Corupţie

Romania’s Difficult Transition

The latest anti-corruption and anti-government demonstrations in Romania, the biggest since the overthrow of the communist regime in 1989, raise difficult questions about the country’s political transformation. But they should raise fewer doubts about Romania’s continued commitment to European integration, or about the country’s place in Europe. For although acute, Romania’s problems are shared by other countries in the region.

The case for a second democratic transition has to be made, in Romania and Central and Eastern Europe, and the first step is to acknowledge the problems. The fact that the countries are members of NATO and the EU does not ensure the quality of their democratic processes.

Most importantly, key players in the civil society, parties, state bureaucracies and, above all, citizens, need to be convinced that a renewed democratic project is necessary. A transnational effort is probably needed; no agent of democratisation will be able to succeed by itself and only in a national framework.

The democratic transition in Romania has been notably difficult. The anti-communist revolutionary moment in 1989 was soon followed by difficult economic reforms and disappointment with pluralistic democratic politics.

According to the latest Eurobarometer, the most pressing issues for the country are still of economic and social nature – health and social security (37%), unemployment (25%), rising prices/inflation/ cost of living (24%), economic situation (23%) and pensions (21%). The most important hopes, fears and uncertainties seem to be related to the way the transition worked for most of the citizens.

And the overarching sentiment is of economic and social insecurity. Inequality and poverty are among the highest in the EU, with almost 40% of the population at risk of poverty or social exclusion.

Unfortunately their concerns and interests are not actively articulated and represented in Romania’s political process. For example, the pensions for a large and vulnerable category of people are kept at a very low level. Almost 500,000 people in the country have a pension of €90 per month, mostly people who worked in agriculture.

At the same time, people who were employees of the army, police, the former Communist Securitate, diplomats, judges and prosecutors, around 160,000 people, have significantly higher, so-called ‘special’ pensions. The average pension for the ex-military is around €700, and €1,400 for civilians such as magistrates and diplomats.

However, the main post-communist cleavages that dominate the public and electoral agenda seem disconnected from the citizens’ agenda. The debates on how to better develop the economy, how to distribute resources and responsibilities, how to develop the rural economy and society, on what the drivers of industry should be, on how to integrate a territory with severe disparities have been silenced and turned into debates on administration and corruption.

The Eurobarometer for spring 2016 shows that trust in the EU is higher in Romania as compared to the EU average (47% in Romania, 33% in the EU). Compared with other political institutions – many of them unelected – army, prosecutors, intelligence services, Parliament and the political parties are the main targets of criticism from society.

Most of the criticism is that it is increasingly difficult to distinguish between the democratic and pluralistic or authoritarian and populist. We could add here the institutions like the Anti-Corruption Directorate (DNA) – a special prosecutorial structure, and SRI, the domestic intelligence agency, which are perceived to be at the frontline of combatting corruption.

If one wants to explain the current persistence of socio-economic issues as top priorities for the citizens, and the authoritarian drift associated with modernising projects and the ambivalence towards integration and foreign driven reforms, a look at the past is necessary.

Without descending into a geographic determinism, it is safe to say that the rifts are a result of location, territory, resources and population. Romania is a semi-peripheral country striving for unity and independence in an area which was dominated for centuries by despotic empires – Ottoman, Tsarist and Austro-Hungarian.

The popular revolt in 1989 was a genuine expression of discontent and swept the regime away, or at least its highest echelons, including Nicolae Ceausescu. Those who quickly moved to take control in the chaotic days of the revolt were not opponents and dissidents of the regime.

The dissidents were too few and poorly organised, so reformed communists took charge, notably Ion Iliescu, a former party official fallen from grace. The very fact that the revolution didn’t bring new faces, but only older ones, opened a rift between ‘communists’ and ‘anti-communists’.

The social forces involved in the revolution and its aftermath quickly became institutionalised. Iliescu’s party became social-democrat, the advocate of stability, order and moderate reforms while the historical Liberal and Peasant parties became the parties of reform, modernisation and change.

Even though there were many transformations, mergers and splits, this rift still endures; the memories of those violent days stay strong even today and contribute to the maintaining of the divide.

Romania’s problem with corruption became obvious when the European Commission accepted its EU membership, but created a mechanism of evaluation and oversight of judicial and police reform. This is the source of another rift in Romanian politics, corruption and anti-corruption.

It operates on two levels. The first is inter-party political competition. Right-wing parties portray themselves as much less corrupt than the social-democrats. In turn, the social-democrats and their junior partners argue the anti-corruption is a political move intended to stop them from gaining power and governing.

This implies that the institutions fighting corruption, mostly DNA, act selectively and unprofessionally.

However, civil society and a part of the mass media point out that corruption is spread evenly within the major parties, branches and levels of government and that the anti-corruption drive should be devised accordingly.

Second, a part of civil society and the mass media call for a balanced and proportional increase in power and resources for DNA and its main institutional partner, the home intelligence service, SRI.

A second democratic transition effort will have to encompass three dimensions:

Return to the Citizen Agenda: This marks a return to the debates on economic models, taxation, social services, unemployment, poverty, and it would be instrumental in decreasing inequality and improving access to key social services. Special attention should be devoted to the most vulnerable in society, those alienated from the larger political community.

Rebuilding Pluralistic and Representative Institutions: Existing political parties need serious internal reform. They must open up to those with new ideas and energy, such as civil society organisations, activists, researchers and local communities.

New parties could be established to freely experiment with various participation and representation instruments. Importantly, the old and new parties have to be able to regain their legitimacy and policy capacity and become again a forum for democratic debate and the instrument for a renewed democratic control over decisions and policies.

Rethinking what it Means to Be ‘European’: Ten years after it became an EU member, Romania’s key question is how to stay open, active and responsible within the bloc, and how to avoid marginalisation or disengagement.

There are increasingly significant players who want to portray Romanians as either ‘victims’ or ‘second-hand Europeans’, and ignoring their powerful narrative would be a mistake. But their weakness is that they imply that the power resides in Brussels or other places, ignoring the vast resources that the society has for its development. And here the message can be equally constructive and optimistic.

It is clear that we are not living in an ideal society and that EU is not in its best shape. But we are lucky enough to have everything we need to overcome obstacles together.

Commentary  published on the website of The Royal United Services Institute (RUSI).

Pădurile României şi sfârşitul economiei de sacrificiu.

646x404

 

Protestele care se anunţă în zeci de oraşe din ţară şi străinătate pe tema despăduririlor i-au surprins pe mulţi. Amploarea preconizată i-a făcut să se întrebe de ce acum? Repetând o traiectorie similară cu a protestelor faţă de proiectul de la Roşia Montană şi faţă de mineritul pe bază de cianuri, a fost nevoie de timp pentru a se strânge o masă critică de persoane, grupuri şi organizaţii care să iasă în stradă pentru această cauză. Presa a relatat în ultimii ani sute de cazuri de tăieri abuzive, multe dintre acestea implicând retrocedări dubioase şi politicieni de toate rangurile. Informarea s-a transformat în indignare. Dezbaterile privind Codul Silvic au dat ocazia partidelor să mimeze interesul pentru păduri şi protejarea acestora. Adevărul este însă dur şi nu lasă loc de interpretări. Sistemul mafiot care a distrus pădurile româneşti este în mod egal influent în toate partidele şi în special în cele care au guvernat până acum. Banii obţinuţi prin abuzuri şi încălcarea legii ajung direct în conturile liderilor politici şi uneori şi în visteria partidului. Pădurile au fost victimele predilecte ale tranziţiei. Iar pentru a le salva trebuie să ducem o luptă dificilă cu cei care au construit acest sistem şi îl menţin cu profituri uriaşe.

