continuous process of self-education and open discussion.

Read the rest of the interview on the Open Democracy website here:

https://www.opendemocracy.net/can-europe-make-it/claudia-ciobanu/romanias-new-kids-on-block

Redefinim politica drept o încercare de face bine celor din jur.

Articol de Luiza Gireadă pentru cariereonline.ro

Claudiu Crăciun este lector universitar la Facultatea de Științe Politice din cadrul SNSPA și doctor în știinte politice. A studiat la London School of Economics și a intrat în atenția publică odată cu participarea la protestele din ianuarie 2012 din Piața Universității. În 2013 era implicat în manifestațiile împotriva proiectului de exploatare a aurului de la Roșia Montană, iar în 2015 – în cele de după tragedia din Colectiv. În toamna acestui an, împreună cu Andrei Ţăranu, Oana Băluţă, Sorin Cucerai, Andreea Petruţ și alții, a lansat Demos – Platforma Democrație și Solidaritate.

Demos – Platforma Democrație și Solidaritate este un model de organizare politică bazat pe deschidere și participare, prin intermediul căruia anumite teme sociale și ecologice sunt aduse pe agenda publică. „Dacă redefinim politica drept o încercare de face bine celor din jurul nostru și convingem mai mulți tineri să se implice, vom avea un imens rezervor de pasiune, energie și implicare pentru bunul mers al societății”, spune Claudiu Crăciun, recunoscut pentru participarea activă la protestele din ultimii ani și inițiator, alături de alți tineri, al Platformei Democrație și Solidaritate – Demos. „Prin proteste s-au obținut lucruri importante. Deja există un personaj colectiv al cetățeanului protestatar care spune politicienilor și puterii, în general: Stop!”

„Platforma a fost lansată în momente dificile pentru democraţia românească. Încrederea în instituţii – mai ales cele reprezentative precum Parlamentul şi sistemul de partide– este foarte scăzută, partidele vechi nu prea reuşesc să se reînnoiască şi să se conecteze la probleme reale ale societăţii. Am apărut acum pentru a da un semnal societății că trebuie să împiedicăm demantelarea instituțiilor democratice”, spune Claudiu. Printre obiectivele afirmate în manifestul organizației se află reducerea drastică a sărăciei și inegalităților, trecerea de la un model economic bazat pe mâna de lucru ieftină la unul centrat pe producție, inovație și sustenabilitate, precum și transformarea accesului general la educație, sănătate și cultură în priorități ale guvernării.

Nu preluarea conducerii, ci organizarea și reprezentarea oamenilor ar trebui să fie principalul scop al unei organizații politice, spune Crăciun. De aceea, nu alegerile din decembrie sunt vizate prin acest proiect, ci organizarea de dezbateri în cât mai multe orașe din România, de la Iași la Craiova și de la Cluj-Napoca la Brașov. „Scopul nostru este să construim această platformă pe baze foarte sănătoase, solide şi curate, chiar dacă ne va lua mult timp. Pe lângă creșterea numărului celor implicați, creștem și calitatea implicării. Vom dezbate și educa, vom merge peste tot în țară, într-un efort de schimbare care începe întotdeauna cu înțelegerea.”

 

Tânărul activist atrage atenția asupra pericolelor pe care ignorarea nevoilor și intereselor oamenilor le poate aduce: venirea la putere a unor lideri populiști autoritari. „Oamenilor le pasă de lucruri fundamentale, precum sănătatea, siguranţa financiară, şansa unei slujbe bune, o viaţă familială împlinită într-o societate armonioasă. Iar asta nu se vede în politica românească. Pericolul cel mai mare este ca nemulţumirile legitime ale oamenilor să fie pervertite de lideri precum Donald Trump, care a jucat cartea diviziunii, fricii şi discriminării. Iar această alegere o are şi Europa, dar şi România. Articulăm proiecte politice democratice sau ne predăm unor populiști autoritari care găsesc țapi ispășitori peste tot?” El crede că România are instrumente și potențial de dezvoltare. „Nu mă refer doar la corupție, o problemă importantă, dar nu singura, ci la felul în care am construit economia, politica, administrația. De exemplu, prin faptul că extragem cele mai puține resurse din economie, prin taxe, impozite și alte surse de venit, comparativ cu restul țărilor europene, nu putem finanța nici investițiile, nici retribui corespunzător bugetarii, nici susține sănătatea și educația sau ajuta pe cei aflați în nevoie. Ne-am condamnat singuri la austeritate permanentă. Acest cerc vicios trebuie rupt. O societate care începe să funcționeze nu va mai avea nevoie de falși salvatori precum Trump.