Dezbaterea este, deci, mult mai largă decât cea legată strict de Codul Silvic, care rămâne pilonul oricărei politici în domeniu. Atât timp cât exploatarea abuzivă a pădurii umple buzunarele politicienilor şi altor potentaţi chiar şi cel mai curajos Cod va avea un impact limitat. Cum se explică faptul că miile de reclamaţii făcute prin Radarul Pădurilor nu au fost anchetate? Cum se explică faptul că retrocedările însoţite de despăduriri nu au fost deranjate, cu mici excepţii? Arestarea lui Viorel Hrebenciuc într-un astfel de dosar este o excepţie şi nu e parte a unui efort care să arate înţelegere, asumare şi combaterea sistematică a fenomenului. Ca şi în cazul Roşiei Montane, DNA-ul doarme. Poliţiei pare că i s-a prescris neputinţa. Protestele pe această temă ar trebui să îi trezească, cel puţin parţial, pe cei care ar trebui să asigure respectarea legii.    În egală măsură, chestiunea pădurilor priveşte politica privind resursele naturale şi chiar modelul socio-economic pe care România îl practică. Ca şi în cazul RMGC şi Chevron, principalul beneficiar al despăduririlor foloseşte un discurs public care seamănă a şantaj. Dacă nu ne lăsaţi sa exploatăm resursa X –  se vor pierde locuri de muncă! Şi continuă – investitorii străini vor părăsi sau evita România; vom da în judecată statul roman în baza tratatelor bilaterale; economia nu se va dezvolta! În cazul Schweighofer, vor părăsi ţara în favoarea altei ţări est europene. Acest discurs de şantaj nu mai merge. România este o ţară săracă, dar nu atât de săracă încât să sacrifice pentru avantaje de moment mediul şi bogăţiile durabile de care depindem pe termen lung.    Intrarea companiilor austriece pe piaţa românească şi ocuparea unor poziţii dominante a scos de pe piaţă companii mai mici, răspândite prin ţară, care angajau din comunităţi locale dar care nu aveau puterea de lobby şi capacităţile de prelucrare ale austriecilor. Se estimează că s-au pierdut aproximativ 50.000 de locuri de munca din acest motiv. Localităţi întregi se confruntă cu problema şomajului masiv. Dezvoltarea economică pe orizontală, pe care o clamează zgomotos companiile, este firavă. Adăugăm aici şi alunecările de teren şi inundaţiile care produc pagube însemnate. Industria locală a mobilei supravieţuieşte cu greu, având acces limitat la masa lemnoasă din cauza concurenţei cu iz monopolist al marilor companii. Circuitul sub-dezvoltării este completat de export – o mare parte din lemn, puţin sau deloc prelucrat, iese din ţară. Exportăm lemn brut pentru a-l prelucra şi pentru a-l vinde alţii ca produs finit mai scump. Întrebarea e simplă: de ce exportăm cantităţi imense de lemn în Egipt, Turcia, Siria, China, Ungaria, Italia, când am putea sa îl prelucrăm în ţară, în cadrul unei politici sustenabile şi economic avantajoase? Exportul masiv de lemn brut nu pare o strategie de dezvoltare economică nici pentru cel mai naiv şi entuziast promotor pieţei libere. Este însă o excelentă strategie de a umple buzunarele unei elite economico-politice.

Priorităţi? Schimbarea Codului Silvic – interzicerea tăierilor la ras, limitarea cantităţii de lemn pe care o procură o companie, politica activă de reîmpădurire şi anchetarea abuzurilor şi ilegalităţilor. Dar e momentul să gândim toată politica într-un singur pachet, care să cuprindă exploatarea sustenabilă a lemnului, co-interesarea proprietarilor de păduri în protejarea acestor, dezvoltarea de proiecte economice locale alternative la tăierea lemnului, dezvoltarea industriei româneşti de prelucrare, refacerea fondului forestier şi politica de comerţ exterior. Nu există soluţii miraculoase şi pe termen scurt, deşi un moratoriu pe exploatare şi interzicerea sau limitarea, pe termen lung, a exportului de lemn brut sau puţin prelucrat ar putea fi măsuri eficiente. Pe termen lung, legislaţia şi atitudinea guvernanţilor trebuie să ţintească exploatarea la o rată de reîmpădurire a României (în aces moment suprafaţa împădurită este în scădere) şi integrarea resursei de lemn într-un lanţ domestic de producţie de bunuri finite. Politicienii din opoziţie sau de la guvernare, dacă sunt într-adevăr interesaţi de soarta pădurilor, pot intra în concurenţă propunând măsuri pe tot acest circuit. PNL-ul poate insista asupra întăririi industriei autohtone. PSD-ul asupra locurilor de muncă. Din păcate, preocuparea lor de moment este să dea vina unii pe alţii şi să îşi ascundă scheletele din dulap. PSD-ul îl acuză pe Iohannis că doreşte un Cod Silvic care să avantajeze marile companii, PNL acuză PSD că susţine mafia pădurilor. Singurii care rup acest cerc de blamare sunt cei care protestează, furioşi pe faptul că toate partidele s-au finanţat din banii obţinuţi din lemnul tăiat abuziv. Tentativele unora de a se folosi de protestele legitime ale societăţii civile vor fi sortite eşecului.  PSD, PNL, PDL, UDMR, UNPR, PC sunt toate vinovate şi responsabile pentru dezastrul pădurilor româneşti.

Ca şi în cazul Roşiei Montane sau al exploatării gazelor de şist, societatea dă un semnal puternic: că nu mai putem distruge orice pe altarul „dezvoltării economice“. Generaţia matură ce a trebuit să înfrunte în plin tranziţia cu toate tensiunile şi dramele ei a fost numită „generaţie de sacrificiu”. E momentul să spunem că sacrificiul acesteia nu a fost în van, dar şi că nu mai avem nevoie să sacrificăm pe nimeni de acum încolo. Avem îndeajuns de multe idei, resurse şi posibilităţi ca ţară să ne dezvoltăm economic, protejând mediul, comunităţile locale, drepturile fundamentale şi, mai ales, şansele generaţiilor ce vor urma. Vremea economiei de sacrificiu a trecut.

 

Articol apărut pe blogurile Adevarul.

 

 

 

De ce merită Victor Ponta să piardă alegerile prezidenţiale

Untitled design(1)

 

 

De 25 de ani principalele partide românești întrețin o stare de confuzie politică și doctrinară care nu face decât să îndepărteze cetățenii de alegeri și democrație. Deși lipsa de asumare și coerență sunt comune tuturor, Partidul Social Democrat le depășește pe toate. Tactica politică a acestuia, rafinată sub conducerea lui Victor Ponta, presupune nu atât pragmatismul lipsit de repere ci pur și simplu minciuna și trădarea unor angajamente politice clare.

Victor Ponta nu face numai rău propriului partid, ci tuturor susținătorilor acestuia și mai ales societății ca întreg. Ce rost mai au alegerile și democrația dacă guvernarea este un lung șir de promisiuni nerespectate?  Protestele din 2013, reunite sub cauza salvării Roșiei Montane și a principiilor Uniți Salvăm au fost în egală măsură pentru protejarea mediului și a drepturilor fundamentale dar și critice la adresa acestui tip de politică. Fie ca ești sau nu de acord cu revendicările protestatarilor, este inacceptabil să se câștige alegerile promițând oprirea proiectului de explorare cu cianură și a fracturării hidraulice și apoi să se uite totul. Ceea ce este pus în discuție nu este conținutul promisiunii ci obligația morală și politică de a respecta-o.

Pe lângă cazurile de mai sus, Partidul Social Democrat sub conducerea lui Victor Ponta întreține tăcut o amnezie suspectă, echivalentă cu o trădăre istorică. Discutăm despre protejarea angajaților români, cei care în criză sau nu, resimt eșecul politicilor guvernamentale și fluctuațiile economice. Toți suntem, am fost sau ne dorim să devenim angajați.  În 2012 protestele au fost îndreptate împotriva lui Traian Băsescu ca lider politic dar mai ales politicii de austeritate extremă,  parte a unui program politic neoliberal mai larg care includea fragilizarea statutului angajaţilor.

Pentru PSD, un partid pretins social-democrat, anul 2012 era o șansă de a-şi asuma o agendă socio-economică necesară de care se îndepărtase în frenezia pre-aderării.  Ca parte a criticii guvernării Băsescu, liderii USL au promis că vor reveni asupra deciziilor importante ale acestuia.  În cazul de faţă discutam despre Codul Muncii şi legislaţia dialogului social. Promisiunea nu a fost abstractă. O rezoluţie a Congresului PSD şi un acord semnat cu principalele confederaţii sindicale şi patronate  păreau garanţii solide (vezi comunicat).  Nu şi în România. Cetăţenii au fost chemaţi la vot, inclusiv la referendum, pentru a invalida modelul politic şi politicile guvernării Băsescu.Victor Ponta a devenit premier cu susţinerea celor care au crezut în promisiunile aparent serioase.

De ce nu s-a schimbat legislaţia cu riscul îndepărtării unei mari părţi din susţinători şi a partenerilor sociali?  Într-o logică simplă a puterii PSD-ul preferă sau îi este teamă mai mare de Consiliul Investitorilor Străini şi Camera de Comerţ Româno-Americană, promotorii schimbărilor, decât de partenerii sociali şi milioanele de angajaţi. Dar această alegere asumată de Traian Băsescu şi continuată de Victor Ponta reprezintă ceva mai grav. Este semnul că atractivitatea şi competitivitatea  economiei romăneşti sunt determinate nu de calitatea infrastructurii sau inovaţiei ci de preţul scăzut al mâinii de lucru(articol) . Acest lucru este recunoscut de investitorii străini care văzând că nu au parte de predictibilitate, integritate şi infrastructura preferă să facă lobby pentru a scădea costurile asociate muncii salariate.  Cu complicitatea forţelor politice romăneşti reuşesc, plasându-ne într-un echilibru al subdezvoltării din care cu greu putem ieşi.

Pe 7 octombrie o confederaţie sindicală importantă – CNS Cartel Alfa, exasperată de această tăcere va protesta în faţa Guvernului (vezi anunţ), cu ocazia Zilei Mondiale a Muncii Decente. O face în numele celor care au crezut în promisiunile PSD-ului şi pentru toţi cetăţenii, angajaţi sau nu, transmiţând un mesaj important pentru societate.  Dezvoltarea economică nu se face pe spinarea angajaţilor ci prin strategie, investiţii şi seriozitate.  Dezvoltarea economică nu poate să distrugă mediul şi comunităţile locale. Dacă PSD-ul era câtuşi de puţin social-democrat nu ar fi fost nevoiţi să o facă. Dacă PSD-ul era un partid normal care îşi respectă promisiunile  iarăşi nu ar fi fost nevoiţi să o facă.

Dar PSD-ul condus de Victor Ponta a ales aceeaşi cale ca Traian Băsescu acum 3 ani deşi a promis altceva. Şi de aceea Victor Ponta merită să piardă alegerile. Nu există o garanţie că un alt preşedinte sau un alt guvern va avea o altă viziune. Să sperăm că vor înţelege că România nu se va dezvolta dacă merge pe drumul acesta. Poate pentru prima oară în 25 de ani politicienii care îşi încalcă în mod flagrant promisiunile vor fi sancţionaţi. În opoziţie vor învăţa mai uşor importanţa cetăţenilor, a partenerilor sociali şi a cuvântului dat. Experimentele USL şi Victor Ponta s-au consumat, ratând una după alta ocaziile istorice de a reseta societatea. E timpul ca România să meargă mai departe.

PS: Mii de sindicalişti veniţi din toată ţara au îndurat  două ore ploia pentru a protesta împotriva guvernului Ponta, chemaţi de Confederatia Nationala Sindicala „Cartel ALFA”. Oameni îmbrăcaţi modest dar ţinând fruntea sus. Am auzit nemuţumirile lor care sunt şi ale noastre – cei din sistemul medical s-au săturat să ceară pacienţilor să aducă medicamente de acasă, cei din protecţia mediului să fie forţaţi să mintă că apele şi aerul sunt curate, cei din feroviar care muncesc sute de ore suplimentare fără să fie plătiţi. Mai presus de toate, s-a auzit nemulţumirea faţă de legislaţia care distruge sindicatele şi dialogul social şi pe care Victor Ponta refuză să o modifice deşi promisese asta acum 3 ani. S-a strigat „Solidaritate” şi „Unitate”. Dar cel mai tare s-a strigat „Jos Ponta”, cu energia cu care s-a strigat în 2013 şi în 2012, împotriva lui Traian Băsescu.

Ticăloşii se schimbă. Problemele rămân aceleaşi sau se agravează. Dar oamenii par din ce în ce mai obosiţi şi lipsiţi de speranţă. 25 de ani de tranziţie câtre mizerie.

Aerul înţeapă. Incursiune în colonia penitenciar-industrială Pungești.

Am ajuns lângă perimetrul unde se află sonda în jurul orei 4.30 dimineața însoţiţi de un localnic. Nu pe partea păzită. Satul era adormit ca în vremurile bune în care era linişte. Dar în Pungeşti nu mai e niciodată linişte. Se lumina de ziuă şi pe măsură ce ne apropiam zgomotul surd produs de instalaţii creştea în intensitate. La sondă se lucrează noaptea iar ziua se fac doar operații de rutină. Prea multă agitaţie ar atrage atenţia. Zgomotul se aude de la kilometri departare, o constantă aducere aminte pentru localnici că pe pământul lor a apărut un corp străin care le schimbă cu totul viaţa.

De la depărtare vedeam cum de la sondă un abur dens se ridică la câțiva metri înălțime. Pe măsură ce ne apropiam siluetele muncitorilor deveneau clare. Aceştia purtau măști de protecţie și combinezoane industriale care arată ca într-un film science fiction. Am stat căteva minute acolo. Valea era verde, proaspată şi răcoroasă. În mijlocul ei un implant, instalaţia luminată, metalică şi zgomotoasă.

Ne-am hotărât să plecam pentru a nu atrage atenţia. După câţiva paşi ne ajunge din urma un miros înțepător care ne dă o senzaţie de usturime. Ochi, nas, limba, gât. Am înțeles de ce muncitorii poartă mască. Şi poate de ce substanţele folosite acolo sunt păzite ca secrete de stat. Ne-am întors în satul care se trezea. Oamenii se pregăteau să meargă la lucru şi copiii la serbarea de sfarşit de an.

Comuna găzduieşte o co-existenţă ciudată. Cele două lumi sunt faţă în faţă. Liniştea de acum e însă aparentă. Sătenii îşi văd mai departe de viaţa şi gospodăriile lor, ascuzându-şi cu greu furia. Primarul îşi continuă efortul de a-i speria sau corupe, cu susţinerea sinistrului baron PSD de Vaslui şi a guvernului. Fără această susţinere ar pleca în trei zile din localitate. Primarul lucrează pentru companie. În Şuletea unde primarul şi consilierii locali au fost mai curajoşi şi s-au opus exploatării s-au blocat conturile Primăriei. A început şi campania de responsabilitatea socială (CSR), desemnând în limbajul corporate la fel de metalic ca înstalaţia, coruperea localnicilor. Din partea şcolii se distribuie biciclete pentru copii şi se promit burse pentru tinerii din localitate care vor urma liceul. Vor urma şi altele – racordare la electricitate, bani, slujbe mărunte, avantaje de la primărie, etc. Pentru responsabilii Chevron sunt nişte marunţişuri, nişte amărate mărgele de sticlă menite să farmece băştinaşii. Compania nu are curajul să şi le asume, acestea sunt oferite prin interpuşi. Se mişcă deocamdată pe vărfuri, lasănd jandarmeria, politicienii locali şi judeţeni şi firmele subcontractoare să le facă treburile murdare. Colonia industrial-penitenciară Pungeşti e administrată de sute de români nu de americani. Fără aceşti acoliţi – supuşi, corupţi şi fricoşi, exploatarea nu s-ar realiza. Drama nu este ca au venit o mână de străini să facă asta, e slujba lor şi nici măcar nu ştiu unde se află. E mai trist că oameni de-ai locului, care vorbesc aceeşi limbă şi sunt legaţi unii de alţii prin mii de fire nevăzute se transformă în torţionari.  Cel mai important război al României, poate singurul este cel cu ea însăşi (mai multe aici).

Scenariul este cunoscut. Comunităţile sunt dezbinate pentru a face loc exploatărilor de diferite tipuri. Roşia Montană este un precedent dureros. Acolo, RMGC-ul şi politicienii locali i-au întors pe tineri impotriva bătrânilor, pe înstăriţi împotriva celor mai nevoiaşi, rude şi prieteni unii împotriva altora. Nu le-a mers pănă la capăt. În Pungeşti oamenii nu se vor lăsa cumpăraţi cu totul. EI ştiu de ce au venit întâi aici. Credeau că le va fi uşor cu toată săracia din zonă. Uită însă că nimeni pănă acum nu a murit de foame sau de frig.

Cadourile, mita, ameninţarea, bătaia nu merg. Şi asta pentru că nu reuşesc să ascundă ceea ce nu poate fi ascuns. În preajma Paștelui, locuitorii din Siliștea au auzit câteva bubuituri puternice, ca de tunet. Vremea era frumoasă și nu puteau să vină decât din pământ. Cu asta nu te joci. Oamenii din proximitatea sondei au probleme din cauza aerului, plin de particule necunoscute. Vor apărea în curând problemele de sănătate mai ales la cei vârstnici. Şi asta este doar prima fază. Explorarea şi exploatarea gazului de şist lasă urme greu de ascuns. Şi va fi mult mai rău. O activistă americană a venit în comună şi le-a spus ce ar putea să urmeze. A cântarit greu şi faptul că şi-a cerut scuze în numele conaţionalilor săi. În sat s-a aflat despre moartea unui muncitor la sondă, probabil din cauza unui accident de muncă. Autorităţile judeţene neagă că s-a întâmplat acest lucru. Dar nimeni nu a explicat prezenţa ambulanţelor în perimetru. Dacă acest lucru se va confirma ulterior multe persoane vor avea explicaţii de dat.