Profesorul protestatar: E şi asta o şcoală, sunt bucuros că am frecventat-o

Claudiu Crăciun crede că protestele din ultimii ani au reprezentat pentru mulți români prima activitate civico-politică la care au participat și că efectul asupra autorităților a fost mare. „Să ne amintim câți miniștri si chiar premieri au căzut în urma protestelor. Gândiți-vă la proiectele oprite sau investigate datorită protestelor, Roșia Montană, de exemplu. În cazul tăierii pădurilor, protestele au forțat autoritățile să se activeze. Legislația electorală nu putea fi schimbată, chiar incomplet, dacă nu exista presiunea străzii. Nu cred ca protestele au schimbat totul sau logica sistemului, dar au declanșat energii si dinamici care au făcut societatea mai bună.

Implicarea politică ar trebui să devină o activitate normală, alături de hobby-uri și alte activități comunitare, crede Crăciun. Pentru ca tot mai mulți tineri să reacționeze când se iau decizii politice cu impact asupra vieții lor, primul pas ar trebui să fie redefinirea politicii ca proiect de (auto) cunoaștere, înțelegere și maturizare. „Este foarte trist că partidele românești îndepărtează tinerii de politică, asta îi privează de o moștenire bogată și fascinantă a umanității, una fără de care prezentul nu prea are sens. Politica înseamnă, de fapt, felul în care ne raportam la oameni și la lume, față de problemele esențiale ale omenirii. Politica este ceea ce respirăm, ceea ce mâncăm. Pare o exagerare, dar nu e. Calitatea aerului depinde de politicile de mediu, calitatea mâncării de politica agricolă, de comerț și de protecție a consumatorului. Și peste tot se duce o luptă între cei care apără interesul public și oamenii simpli și, respectiv, cei care vor să profite într-un fel sau altul de pe urma lor.”

În ceea ce privește suprapunerea imaginii protestatarului peste cea a profesorului, în mintea studenților, Claudiu Crăciun crede că a reușit să-i încurajeze ca, pe lângă educație să își asume și proiecte de viață, să se angajeze într-un fel sau altul în societate și să nu refuze momentele care ar putea să îi definească în calitate de oameni sau cetățeni. „În sala de curs și seminar însă am separat cele două ipostaze, de profesor și, respectiv, cetățean -angajat. Și cred că majoritatea studenților cu care am lucrat nu le văd în tensiune, ci în completare. Este valabil și pentru colegii mei. Cu cei mai tineri am protestat cot la cot, la -20 de grade. Este şi asta o şcoală, una pe care sunt bucuros că am frecventat-o.” De când a devenit cunoscut s-au înmulțit și contestările la adresa sa, dar asta nu-l deranjează, mai spune Crăciun. „Este previzibil ca o persoană publică să nască şi astfel de reacţii. Am strâns o listă destul de mare de atacuri care nu au nicio legătură cu adevărul, ci cu implicarea mea publică. Singurul răspuns pe care am putut să îl dau a fost să continui, să fiu perseverent. Nu mă deranjează prea mult pentru că le știu nefondate. Nu trebuie subestimată niciodată importanța unei conștiințe curate. Iar eu am noroc din punctul asta de vedere.”

– See more at: https://www.cariereonline.ro/inspiratie/claudiu-craciun-redefinim-politica-drept-o-incercare-de-face-bine-celor-din-jur#sthash.kHdOSWng.dpuf

2012 – 2016: Un mandat pentru revoltă.

Exact acum patru ani societatea românească era zguduită de proteste. Dacă între timp protestele au devenit ceva comun în România, în acel an totul părea neaşteptat şi totul părea posibil. Se cuvine să ne readucem aminte de 2012 şi cum a debutat acest ciclu protestatar. Societatea s-a schimbat de atunci, politica şi protestul de asemenea.

Anul protestatar 2012 a marcat renaşterea mişcărilor de stradă după o absenţă îndelungată deşi politica românească nu fusese cu mult mai performantă şi consensuală înainte de acest an. Perioada care a corespuns celor două mandate prezidenţiale ale lui Traian Băsescu a fost una a crizelor politice continue.

Cu toate acestea, numai spre sfârşitul acestei perioade protestele au izbucnit. Explicaţiile pot fi mai multe. În primul rând, România se alinia printr-o variantă brutală ţărilor europene unde s-a experimentat austeritatea. Peste tot în Europa unde politicile austerităţii au fost implementate au existat mişcări de protest, mai mult sau mai puţin instituţionalizate. România nu a făcut excepţie. Programul de austeritate promovat de către guvernul condus de facto de către Traian Băsescu a alienat o parte importantă a populaţiei, în special cei care lucrau în sectorul public şi pensionarii, dar nu numai.