La Pungeşti aerul înţeapă. Pamântul bubuie. Corupţia şi minciuna dor. Nu trebuie să vezi Gasland ca să înţelegi că nu e bine. Nu trebuie să vină ONG-urile să explice de ce e periculos. Unii oameni regretă ca nu au pus mâna pe furci şi topoare când au sosit primele camioane. Au ales să protesteze paşnic şi să îndure violenţa jandarmilor. Sunt mulţumiţi că lumea a auzit de Pungeşti şi s-a solidarizat cu ei. Aparent îşi văd de viaţa lor, mergând la prăşit, la fân şi la pădure. Dar în curand compania va încerca să instaleze şi a doua sondă. Chevron-ul şi guvernanţii nu au înţeles nişte lucruri simple. Sau au preferat să le ignore. Simpla existenţă a sutelor de mii de oameni din perimetrele de exploatare este incompatibilă cu exploatarea industrială a gazelor de şist. Zeci de emisiuni cu experţi, senatori americani, politicieni influenţi nu vor reuşi să îi convingă pe aceştia să accepte distrugerea modului lor de viaţă sau transformarea lor în refugiaţi.

Oamenii îşi lucrează în continuare pamântul şi îşi trimit copiii la şcoală. Chiar dacă nu pare asta e cea mai mare luptă. Dacă se va continua proiectul nebunesc al gazelor de şist nici asta nu va mai fi posibil. Ei nu luptă pentru procente electorale, cotaţii la bursă şi profituri ci pentru a munci în continuare pamântul şi pentru a-şi trimite copiii la şcoală. Şi au dreptate.

 

Cine se luptă cu baronii?

Reţinerea spectaculoasă de către DNA a lui Radu Mazăre, într-un şir de acţiuni mediatizate îndreptate împotriva baronilor naşte câteva întrebări importante. Mai mult sau mai puţin excentrici, cei vizaţi au ceva în comun. Sunt nişte fideli ai partidului şi cei care fac să funcţioneze teribilă maşinărie instituţională care a adus democraţia românească în genunchi. Baronii locali sunt împrăştiaţi în toate partidele dar sunt mai proeminenţi în PSD, partidul care excelează în organizarea locală.

Au devenit baronii prea puternici? Trebuie să îi eliminăm? Dacă da, cum? Datorită puterii dar şi profilului lor sunt nişte ţinte perfecte. Sunt maeştri ai combinaţiilor şi contractelor. Traficul de influenţă practicat este la fel de natural precum respiratul. Pregătirea lor profesională este imprecisă. Radu Mazăre este o excepţie, fiind primar veşnic dar şi un popstar versat în comunicare. Echilibrul universului este însă restabilit cu ajutorul lui Nicusor Constantinescu, tovarăşul de nădejde din fruntea Consiliului Judeţean, un personaj emblematic pentru clasa politica locală. Este foarte probabil ca baronii locali să devină faţa (in) umană a corupţiei din România. Până într-un punct este normal să se întâmple aşa. Dar puterea şi imoralitatea acestora nu se explică prin caracteristicile lor personale. Ei sunt produsul tuturor politicilor promovate în tranziţie de către elita care acum este jenată de vizibilitatea şi influenţa acestora. Puterea baronilor trebuie limitată. Dacă acest lucru se face incomplet şi cu instrumentele nepotrivite vom experimenta încă un eşec al redresării democratice a României.

Două recente analize ne ajută să înţelegem poziţia baronilor. Costi Rogozanu argumentează că baronii (PSD) sunt incompatibili cu un regim al corporaţiilor/big business-ului promovat de “social-democratul” Ponta şi vor fi treptat eliminaţi. Pentru el „baronii sunt deja anihilaţi nu de justiţie, ci de o nouă etapă în dezvoltarea capitalismului în România”. Din perspectiva dinamicii interne de partid, Cristian Ghinea este mai puţin optimist. Baronii PSD sunt atotputernici şi după plecarea lui Victor Ponta vor putea instala un “regim” dedicat avându-l pe Liviu Dragnea drept promotor. Cartelul baronilor va înlocui linia de conducere iniţiată de Ion Iliescu, aceea a liderilor centrali cu autoritate, viziune şi prestanţă mediatică şi internaţională. Analiza se extinde şi asupra PMP, un partid construit greşit, personalizat şi lipsit de stratul de lideri intermediari care să ȋi dea consistenţă. Pe lângă alţi factori precum politica de promovare în cadrul partidelor autorul identifică şi o cauză instituţională: sistemul de vot. Alegerea preşedinţilor de consilii judeţene prin vot direct a avut un ’impact indirect şi pervers asupra vieţii interne din partid: centrul a fost slăbit iremediabil’.

Din păcate, nu prea există argumente care să susţină dispariţia naturală a baronilor iar politica de partid pare condamnată să continue în direcţia baronizarii. Până acum baronii locali au convieţuit bine cu marile corporaţii şi asta pentru că şi-au împărţit rentele cu elitele centrale. Baronii locali extrag resurse de la antreprenori locali în timp ce investiţiile ‚strategice’ sunt ocolite, protejate sau jecmănite colateral. Elitele centrale discută direct cu corporaţiile şi extrag beneficii din cele mai diverse, inclusiv susţinerea internaţională.

Deci cine şi cum trebuie să se lupte cu baronii? Corporaţiile, elitele centrale de partid sau DNA-ul? O greşeala ar fi să credităm un singur agent. Fiecare are o limită naturală în a lupta cu aceştia. Până acum ceea ce pare să meargă este de fapt o alianţă conjuncturală a tuturor acestora. Atât Ponta cât şi Băsescu au viziuni autoritar-centraliste, complicităţi corporatiste şi pârghii judiciare la dispoziţie. Ambii sunt reprezentanţii unui curent ‚autoritar’ în viaţa de partid care rezistă instabilităţii medievale din cadrul partidelor. Crin Antonescu urmează o viziune autoritar-centralistă dar fară celelalte două elemente. Toţi sunt dependenţi de baroni, ceea ce îi limitează drastic în acţiunea lor. Cu ajutorul cui vor mai câştiga alegerile dacă vor elimina vasalii judeţeni, cei care se mobilizează la ordin dar au incomodul obicei să ceară lucruri în schimb? Cel mai sigur mod de a compromite lupta anti-baroni este să îi credităm pe aceşti lideri ‚centralizatori’. Vor dori să scape de baroni numai pentru a avea mai puţine explicaţii de dat şi mai puţine resurse de redistribuit. Dar regulile jocului nu se vor schimba. Afacerile grele şi clientelele se vor reloca la nivel central. Elitele centrale nu vor lupta până la capăt cu baronii pentru că au nevoie de ei. Este posibil să se ajungă la un acord care nu va rezolva problema ci va elimina de la televizor descinderile DNA. O posibilă formă de acord ar fi crearea regiunilor – arene de putere intermediare cedate baronilor în schimbul renunţării la ambiţiile şi presiunile naţionale. Acelaşi efect îl va avea şi terminarea campaniilor electorale. Corupţia va rămâne însă intactă.

Se poate însă lupta cu baronii şi altfel. E o luptă mai grea şi mai complicată pentru că presupune mult mai multe lucruri decât cultivarea unor procurori fideli şi organizarea de spectacole de operetă la TV. În primul rând trebuie regândită sfera politică locală şi democratizarea acesteia. Prin alegerea preşedinţilor Consiliilor Judeţene în două tururi şi revenirea la acest sistem în cazul primarilor. Puterea se poate dispersa natural. Şi poate mai important este faptul că se implică în această luptă şi cetăţenii. Sunt cei care sunt de cele mai multe ori uitaţi. De ce să îi crediteze politicienii cu inteligenţa de a elimina prin vot baronii când mai bine pozează ei în modernizatori şi justiţiari ai naţiunii? Măsuri de sprijin pentru societatea civilă şi presa locală sunt necesare. Descentralizarea administrativă trebuie temporizată şi condiţionată de paşii făcuţi în direcţia ȋntariririi democraţiei locale. Administraţia publică locală trebuie întărită şi protejată. Procedurile de achiziţii publice drastic revizuite. Alocarea arbitrară de fonduri centrale limitată. În ceea ce priveşte partidele, trebuie instituite stimulente pentru reorganizarea acestora astfel încât structurile integratoare/profesionalizate să primeze în faţa influenţei baronilor. Acest lucru este improbabil şi de aceea cea mai eficientă măsură ar fi eliminarea obstacolelor în calea participării politice, individuale şi colective. Mai mulţi candidaţi independenţi şi mai multe partide noi s-ar putea lupta cu mai mult succes cu baronii decât DNA-ul. Şi nu afirm că trebuie să o facă în locul DNA ci în aceeaşi direcţie majoră a eliminării lor.