Nemulţumirea de ordin socio-economic era răspândită şi a creat o cutie de rezonanţă imediată pentru mesajul antiguvernamental. Ceea ce nu înseamnă că protestele au ţintit numai aspectele socio-economice ale deciziilor guvernamentale. În 2011 şi 2012, criză politică se agravase. Regimul politic luase o turnură prezidenţialistă, sistemul fiind dezechilibrat în defavoarea unui Parlament blocat şi marginalizat. Guvernul acţiona ca administrator al unui program politic al cărui motor principal era preşedintele. Stilul personal al acestuia, autoritar şi conflictual, au adâncit criză politică. Opoziţia era slabă instituţional, dar acumula din ce în ce mai multă legitimitate politică. Construcţia USL a creat o contrapondere politică la majoritatea prezidenţială, dar forţa ei era mai degrabă prospectivă şi destul de difuză. La aceste motivaţii socio-economice şi politice se adăugau şi nemulţumiri structurale care s-au acumulat în timpul tranziţiei târzii şi care priveau sistemul politic în ansamblul lui. Nemulţumirile faţă de slabă performanţă instituţională, corupţie şi clientelism arătau că problema nu era numai a deţinătorilor puterii executive ci şi a celor care făceau parte din sistem, de exemplu partidele parlamentare de opoziţie.

Izbucnirea protestelor a lăsat să se desfăşoare un spectru mai larg de agende şi atitudini de contestare. Principalul clivaj din rândul protestatarilor a fost între aceia care considerau că partidele de opoziţie ca fiind soluţii legitime şi „naturale” pentru rezolvarea crizei politice şi cei care considerau că şi acestea trebuie la rândul lor contestate pentru practicile lor. Această tensiune s-a transmis şi în spaţiul public, dar a avut şi o componentă spaţială. În numeroasele zile de protest în care numărul de persoane nu erau îndeajuns de numeroase pentru ocuparea carosabilului, Piaţa Universităţii se împărţea între trotuarul din faţa Teatrului Naţional respectiv din faţa Fântânii de la Arhitectură. Distanţa faţă de politicieni s-a reflectat şi în refuzul întâlnirilor şi negocierilor cu aceştia. O altă diferenţă între cei doi versanţi ai protestului era cel de agendă. În timp ce la Teatrul Naţional protestatarii se concentrau asupra criticii lui Traian Băsescu şi partenerilor lui politici, la Arhitectură aceasta se extinsese pentru a cuprinde o critică mai structurală a austerităţii, o cerere insistentă a reformei politice şi electorale, o asumare a unor cauze de mediu precum cea de la Roşia Montană dar şi o critică anti-autoritară, incluzând aici critica represiunii şi a implicării serviciilor speciale în politica românească. Agenda acestei părţi s-a cristalizat în timp şi a fost formulată mai explicit cu ocazia organizării unui „Marş pentru Democratiei” în luna mai, chiar înainte de debutul campaniei electorale pentru alegerile locale.

Această structură a sistemului politic explică în linii mari şi receptarea de către mass-media a protestelor. În condiţiile în care majoritatea canalelor erau arondate unor grupuri de putere politice, iar social media era încă slaba mesajele protestelor au fost puternic filtrate şi contextualizate în funcţie de interesele ideologice şi partizane. La intersecţia dintre cele două, politic şi mediatic s-a situat Dan Diaconescu, cel care a folosit cu succes protestele pentru a-şi mări baza de susţinere. Susţinătorii acestuia erau foarte puţini în stradă ceea ce nu l-a opri să organizeze în platoul postului de televiziune pe care îl deţinea adevărate reproduceri ale protestelor, cu protestatari, discursuri şi obiecte de protest.

Este probabil ce mai bună metaforă a protestului şi mass-mediei în 2012, fiecare canal încercând să decupeze o partea o realităţii şi să o reproducă mai mult sau mai puţin controlat în reportaje, analize şi studiourile de televiziune. Acest mediu partizan şi contondent i-a pus în faţa unor decizii pe cei care protestau şi care îşi asumau transmiterea unor mesaje publice. Cu cine se discută şi ce invitaţii se pot accepta? A fost o dilemă reală, cu costuri şi beneficii în ambele variante.

Toate acestea s-au reprodus într-un fel sau altul şi în anii care au urmat. Ceea ce nu s-a mai repetat este violenţa şi represiunea instituţiilor de forţă. Dispozitivele de intervenţie au fost disproporţionate ca număr şi ca reacţie faţă de protestatari, cei mai mulţi paşnici. Represiunea a fost însă strategia principală de răspuns, fapt care trăda atât criza de legitimitate a regimului din acea perioadă cât şi tendinţele autoritariste ale acestuia. Violenţa şi represiunea au îndepărtat un număr important de oameni de la proteste, dar în acelaşi timp au indicat şi slăbiciunea guvernului şi preşedintelui lipsiţi de orice punte de comunicare cu cei ieşiţi în stradă. În acelaşi timp, a creat şi cele două mari forme ale protestului, cel violent şi respectiv cel paşnic. Cel violent a atras tinerii furioşi care arătau în felul acesta distanţa faţă de politică şi instituţiile de forţă, într-o izbucnire autentică şi asumată a nemulţumirii. Cel paşnic a atras categorii mai diverse care preferau să pună accentul pe mobilizarea şi deschiderea protestelor. Violenţa a fost un test de determinare precum şi o pregătire pentru ce ar urma. Faptul că represiunea nu a reuşit şi protestele s-au terminat natural într-un ciclu mai lung arată că acest instrument guvernamental are limite mai ales atunci când există grupuri sociale care nu se lasă intimidate de folosirea acestuia.

Ar trebui însă menţionat un fapt important. Niciun om politic nu a fost acceptat în Piaţa Universităţii, nici măcar din opoziţie, ceea ce semnalează o distincţie pe care toată lumea şi-a asumat-o: chiar dacă unii pot avea o preferinţă electorală pentru un partid sau altul, prezenţa politicienilor în spaţiul Pieţei este refuzată. Este un câştig simbolic care a cântărit greu şi a validat Piaţa Universităţii drept spaţiu civic şi militant distinct de forţele politice instituţionalizate.

Anul 2012 nu a însemnat numai proteste, ci şi schimbări guvernamentale şi alegeri. În mod previzibil, partidele de opoziţie au obţinut rezultate foarte bune, atât la locale cât şi la alegerile parlamentare. USL-ul a devenit o construcţie dominantă care nu a rezistat tentaţiei de a abuza de putere, anul 2012 funcţionând ca un avertisment pentru ce a urmat. Partidul populist condus de Dan Diaconescu, de fapt principalul câştigător al anului electoral 2012, a reuşit o performanţă notabilă. Protestele au contribuit cu siguranţă la stabilirea raporturilor de forţă electorale fără însă să le schimbe fundamental. Toţi actorii politici care au intrat în alegeri existau înainte de ianuarie 2012. Sentimentul grupului activ de protestatari a fost mai degrabă că alternativele politice existente nu reuşesc să prezinte îndeajuns de multă credibilitate şi diversitate. Dacă în politică evoluţia a de fost predictibilă, în stradă a fost mult mai puţin. Grupuri cu idei diferite s-au descoperit şi acceptat şi au iniţiat o reţetă a protestului care se va păstra în linii mari şi în anii următori. S-au creat repertorii şi instrumente de protest indispensabile pentru protestele ce vor urma.

Au trecut patru ani de la protestele din ianuarie şi februarie 2012. De atunci şi până acum au existat zeci de proteste şi probabil numărul celor care au protestat cel puţin o data este de ordinul sutelor de mii. Nu ştiu ce au făcut parlamentarii în cei patru ani de mandat. Ştiu însă că protestatarii şi-au parcurs cu fruntea sus mandatul. Mandatul pentru revoltă.

Citeste mai mult: adev.ro/o1081w

Reforma electorală: Se resetează politica românească?

20150621_144719

 

Marginalizată mediatic în raport cu valul de arestări, reforma electorală avansează cu bune şi cu rele. Comisia de specialitate din Parlament a votat căteva principii care desenează arhitectura viitorului sistem electoral. Pe scurt, reforma va presupune revenirea la sistemul electoral proporţional pe liste, menţinerea pragurilor electorale la 5%, menţinerea alegerii primarilor într-un singur tur, relaxarea totală a criteriilor de înfiinţare a partidelor şi schimbarea modului de finanţare, în direcţia limitării cheltuielilor private şi creşterea transparenţei.

O combinaţie de reveniri, inerţii şi schimbări reale. Vor avea acestea efecte pozitive? Sunt coerente? Vor ajuta în regenerarea democratică a României? Ceea ce opreşte reforma să fie într-adevăr profundă este menţinerea pragurilor şi alegerea primarilor într-un singur tur. Primarii se vor eterniza, ţinând comunităţile captive prin simpla redistribuire şi presiune administrativă care le permite să atingă o majoritate oarecare (ar putea fi şi 20%). Accesul în consiliile locale cvasi-blocat. Un Parlament în care se intră pe baza acestui prag este un Parlament oligarhizat, clientelar şi ineficient. Partidele mai mici nu vor încerca să se responsabilizeze direct faţă de cetăţeni ci vor parazita partidele mari (vezi UNPR). Partidele mari, PNL şi PSD, vor fi mulţumite pentru că mimează pluralismul politic şi anihilează partidele care ar putea să le conteste. Ceea ce este grav însă este forţarea cetăţenilor de a alege doar între două opţiuni, să spunem de „stânga” şi de „dreapta”, sancţionarea slabei performanţe politice fiind de fapt o validare a „celorlalţi”. Ştiind că la un moment dat se vor întoarce la putere, cele doua mari partide şi sateliţii lor nu se vor reforma. Un alt efect negativ este că opţiunile politice vor fi sever limitate. Cele două mari partide vor merge către centru, abandonandu-se populismului şi impreciziei doctrinare. Curentele politice viabile vor fi ţinute artificial în afara jocului. Este inutil să aşteptăm de la marile partide să reformeze profund politica. Nu o vor face. O vor face cetăţenii dacă li se oferă o şansă Acest sistem cronicizează boala numită corupţie. Protecţia oferită de praguri partidelor mari şi membrilor acestora e un obstacol în calea reformei. Tot timpul vor exista aleşi locali, parlamentari şi miniştri care vor încălca legea şi asta pentru că sistemul e construit pentru a recompensa corupţia şi nu a pedepsi-o. Într-o democraţie sănătoasă, e anormal ca singura speranţă de a scăpa de un baron local să fie anchetarea şi condamnarea acestuia.