Lupta anti-baroni se poate transforma într-o prelungire a luptei anti-corupţie ce a dominat politica românească după 2004 şi până în prezent. Şi se pare că nu am învăţat nimic. Politica anti-corupţie românească are în primul rând o funcţie electorală şi mediatică. Este mai prezentă la TV decât în birourile Poliţiei, Parchetelor şi sălile de judecată. Este una selectivă, anumite persoanaje şi dosare fiind ocolite cu mare grijă. Cazul Roşia Montana este sugestiv în această privinţă. Atunci cănd interesul şefilor de partid coincid instituţiile care par în alte cazuri eficiente şi independente cad în letargie. Pe lângă asta luptă este autoritară şi cvasi-militarizată. Avem nevoie de DNA şi de procurorii ei fioroşi. Dar este o mare greşeală să credem că o instituţie care urmăreşte post-factum fenomenul poate fi placa turnantă a luptei anti-corupţie. Un fenoment atât de complex nu poate fi limitat prin frică, prin tratarea cauzelor şi nu a efectelor şi dacă nu se angrenează o coaliţie mai largă de instituţii şi grupuri sociale. DNA-ul este condamnat să fie ineficient tocmai pentru că este singular şi ‚providenţial’.

Este posibil să configurăm un front de luptă împotriva baronilor. Dar nu trebuie repetate greşelile de până acum. Dacă am lucra la reguli şi instituţii astfel încât puterea baronilor să fie limitată structural nu vom mai avea atâta nevoie de DNA-ul salvator. Va avea pur şi simplu mai puţin de lucru. Ca şi în cazul corupţiei, lupta este a noastră a tuturor. A societăţii civile, a presei, a comunităţilor locale, a sindicatelor şi patronatelor, a organizaţiilor profesionale, a cultelor religioase. Nu a lui Traian Băsescu, a DNA-ului, a lui Victor Ponta sau a Departamentului de Stat american. Primul pas ar fi să o recuperăm din mâinile lor şi să ne apucăm de lucru. Ar fi probabil cea mai bună metodă de presare a instituţiilor care trebuie să se luptă cu corupţia şi baronii sau pretind că o fac.

Articol apărut pe VoxPublica aici.

Nu sunt omul lui Ponta. El e victima propriilor compromisuri

Interviu cu Florin But, pentru Gazeta liberă.ro

Domnule Claudiu Craciun, ce au demonstrat protestele anti-Rosia Montana?

Arata ca exista o prapastie intre formele organizate din Romania, fie ca sunt partide, sindicate, ONG-uri sau societate. E foarte relevant ca toate aceste nu au fost asumate de catre o singura organizatie, ci au fost mai degraba mobilizari ale unor grupuri de cetateni care nu sunt afiliati. In acelasi rand arata ca exista o mare nemultumire fata de clasa politica. Cei care au iesit in strada sunt in majoritate persoane informate, care inteleg ce inseamna sa dai drumul la un proiect cum este cel de la Rosia Montana, inteleg ce inseamna gazele de sist. Deci a fost un moment de separare a apelor: pe de o parte, partidele, presa cu complexul de putere si pe de alta parte, societatea civila dezorganizata si militanta.

Un referendum pentru Rosia Montana ar transa situatia?

Referendumul este un instrument care poate fi folosit in scopuri ilegitime. Depinde foarte mult cum formulezi intrebarea la care se poate raspunde cu “DA” sau “NU”. In al doilea rand, depinde de felul in care se face campania “pro” si “contra”, iar aceasta responsabilitate o are guvernul si in al treilea rand conteaza cum sunt organizate alegerile si cine numara voturile. Toate aceste elemente ma fac sa nu am incredere in aceasta solutie, oricare ar fi virtutile referendumului. Nu cred ca Guvernul este impartial si ar informa corect, nu cred ca Guvernul ar organiza in mod corect aceste alegeri si nici macar nu cred ca va pune intrebarea potrivita pe buletinul de vot. Deci eu nu cred ca referendumul este o solutie in contextul actual pentru a rezolva aceasta problema. Cred ca solutia este mai degraba aceea de cantarire a avantajelor si dezavantjelor si decizia reprezentantilor politici.

Cred ca Victor Ponta nu va termina aceasta legislatura parlamentara in pozitia de premier.

In ce stadiu se afla cercetarile privind implicarea dvs. in cazul incidentului cu ex-ministrul Barbu?

Atat eu cat si cativa alti protestatari suntem cercetati penal pentru presupusa actiune de ultraj contra bunelor moravuri. Nu este niciunul dintre noi cercetat pentru distrugere. In media asta a fost stirea, de fapt, ca s-a distrus masina domnului Barbu, s-a distrus luneta. Se pare ca niciunul dintre cei care sunt acum anchetati nu sunt cercetati pentru distrugere, ci numai pentru ultraj. Spargerea acelei lunete este un lucru regretabil, dar gestul in sine, acela de a-l contesta pe domnul Barbu, de a-i solicita in mod imperativ explicatii, respectiv demisia, a fost un lucru legitim.

De ce ati fost retinut de jandarmerie la Pungesti?

Eu si cu alti colegi ne-am deplasat la Pungesti, am ajuns acolo in jurul orei 18.00, dupa ce incidentele se derulasera deja, fusesera retinute mai multe persoane si la aproximativ o ora dupa ce am ajuns acolo am fost retinuti, arestati, de fapt, retinuti impotriva vointei noastre si dusi la Vaslui in niste dube de catre brigada speciala a jandarmeriei Bacau. Au avut un comportament foarte agresiv si violent fata de noi.

Acolo este o localitate sub asediu, este o senzatie foarte apasatoare, o presiune continua, zona este patrulata intens de catre jandarmi si politie, oamenii in casele lor, pe pamanturile lor, unde traiesc de generatii intregi se simt ca niste prizonieri. Noi ne-am dus acolo pentru a ne solidariza cu lupta dansilor si am fost tratati asa cum v-am spus. Cred ca in comuna Pungesti, constitutia Romaniei nu se mai aplica si din pacate nu se mai aplica cu ajutorul institutiilor statului.

Cate amenzi ati primit pana in prezent din partea autoritatilor?

Am multe amenzi, am primit vreo sase amenzi in 2012. Anul acesta am mai putine, dar sunt mult mai mari. Am doua amenzi in valoare de 10.000 lei, contraventionale pentru participare si presupusa organizare a unor adunari publice nedeclarate. Este o forma de intimidare, nu te lovesc, asa cum mi s-a intamplat la Pungesti, dar incearca sa te intimideze si sa te faca sa stai acasa. Am contestat aceste amenzi in justitie si sper sa se faca dreptate, voi merge pana la CEDO daca este nevoie, pentru ca aceasta lege 60 a Adunarilor Publice trebuie schimbata, la fel si interpretarea acestei legi la fata locului de catre jandarmi. La adapostul acestei legi se petrec tot soiul de abuzuri. Aceste amenzi nu sunt de natura sa ma intimideze.

Cum apreciati atitudinea primului ministru in cazurile Rosia Montana / Gazele de sist?

Domnul Ponta a facut o greseala monumentala atunci cand initial s-a opus proiectului Rosia Montana si dupa aceea a fost de acord. Fiind un om politic relativ tanar, aceste greseli il vor urma mult timp de acum incolo si e posibil chiar sa il coste si pozitia de prim-ministru, pentru ca nemultumirile fata de guvernarea dansului se acumuleaza. Gazele de sist si Rosia Montana sunt doua politici care nasc foarte multa nemultumire si mobilizare si aceasta situatie, coroborata cu mobilizarea altor grupuri nemultumite de guvernare ar putea sa-i provoace caderea. Eu cred ca Victor Ponta nu va termina aceasta legislatura parlamentara in pozitia de premier. Este victima propriilor compromisuri, propriilor intelegeri facute cu actori politici, privati sau de alt tip si este cumva prins la mijloc intre cetateni, cei care i-au acordat votul sau cei care au asteptari de la guvernare si cei in fata carora si-a luat angajamente pe care nu si le poate tine. In felul acesta e un personaj tragic, pentru ca aceasta inertie, atat a asteptarilor fata de guvernare cat si a angajamentelor luate inainte, il duc spre o situatie critica care nu se va rezolva bine pentru dansul. Sper din tot sufletul sa nu reactioneze la contestarea civica sau de alt tip din strada sau din alte locuri prin activarea unor instrumente ale represiunii soft sau hard. Sper sa fie un premier responsabil, sa se abtina sa dea ordine in directia reprimarii sau folosirii fortei pentru cei care protesteaza impotriva politicilor acestui guvern.

Sunt oameni care va contesta si sustin ca intr-un fel sau altul faceti jocurile USL. Cum priviti aceste aprecieri?

Sunt obisnuit cu astfel de atacuri, se urmareste decredibilizarea mea. In momentul in care dispar figurile care au iesit si in 2012, e mult mai usor pentru niste forte politice sa acapareze simbolic miscarea. Asta a fost miza si in 2012. Pe de o parte erau cei din USL care mergeau tot timpul pe la televizor si de cealalta parte eram noi, in strada si incercam sa dam un mesaj de independenta.

Nu sunt omul lui Ponta, nu am sustinut si nu sunt de partea USL. Traian Basescu a scapat in 2012 pentru ca a avut adversari la fel de incompetenti si corupti ca el. Daca noi, ca societate civila aveam capacitatea si instumentele necesare sa ducem lupta pana la capat impotriva lui Traian Basescu, probabil ca o faceam mult mai bine decat ei. Dar nu a fost cazul. Practic, putem vorbi despre o preluare, o monopolizare a protestelor de catre partidele din USL. A fost o miscare cat se poate de puterica, anti-austeritate, anti-sistemica, dar care, din nefericire, pentru ca majoritatea canalelor media erau cumva arondate influentei politice a USL, s-a selectat in memoria publica numai cu mesajul “Jos, Basescu!”

E bine ca aceste miscari nu au si un lider asumat?

E foarte bine, de la inceput am fost de aceasta parere. Nu e nevoie de lider, e nevoie de un proces in care oamenii vin cu initiative, le reglementeaza, iar asta nu presupune un lider, inseamna implicare. Acum sincer, daca nu as mai fi eu, credeti ca s-ar stopa aceste proteste? Eu zic ca ar fi la fel sau mai puternice. Am iesit impotriva a doua regimuri si asta e important, zic eu, pentru ca da independenta miscarii; daca ieseam numai pentru unul, atunci era clar, picai in cealalta barca, dar am iesit impotriva a doua regimuri si nu sunt singurul.

V-ati gandit sa candidati la urmatoarele alegeri europarlamentare?

Nu m-am gandit.

Ati primit propuneri in sensul acesta?

Nu, nu. Nu va ascund ca am primit semnale din zona politica, dar pozitia mea este foarte clara: pentru mine, in acest moment este mai importanta lupta civica. Nu spun ca lupta politica nu este importanta, dar daca ar fi sa pariez pe o modalitate de a face presiune, as face-o printr-o miscare civica, prin iesiri in strada. Nu inseamna ca Romania nu are nevoie pe termen mediu si lung de alt tip de partide. Nu zic de un singur partid nou sau de doua, are nevoie de un alt tip de partid, un partid sau partide care se finanteaza altfel, isi selecteaza candidatii dupa alte criterii, lucreaza altfel.

Infiintatea unui astfel partid alaturi de cei impreuna cu care protestati este o optiune?

Din ce stiu eu, toate discutiile nu se duc in aceasta directie, discutiile sunt mai degraba despre cum ne putem organiza mai bine ca cetateni intr-o retea deschisa, cum putem atrage mai multe persoane, cum putem comunica mai bine, nu am vazut o astfel de directie. E foarte posibil ca unii sa se gandeasca la acest lucru si pana la urma ar fi un semn de sanatate al societatii, sa genereze alternative. Varianta unui partid nu a fost insa niciodata luata in serios.

Versiunea integrală o gasiți aici.

Descentralizarea – De-modernizarea şi regresul democratic al României.

Proiectul de descentralizare administrativă nu va ajuta democraţia românească ci o va eroda. Acest lucru se va întâmpla prin atacarea bazelor moderne ale organizării politice româneşti. Perspectiva conform căreia aducem decizia mai aproape de cetăţeni ascunde o mare capcană. În condiţiile în care democraţia locală este foarte slabă, proiectul înseamnă de fapt mai multă putere pentru politicieni care nu răspund în faţa nimănui. Descentralizarea lărgeşte agenda politică judeţeană şi locală dar nu oferă societăţii instrumentele să o influenţeze. Coroborată cu obstacolele puse în calea participării politice şi sistemul electoral restrictiv, va întări poziţia liderilor locali şi a reţelelor clientelare pe care le întreţin. Puterea se va concentra la nivel local, va deveni din ce în ce mai izolată de cetăţeni şi vulnerabilă în raport cu interesele private. Dacă acest proiect va trece în formă actuală şi nu va fi însoţit de măsuri serioase de întărire ale democraţiei şi administraţiilor locale, rezultatul va fi o societate mai puţin integrată, solidară, sănătoasă şi sustenabilă decât avem acum. Descentralizarea actuala este un pact între elitele centrale şi locale pentru asigurarea monopolul politic asupra reprezentării şi gestionarii resurselor. Iar consecinţele sunt atât de serioase încât o dezbatere reală este indispensabilă.

Descentralizarea este aparent un proiect necesar şi are mulți susținători. Este posibil consonantă cu direcţia europeană de întărire a nivelului de guvernare local. Celor care le repugnă centralismul comunist le pare o reparaţie istorică. Pentru cetăţenii frustraţi de corupţia şi incompetenţa nivelului central, ar putea fi o relansarea a interesului faţă de politică. Unii ar putea să considere că localităţile şi județele lor se vor putea dezvolta mai rapid, atrăgând investiţii sau utilizând fonduri europene. Fidelitatea faţă de identitatea locală ar putea creşte. Pentru politicienii locali, cei mai mari susţinători ai proiectului, ar fi o ocazie să se responsabilizeze în faţa cetăţenilor. Mediul de afaceri, mai ales cel obişnuit să ‘’colaboreze’’ lucrativ cu administraţiile locale şi judeţene, vede profituri frumoase şi este gata să vorbească de dezvoltare economică, locuri de muncă şi impozite.

Ce se va întâmpla în practică? Dezbaterea depăşeşte cu mult conflictul aparent între putere şi opoziţie, între USL, PDL şi alte partide. Deşi proiectul este asumat de coaliţia de guvernare şi criticat timid de opoziţie, menţionarea acestora i-ar putea prezenta pe nedrept ca fiind purtători de idei sau exponenţi ai unor viziuni politice şi istorice. Nu e cazul. Descentralizarea este pentru aceste partide un simplu joc de putere, instinctual şi rudimentar. Şi-l doresc toate pentru că îi sunt deja prizoniere.

Descentralizarea propusă în formă actuală este un eşec democratic previzibil datorita transferului de putere de la centru către nivelul local şi de la public către privat. Conform legii se descentralizează, într-o etapă intermediară, după aprobarea legii cadru a descentralizării şi descentralizarea finală, orice ar însemna acest lucru, câteva domenii cheie: agricultură, sănătate, învăţământ preuniversitar, cultură, mediu, turism, urbanism, tineret şi sport şi transporturi. Spre deosebire de regionalizare care consolidează un nivel administrativ cu masă mare de contribuabili, actuala descentralizare întăreşte în primul rând nivelul judeţean şi apoi cel local. În condiţiile în care judeţele variază foarte mult ca mărime şi resurse (de exemplu judeţul Iaşi are mai mult de 800.000 de locuitori iar Sălaj între 200 şi 300.000) este o alegere strategica ciudată dar explicabilă. La nivel european tendinţa este să întăreşti nivelurile locale şi regionale şi nicidecum pe cele intermediare.

Există doi actori colectivi care promovează acest transfer, care funcţionează coordonat şi nu în neapărat în interes public. În primul rând elita politică locală, care câştigă în influenţă, resurse şi autoritate. O parte din administraţia centrală se va muta în subordinea Consiliilor Judeţene. Clientelismul adică sistemul de pile, cunoştinţe şi relaţii se va extinde să cuprindă şi noile instituţii subordonate. Elita politică locală va putea decide în domenii care până acum erau teoretic protejate prin subordonarea faţă de nivelul central. Cele mai flagrante cazuri sunt cele ale mediului, patrimoniului şi urbanismului. Se aplică aceeași logică porturilor sau plajelor. La nivel judeţean se poate decide ce obiectiv economic afectează sănătatea publică sau mediul, ce monument merită sau nu să fie distrus şi ce clădiri se pot construi în mijlocul centrelor istorice ale oraşelor sau în vârful munţilor. Trebuie spus că autoritățile centrale, de exemplu Agenţia pentru protecţia mediului, pană acum au invalidat multe decizii luate la nivel local şi au temperat serios avântul distructiv al demnitarilor locali. Ĭn al doilea rând, un promotor puternic este mediul privat dependent de resursele publice. Acesta aşteaptă cu nerăbdare întărirea nivelului local, noua ţintă a activităţii de lobby, ca să folosim un termen proxim pentru corupţie. Autorităţile judeţene şi locale poţi fi mult mai uşor influenţate/presate pentru a reglementa şi activa în interes privat. Acest lucru se întâmplă în condiţiile în care lupta contra corupţiei înaintează anevoios la nivel central dar totuşi înaintează în timp ce la nivel local stagnează în cel mai bun caz.