La fel şi în cazul parlamentarilor. Revenirea la sistemul electoral proporţional pe listă este o veste bună. O veste şi mai bună ar fi fost sistemul proporţional cu listă deschisă, în care dai posibilitatea alegătorului să ordoneze candidaţii din lista votată. Această revenire ajută partidele să se echilibreze după confuzia produsă de sistemul electoral actual. În sine sistemul nu era greşit. A fost însă folosit pentru a creşte înfluenţa potentaţilor locali. Accesul la nominalizări era determinat de forţa financiară şi notorietate, fapt ceea ce a dus şi la scăderea dramatică a numărului de femei, tineri şi persoane cu expertiză din Parlament. Campania parlamentară s-a suprapus campaniei locale, candidaţii din sistemul uninominal promiţând beneficii comunitare în locul promovării unor programe de politici de nivel naţional (ex: fiscalitate, educaţie, politică externa). Revenirea va ajuta conducerile centrale ale partidelor să facă mai uşor politica de resurse umane şi va repoziţiona agenda campaniilor electorale în zona politicilor de nivel naţional. În acelaşi timp, va limita din influenţa liderilor locali şi ai antreprenorilor politici care au populat până acum Parlamentul. Veştile bune vin din zona înfiinţării partidelor, finanţării acestora şi eliminării barierelor în calea participării. În noul sistem, partidele se vor înfiinţa mult mai uşor, iar accesul la candidaturi va fi de asemenea uşurat – numărul de semnături pentru validarea unei candidaturi va scădea. Depozitele financiare, aproape 1000 de euro pentru fiecare candidat la alegerile parlamentare, vor fi eliminate. În linii mari aceste schimbări coincid cu cele propuse încă din timpul alegerilor prezidenţiale de către Campania „Politică fără bariere”. Şi sunt exact elementele care ne împiedică să spunem că reforma este un eşec. Asta în cazul în care principiile agreate de Comisie se vor păstra şi în legile care trec de votul final al Parlamentului.

O reformă profundă ar fi trebuit să atingă şi alte elemente, de exemplu reprezentarea de gen sau soluţiile diferite pentru votul proporţional. Ar fi trebuit să includă şi o reformă a procedurilor şi instituţiilor electorale – cele care ar trebui să asigure buna desfăşurare a alegerilor, oricare ar fi tipul lor. Dar modificarea acestui prim pachet legislativ este un pas înainte, care poate antrena şi alte schimbări ulterioare. Cu condiţia ca actualele principii să se menţină, care este impactul acestor schimbări asupra politicii româneşti? Elementele structurale se menţin, alegerea primarilor într-un tur va concentra puterea la nivel local iar pragurile ridicate vor limita sever accesul în Parlament şi consilii. Acest lucru a determinat societatea civilă să reacţioneze în forma unui Apel. Să sperăm că partidele nu îl vor ignora. Prin modificarea sistemului electoral şi a regulilor de finanţare partidele vor ieşi din anchilozare, se vor recentraliza şi vor avea mai multe instrumente să se cureţe. Dacă o vor face, asta depinde de fiecare partid în parte.

Uşurinţa cu cu care se vor înfiinţa partidele este marea noutate. Se poate anticipa o efervescenţă democratică şi formarea de zeci, poate sute de partide noi. Dar acestea vor avea de parcurs drumul extrem de dificil care le trece peste pragurile electorale. Multe se vor pierde pe parcurs, altele se vor consolida. Marele avantaj al acestei schimbări, deşi poate duce la frustrare şi nemulţumire, este că va impulsiona interesul cetăţenilor pentru partide şi alegeri. Va face politica mai accesibilă, după ani de constantă şi profundă îndepărtare de aceasta. Şi exact de acest lucru avem nevoie. Este inutil să aşteptăm de la marile partide să reformeze profund politica. Nu o vor face. O vor face cetăţenii dacă li se oferă o şansă. Această reformă parţială ar putea deveni ulterior, prin efectele pe care le are, o mare reformă sau un moment istoric ratat. Depinde de societate şi grupurile ei active, de partidele vechi şi noi, de cele mari şi deopotrivă cele mici.