Pe lângă eliminarea de facto a instituțiilor care sunt capabile sa tempereze abuzurile puterii locale, mai întâmpinam doua probleme majore. Prima constă în probabilă diferenţiere în capacitatea autorităţilor locale şi judeţene de a oferi servicii publice cetăţenilor. Descentralizarea va însemna în timp că va conta mai mult judeţul în care te naşti şi mai puţin ţara. A doua, regulile de alocare a fondurilor pentru noile funcții competente şi atribuții descentralizate, de la nivelul central la cel județean şi apoi de la cel județean către cel local, impun ca regula arbitrariul. Arbitrariul convine celor care vor sa transfere fonduri nu în funcție de nevoi şi prioritati ci de fidelitatea şi complicitatea celor din subordine.

Cei care au ieşit să protesteze în ultimele două trei luni împotriva proiectului de la Roşia Montană şi împotriva gazelor de şist trebuie să ştie că prin legea descentralizării principalele obstacole în calea demarării proiectului minier sunt eliminate. Prevederile privind mediul, patrimoniul, urbanismul arată că autorităţile locale/judeţene pot decide în probleme care ne privesc pe toţi, la presiunea unor investitori locali.

Descentralizarea pare doar un program de politici puţin gândit şi dezbătut. Dar este mai mult de atât. Prin consecinţe se înscrie într-o tendinţă istorică a de-modernizării care cuprinde mai multe sfere ale sociale dar care are drept coloană vertebrală împărţirea şi organizarea puterii într-un stat.

Modernizarea presupune mai presus de toate construcţia unei autorităţi centrale legitime şi eficiente. Aceasta guvernează într-o comunitate politică delimitată de graniţe menţinând o infrastructură instituţională uniformă şi o birocraţie înzestrată cu proceduri şi resurse, aşa cum ne descrie Weber. Statul şi administraţia publică se autonomizează în raport cu grupurile de rudenie sau clientelare ci reprezintă ‘’interesul public’’ definit de instituţiile reprezentative şi executive. Cum spunea Fukuyama, iese de sub ‘’tirania verișorilor’’. În variantele democratice ale modernizării, universalizarea votului, pluralismul politic şi partizan, asigura un echilibru de forţe şi absenţa relativă a coerciţiei. Puterea executivă se secularizează şi se îmblânzeşte cu ajutorul parlamentelor locale şi centrale şi prin dezvoltarea partidelor cu rădăcini sociale puternice ale căror funcţii principale devin reprezentarea cetăţenilor, selectarea candidaţilor, formularea programelor politice şi guvernarea. În variantele autoritariste ale modernizării, statul şi elita politică transforma forţat societatea şi economia. Oricare ar fi varianta modernizării, aceasta a mers în direcţia integrării societale, a suprapunerii şi coordonării sferelor de interacţiune umană – economică, politică, culturală si socială. Autoritatea politică îşi asumă rolul de motor al dezvoltării economice şi sociale şi agent de redistribuire a resurselor, ținta fiind creşterea bunăstării generale dar şi eliminarea inegalităţilor care ameninţă stabilitatea regimurilor şi viabilitatea statelor.

Un stat modern şi democratic presupune existenţa unei administraţii publice puternice şi autonome faţă de grupurile clientelare; o participare cetăţenească crescută si relevantă; un pluralism politic real, atât la nivel local cât şi central; sisteme administrative integrate care pot gestiona şi dezvolta infrastructura socială; instituţii viabile care asigură respectarea proprietăţii şi contractelor; mecanisme redistributive care asigură temperarea inegalităţilor. Este România un stat modern şi democratic? Cu siguranţă este însă gradul de modernizare şi respectiv democratizare sunt problematice. Ceea ce este cel mai grav însă este altceva. Prin proiectul de descentralizare se imprima o direcţie a de-modernizării şi a regresului democratic, în primul rând prin fragmentarea autorităţii politice şi ieşirea celei locale de sub control democratic cetăţenesc.

Semnele influenţei disproporţionate a elitelor locale în politica naţională sunt evidente. Un număr constant mai mare de demnitari ministeriali sunt desemnați de către liderii politici judeţeni. Argumentele sunt de tipul ‘noi aducem voturi, noi ne desemnam persoanele de încredere’. Acest lucru releva faptul ca echipele centrale ale partidelor sunt dependente de mobilizarea administrativă şi politica judeţeană, ignorând alte mecanisme de mobilizare electorală (ex. instruirea membrilor, dezvoltare reţelelor şi organizaţiilor interne, întărirea unei birocraţii de partid eficiente). Este mai ușor să te bazezi pe nişte contingente locale care se mobilizează la alegeri decât să construieşti un partid instituţionalizat, cu proceduri, cu resurse care nu depind de niciun lider. În schimbul susţinerii liderilor centrali, liderii judeţeni şi locali au liber la concentrarea puterii locale, fenomen tradus prin apariția ‘baronilor’. Baronul este persoana care pentru o perioadă lungă de timp concentrează deciziile politice şi administrative locale, de la acceptarea unor investitori străini, trecând prin alegerea numelor de străzi şi până la nominalizare directorului liceului din oraş/municipiu. Adăugăm influenţă asupra instituţiilor de forţă, poliţie şi servicii secrete, asupra justiţiei şi cenzurarea/cooptarea mass-mediei locale. Influenţa baronului nu ţine cont de separaţia puterilor în stat si nici de graniţele instituţionale. Baronul îşi plasează persoanele de încredere în toate funcţiile cheie unde are acces, meritul sau competentele profesionale ale acestora fiind irelevante. Criteriul unic de selecţie este loialitatea faţă de baron. Nu de puţine ori reprezentanţii baronului sunt rude îndepărtate, copii ai apropiaţilor din politică sau afaceri, tineri fără resurse şi experienţă din filialele locale ale partidelor. O reţea clientelară care are unic scop păstrarea privilegiilor şi accesului la resurse pe termen lung. Baronul supravieţuieşte cu ajutorul protecţiei de la nivel central şi oferă sprijin liderilor centrali în luptele politice interne şi în campaniile electorale.

Termenul ‘’baron’ este inspirat ales. Face trimitere la organizarea feudală, organizare pre-moderna în care autoritatea politică este fragmentata şi subiectul unor tranzacţii care include proprietatea, capacitate militară şi titlurile transmise ereditar. Baronul din România de astăzi este vasalul unui lider sau grup de lideri centrali. Oferă sprijin şi resurse în schimbul protecţiei. Liderii centrali acceptă acest schimb, preferând susţinători care sunt capabili să mobilizeze electorat şi resurse chiar dacă acest lucru presupune sacrificarea democraţiei locale.

Concentrarea puterii la nivel local nu este posibilă doar prin protecţia oferită de la centru. Ea se bazează si pe obstacolele în calea participării politice locale şi a sistemului electoral. În România este foarte dificil să formezi partide noi, condiţiile fiind cele mai restrictive din Uniunea Europeană. Alte obstacole puse în calea participării sunt garanţiile financiare necesare şi sistemul de finanţare a partidele. Este aproape imposibil pentru candidaţii independenţi să ajungă în Parlament, consiliile locale şi judeţene. Sistemul electoral pentru alegerea primarilor şi preşedinţilor consiliilor judeţene întăreşte monopolul asupra puterii. În sistemul actual, cel care câştigă cel mai mare număr de voturi, chiar dacă depăşeşte următorul candidat cu doar 5 voturi câştigă şi mandatul. În variantă alternativă, folosită de altfel pe perioada tranziţiei, se organizează turul doi între cei mai bine clasaţi candidaţi. Sistemul favoriza schimbarea deţinătorului puterii pentru că dădea şansa coalizării candidaţilor mai slab plasaţi şi câştigării mandatului de către cel aflat pe locul doi. Actualul sistem favorizează câştigarea mandatelor de către cei aflaţi în funcţie, cei care pot să mobilizeze un întreg aparat administrativ, politic şi mediatic în favoarea lor. Contracandidații sunt structural într-o poziţie de inferioritate şi schimbarea din funcţie este mai degrabă accidentală. Dacă baronii şi baroneţii îşi menţin sprijinul partidului şi centrului pentru încă o nominalizare, jocurile sunt deja făcute. Scăderea participării politice la nivel central şi local este un fapt notoriu. Şi nu trebuie să ne uităm doar la prezenţa la vot, deşi este un indicator relevant pentru participarea politică. Ar trebui să ne uităm mai degrabă la numărul de candidaţii şi formaţiuni politice care intră în competiţia electorală. Din păcate ambele sunt într-o scădere continuă. Din ce în ce mai puţini cetăţeni participa la alegeri în postura de candidaţi. Acest lucru se datorează în principal obstacolele instituţionale şi procedurale menţinute perfid şi ilegitim de către partidele mari. Dar mai exista o barieră, mai puțin vizibilă dar poate mai puternică. În tranziţie s-a construit o elită politică locală şi centrală care s-a ‘naturalizat’ prin accesul permanent la resurse, împiedicarea accesului grupurilor alternative şi cooptarea în jocul de putere a unor instituţii sociale precum presa, biserică sau grupuri de afaceri. Această elită şi folosesc termenul în sens sociologic şi nu comun, sufoca democraţia şi în ultimă instanţă dezvoltarea economica şi socială.