 

Articol apărut și pe blogurile Adevărul.

Cine pierde Piaţa Universităţii pierde puterea. După trei ani de proteste 2012-2015.

376157_2743053053688_1119311002_n

Foto: Vlad Petri

 

 

Au trecut trei ani de la debutul unor proteste care au încheiat o perioadă lungă de apatie civică şi socială.

2012 a fost anul în care cetăţenii s-au revoltat împotriva abuzului de putere, sărăciei şi austerităţii, dar şi corupţiei generalizate. Roşia Montană a fost la rândul ei o cauză asumată, anticipând protestele anul 2013. Gazele de şist la fel, într-o formă incipientă. „Nu corporaţia face legislaţia” s-a strigat în 2012. Protestele anti-Acta au deschis agenda vieţii private, agendă redescoperită recent cu ocazia promovării Legii Big Brother. În 2013, problema principală a fost abuzul de putere în favoarea unei corporaţii, RMGC, urmată îndeaprope de Chevron, principlul motor al explorării şi exploatării gazelor de şist. S-au grefat şi alte nemulţumiri, toate ţintind bolile sistemului democratic – partide corupte, justiţie ineficientă, presă aservită, represiune. În 2014 protestul şi-a mai pierdut din intensitate, lăsând loc mobilizării partizane cu două excepţii notabile, greva cetăţenească de la alegerile europarlamentare şi protestele de solidarizare cu diaspora, ambele criticând barierele puse în calea participării cetăţenilor la alegeri şi la viaţa politică în general.

Protestele din 2012 au fost intense şi violente în primele zile şi apoi s-au transformat într-o luptă de anduranţă. Aparatul de forţă al statului a reacţionat brutal, zeci de oameni fiind bătuţi, în 14 şi 15 ianuarie. În Piaţa Universităţii au existat doi versanţi, despărţiţi de un bulevard. Poate cea mai semnificativă diferenţă între cele două grupuri a fost că unul dintre acestea, cel de la Fântănă, striga „PDL şi USL – aceeaşi mizerie!”. În paralel cu protestele din Piaţă s-au activat şi alte grupuri, în special în Cluj. Când protestatarii din Bucureşti purtau un baner pe care scria „Piaţa Universităţii este peste tot!” se gândeau şi la Clujul care de multe ori a luat-o înaintea Bucureştiului. Protestele din 2013 au excelat în participare şi mobilizare. Piaţa Universităţii a fost diversă dar unită, nemaiexistând versanţi ci doar opinii diferite care îşi găsiseră însă un numitor comun. A fost şi mobilă, participanţii mergând în marşuri prin cartierele Bucureştiului. Din fericire protestele nu au fost violente, Jandarmeria acţionând diferit faţă de 2012. Lucru care nu a fost valabil la Pungeşti, locul unde guvernul a instituit un regim violent şi semi-penitenciar în sprijinul companiei Chevron. 2014 a fost anul în care s-a supravieţuit civic într-o societate pe care partidele au divizat-o până în punctul conflictului. La alegerile  europarlamentare s-a organizat un protest-dezbatere despre reforma politică iar la cele prezidenţiale s-a ieşit în număr mare. Chiar dacă partidele de opoziţie s-au mobilizat la rândul lor şi au folosit drept paravan grupurile civice, nu s-a ajuns nici pe departe la nivelul mobilizării din 2013.

Analizând retrospectiv se poate remarca atât diversitatea cât şi continuitatea protestelor. Subiectele sunt aparent puţin legate între ele. Ele au însă un fond comun şi acesta tinde să se reproducă. Discutăm despre o guvernare bazată pe abuz şi corupţie, în favoarea grupurilor privilegiate din societate – politicieni, oameni de afaceri, clientele politice, birocraţi de lux. În forma lor continuă protestele identifică puncte nevralgice ale sistemului pe care acesta nu vrea să le reformeze.

În cei trei ani de proteste problema fundamentală nu a fost relaţia între protestatari şi jandarmi ci între protestatari şi cei care pretind că îi reprezintă, partide mari sau mici, vechi sau noi deopotrivă. Multe dintre acestea au pretins că reprezintă implicit sau explicit mişcările sociale. USL-ul şi PPDD-ul în 2012,  PDL-ul şi PNL-ul în 2013,  iar în 2014 un spectru ideologic larg de la nationalişti şi la neoconservatori. Toţi au preluat superficial şi punctual temele, niciodată integral sau asumat. Problema este mai profundă şi nu se referă doar la agendă. Candidaţii şi partidele nu au înţeles că este în discuţie definiţia şi structurarea politicii în sine. Miza protestelor – schimbarea modelului politic şi redistribuţia puterii în societate, a fost ratată de toţi. De aceea relevanţa lor s-a păstrat doar în sfera politicii instituţionalizate neimplicând fermenţii sociali ai schimbării. Structural, politica anului 2014 a arătat la fel cu politica anilor precedenţi.

Mişcările sociale au contribuit însă la căştigarea şi respectiv pierderea puterii în România. Căderea guvernelor Boc şi Ungureanu şi eşecul campaniei prezidenţiale a lui Victor Ponta sunt legate direct de proteste. Nu s-au schimbat din păcate regulile jocului. Protestele au forţat îmblânzirea represiunii, au modificat punctual agenda mass-media, au blocat sau întărziat proiecte legislative. Poate cel mai împortant câştig al acestei perioade este faptul ca nicio schimbare politică majoră nu mai poate fi planificată fără să se ia în considerare factorul „stradă”. Poate părea puţin dar să nu uitam pasivitatea şi disciplina societăţii pre-2012. Mişcările sociale au trecut prin perioade de contracţie şi extensie. Cert este că ele nu au dispărut deşi nu mai sunt atât de vizibile. Şi întodeauna vor fi atente în monitorizarea guvernării. E nevoie doar de o scânteie, poate legea minelor sau abandonarea reformei politice. Vom vedea. Ceea ce scoate azi în strada 200 de persoane va putea scoate în stradă anul următor 20.000.  Iar pentru cei care i-au ignorat pe cei 200 va fi deja prea tarziu.

În seara de 14 ianuarie 2012, exact acum trei ani, un mesaj se  repeta obsesiv la portavoce de către şeful de dispozitiv al Jandarmeriei: “Vă rugăm să părăsiţi Piaţa. Ceea ce faceţi este împotriva legii. Vom folosi forţa!” Au folosit forţa în seara respectivă şi în serile care au urmat. Dar Piaţa nu am mai părăsit-o niciodată. Şi dacă trăim într-o ţară puţin mai normală, asta se datorează şi celor care au ignorat cu toate riscurile aferente acea somaţie şi altele care au urmat.

 

Notă: Titlul articolului îl datorez lui Liviu Mihaiu şi l-am reţinut dintr-o conversaţie cu el. Cred că suprinde cel mai bine esenţa Pieţei Universităţii şi a relaţiei acesteia cu puterea şi politica.

România după 25 de ani. Reportaj TV5 Monde

Un reportaj al TV5 Monde realizat cu ocazia alegerilor prezidenţiale din România. Cine şi cum conduce România după 25 de ani de tranziţie şi democraţie(min 14.00)=

http://www.tv5mondeplus.com/emission/64-le-monde-en-francais?nid=741994

 

Iohannis. Cu greu şi de nevoie

10734252_10152554570884107_3020284947160413598_n

În turul întâi al alegerilor m-am întrebat cine mă reprezintă mai bine. În turul doi însă mă întreb cum ar arata lumea cu cei doi candidați. Simt de ani întregi că nu sunt reprezentat iar aceste alegeri nu au schimbat asta. Am votat cu inima în primul tur cu Vaclav Havel. Amicii români și cehi s-au bucurat. În turul doi situația e alta.

Nu cred că Klaus Iohannis și Victor Ponta reprezintă lumi într-adevăr diferite. Conduc două blocuri politice care nu vor aduce politici sau strategii noi. Sunt vârfuri ale sistemului și acționează din inerție. Sărăcia structurală și corupția patologică vor continua, administrația publică va fi slabă și politizată, mediul va fi distrus în continuare, serviciile secrete în continuare puternice, politicile economice marca FMI și Banca Mondială intacte. Ambele blocuri administrează sub-dezvoltarea iar singurele lor griji sunt păstrarea puterii și accesul la resurse. Politica lor încearcă să ne convingă să ne urâm unii pe alții atât de tare încât să uităm cât de similare și corupte sunt.

Merg la vot pe 16 noiembrie. Am să îl votez pe Klaus Iohannis chiar dacă el întruchipează popularii europeni, austerități tâmpite, violență simbolică împotriva unor categorii sociale. Îi votez odată cu el pe Blaga, Ungureanu și alții – baroni, oligarhi, profitori. Ei nu sunt speranța unei națiuni ci instrumentul stricat cu care mai echilibrăm lucrurile. Ca persoană, Klaus Iohannis pare agreabil, echilibrat și oarecum integru. Are un profil de tehnocratgospodar care gestionează puterea bine dar nu prea știe în ce direcție. Politic, organizațional și doctrinar e previzibil și condiţionat de blocul pe care îl reprezintă.

Sunt toți aceeași mizerie dar mizeria de la guvernare e întotdeauna mai mare. Când nimeni nu te reprezintă ce poți face altceva decât să înlocuiești mizeria cât de des poți? În cazul de față un vot pentru Iohannis poate duce la coabitare, adică la împărțirea puterii în executiv.  Eventual la schimbarea majorității parlamentare.

De ce un vor pentru Ponta este de neconceput?  A încercat să distrugă Roşia Montană, a trimis jandarmi să bată oameni simpli pentru a ajuta o corporație. E gata să sacrifice sute de comunități pentru un mit – independența energetică. Se sprijină pe personaje precum Sebastian Ghiţă și l-ar vrea pe George Maior premier.  A trădat sindicatele și angajații români refuzând să respecte un acord semnat de el însuși (vezi detalii aici). Duce politica într-o zonă identitară din care ne putem reveni greu. Guvernarea înseamnă pentru el legătura clientelară între centru și vătafii de voturi din local. Se mai pot adaugă motive dar pentru mine sunt de ajuns. E un om ultra-pragmatic care se aliază cu oricine și spune orice pentru a păstra puterea.

Merg la vot cu greață știind că viitorul  președinte al României, oricare ar fi el, a cheltuit deja în campanie zeci de milioane de euro care trebuie recuperați de la noi din buzunare.

Am ieșit în stradă împotriva  guvernării de „dreapta” (2012) dar și celei de „stânga” (2013). De ieșit în stradă trebuie să o facem oricum. Alegerile sunt importante dar lupta e în alta parte. Până când va fi o lupta reală și în alegeri, cu toate opțiunile de care avem nevoie, va mai dura.

Klaus Iohannis. Fără speranța că se va schimba ceva fundamental dacă va câștiga dar considerând că e o soluție mai bună. Nu pentru rezolvarea problemelor societății ci pentru echilibrarea regimului politic. Atât.

 

Articol apărut și pe Vox Publica.

Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare şi Măria Sa Votul.

 

 

O agenţie de publicitate a lansat două clipuri de mobilizare pentru vot. Sunt amuzante şi cu priză la public. Dar joaca cu nişte simboluri istorice într-o suprapunere de planuri de tipul acesta poate face mult rău. Am privit clipurile, m-am amuzat şi apoi am căzut pe gânduri, aşa cum a căzut Sinan Paşa de pe cal la Călugăreni. Mi-am pus nişte întrebări la care nu am găsit încă răspuns. Poate mă ajută cineva.
– Dacă Mihai Viteazul trăia mergea el la vot? Ar fi candidat? Ar fi devenit conducătorul Armatei, cea mai de încredere instituţie publică şi ar fi încercat să ne unească împotriva duşmanului comun?

– Dacă votezi candidatul UDMR-ul mai este votul patriotic? Ce părere ar fi avut Mihai Viteazul?

– De ce condamnăm „baronii” când vedem ce importanţi au fost nobilii în mobilizarea poporului? Dacă baronii de astăzi aduc votanţii la vot cu autobuzele înseamnă că sunt buni şi patrioţi?

– Dacă se războiau doi sau mai mulţi pretendenţi pentru ocuparea tronului, ce trebuiau sa facă răzeşii? Trebuiau să meargă să moară pentru unul dintre ei?

– Unde şi cine sunt turcii? Nu cumva s-au deghizat în leneşi, dezertori şi trădători şi sunt printre noi?

– Cum nu vii tu, Ţepeş doamne(…)???

– Dacă apăreau clipurile înaintea referendum-ului de suspendare a preşedintelui, mai era patriotic să mergi la vot? Şi care dintre opţiuni era mai patriotică, DA sau NU?

– Dacă prezenţa la vot îl avantaja pe Ion cel Bătrân zis şi Împăratul Roş era la fel de necesar sau cool?

Dincolo de execuţia inspirată, e păcat că publicitarii respectivi nu şi-au dat seama că alegerile sunt nişte „războaie civile” şi nu „de independenţă”. Sunt situaţii total diferite. În războiul de independenţă (proto) naţiunea se uneşte oarecum natural, în cel civil se divide şi luptă pentru putere. Confuzia între cele două creează o opoziţie falsă şi periculoasă între patrioţii buni care luptă/votează şi duşmanii interni care nu o fac. Ultimii fiind cetăţeni mai mult sau mai puţin convinşi de procesul electoral şi de candidaţi. Dintr-o dată problema este a celui care nu vine la vot sau merge şi anulează şi nu a celui care neconvingător cheamă la vot sau cere votul pentru el însuşi. Cei care nu merg la vot sau anulează sunt cei care refuză starea de război civil neluând partea niciunei tabere. Sunt dezamăgiţii, nereprezentaţii sau marginalizaţii. Şi exect aceştia sunt cei care vor face punţi între tabere odată ce războiul se termină.

Chiar cei care votează nu sunt protejaţi, logica mergând mai departe – cine nu votează corect sau pentru o majoritate poate deveni inamic. Un exemplu pentru primul caz găsiţi aici.

Cine merge la vot nu e nici mai bun, nici mai înţelept sau patriot decât cel care nu merge. E perfect democratic şi patriotic să te p..i pe el de vot. Mult mai puţin dacă ne p…m unii pe alţii.