Pentru descentralizare este fie prea devreme fie prea târziu. Prea târziu pentru că trebuia precedată de construcţia unui spaţiu public local, a unui pluralism real şi a unei competiții politice sănătoase. Prea târziu pentru ca ar fi avut nevoie de o administrație publică puternică şi instituționalizată care putea gestiona procesul fara a fi afectata funcționalitatea statului. Şi poate fi prea devreme dacă cineva îşi doreşte să le construiască de acum încolo. Consensul partidelor arată că nu sunt capabile să influenţeze în mod fundamental societatea ci doar accepta tendinţele centripete şi autodistructive, favorizând forţe şi actori care erodează sfera publică şi guvernarea democratică. Descentralizarea nu este un marş către modernizare şi democraţie ci o rostogolire necontrolată către disoluţie şi slăbire instituţională. În contextul românesc actual este de-modernizatoare.

Notă: Sper că articolul de mai sus să convingă că descentralizarea va avea un impact semnificativ asupra societăţii româneşti şi nu trebuie grăbită sau forţată. Scrisoarea organizaţiilor societăţii civile în care se cere oprirea proiectului şi relansarea dezbaterii este de salutat.

 

Articol apărut pe VoxPublica aici.

 

Traian Băsescu ţine prizonieră o întreagă societate

Interviu cu Petru Zoltan, Jurnalul Național.

Unul dintre cei mai vehementi protestatari din Piata Universitatii a fost lectorul Claudiu Craciun. In timpul unei vizite la Bruxelles, le-a vorbit parlamentarilor europeni despre abuzurile la care sunt supusi romanii sub guvernul Boc, patronat de presedintele Traian Basescu. Atunci, cei prezenti in Parlament l-au aplaudat, dar fara sa-i traga de maneca pe guvernanti, asa cum au facut in cazul suspendarii presedintelui.

● Jurnalul National: Care sunt motivele pentru care politica romaneasca sta pe un butoi cu pulbere?
● Claudiu Craciun: Suspendarea presedintelui este o situatie exceptionala. In momentul in care se ajunge la suspendare, politica se polarizeaza si se personalizeaza. Si acest lucru este cel mai putin democratic posibil. Nu mai exista diversitate si pluralism politic ci doua tabere antagonice. Nu mai exista dezbatere de idei ci numai atacuri la persoana. Este insa o etapa necesara. Am fi putut sa o evitam, inclusiv sub aspectul deteriorarii imaginii Romaniei in lume si a stabilitatii macroeconomice printr-un gest simplu si salutar al presedintelui: demisia. Am fi evitat aceasta criza care are structura unui razboi civil. Am fi mers cu totii la urne si am fi avut de ales intre 10 candidati. Traian Basescu tine prizoniera o intreaga societate. Acesta este pretul platit pentru o alegere proasta a noastra, a tuturor. Poate vom invata ceva din asta.

● Crezi ca demiterea presedintelui va detensiona scena politica?
● Daca presedintele va fi demis intram intr-o alta etapa istorica. Alegerile prezidentiale anticipate vor forta partidele sa propuna candidati noi si astfel vor trebui sa treaca prin transformari interne. Va fi o reasezarea a spectrului politic, una care va structura politica romaneasca pentru mai multi ani de acum incolo. Daca referendum-ul nu va fi validat si daca presedintele nu isi da demisia ca urmarea a acestuia vom ramane blocati in situatia de acum. O lupta surda intre grupuri de putere. Dintr-o perspectiva ar putea sa para un scenariu ideal. Intr-o democratie puterea nu se concentreaza ci se raspandeste. Dar nu atunci cand s-a acumulat atatea tensiuni si frustrari sociale. Ramanerea in acest stadiu va consuma energiile societatii romanesti. Ar putea duce la violenta. Romania are nevoie de un nou inceput, unul in care inclusiv dreapta reprezentata acum de Traian Basescu trebuie sa se reinventeze. Traian Basescu reprezinta trecutul deja. Unul care inca ne bantuie.

● De ce sustin protestatarii din Piata Universitatii sustin demiterea presedintelui?
● Personal as fi preferat demisia presedintelui. Speram ca presiunea populara, si nu cea a partidelor de opozitie sa il determine sa faca acest gest. Presiunea populara, care nu era mobilizata de partide ci de cetateni ar fi avut forta morala si credibililtatea de a-i cere lui Traian Basescu sa plece. Cand vorbeam in iarna de iesirea in strada a zeci si sute de mii de cetateni la acest lucru ma refeream. Daca am fi iesit atat de multi, strategia de scapare nu ar fi mers. Opozitia, desi este solida in sondaje, are destule defecte astfel incat sa ii permita un contra-atac credibil din partea presedintelui suspendat. Va garantez ca i-ar fi fost de zece ori mai greu daca ar fi fost infruntat de simpli cetateni, articulati si onesti si care nu puteau fi suspectati ca vor avea de castigat direct din plecarea lui. In fata liderilor opozitiei, Traian Basescu, facand parte din aceeasi lume cu ei poate parea convingator. In fata unor oameni verticali, determinati si ne-partizani care au curajul sa il infrunte pe el si tot aparatul de represiune mobilizat impotriva lor, i-ar fi fost mult mai greu.

● Este corect sistemul de vot aplicat la refendum?
● Nu este. Este unul foarte problematic pentru ca incurajeaza o parte a populatiei la boicot adica la ne-prezentare. Este de fapt dovada suprema a refuzului dialogului. O campanie electorala, cu toate exagerarile si stridentele inerente este o forma de dialog. Romania ar fi avut nevoie de o astfel de experienta, in care partizanii presedintelui si cei care il contesta ies in spatiul public si dezbat. Participa la vot. Referendum-ul validat dupa aceste reguli este un exercitiu democratic ratat. Fara un prag de validare, toate fortele politice s-ar fi angrenat in dezbaterea electorala.
Este un prag nerealist mai ales in conditiile in care listele electorale nu sunt actualizate si includ multe persoane care traiesc in afara tarii.

● Care ar fi fost solutia corecta in cazul acestui referendum?
● Validare indiferent de prezenta. Si aceasta varianta este problematica. Nu ar fi corect sa suspenzi un presedinte daca se prezinta la vot doar 10% din cetateni si exista un vot in plus pentru suspendare. Dar scenariul este improbabil, aceasta regula aducand mult mai multi cetateni la vot decat cea prin care validam referendum-ul daca se prezinta 50+1 dintre cei de pe liste.

● Cum comentezi reactia oficialilor europeni fata de situatia din tara?
● Nuantat. Nu exista o singura reactie. Difera foarte mult tonul, argumentele, canalele de comunicare si foarte important legitimitatea reactiilor. M-as fi bucurat sa existe o reactie mai devreme dupa aderarea din 2007, cand semnele degenerarii institutionale si deficitului de democratie erau evidente. Si toate aveau in centru persoana lui Traian Basescu. Singurul document oficial al Uniunii Europene privind Romania, dincolo de ingrijorarile legitime ale ultimelor doua luni este de fapt devastator pentru noi. Cinci ani in care reforma justitiei si combaterea coruptiei au batut pasul pe loc. Din pacate nimeni nu vrea sa faca o prioritate politica majora din aceste doua teme. Absolut nici un partid nu vrea acest lucru. Inaintea referendum-ului s-a ajuns la o situatie de echilibru, Curtea Constitutionala pronuntandu-se in toate chestiunile sensibile. Remarc reactiile Angelei Merkel care a intervenit pentru a mentine in mod artificial la nivel european tendinta pro-austeritate. A facut asta si la scala mai mare, sustinandu-l in campanie pe Nicolas Sarkozy. Cu Romania si-a permis mai mult. In fond, suntem o tara saraca din estul Europei, una in care e acceptabil ca un autocrat sa realizeaze experimente economice inacceptabile pentru majoritatea tarilor din vestul Europei. S-a asemanat cu un comandant de inchisoare care isi apara gardianul tortionar impotriva caruia s-au rasculat detinutii. Dupa cum stiti, regulamentul unei inchisori interzice rascoala.

● Dupa ce ai tinut discursul in Parlamentul European, de ce nu au avut aceiasi reactie?
● Pentru elitele europene cetatenii simpli, cei care suporta efectele deciziilor lor sunt de fapt incomozi. Cetatenii care sunt agresati pe strada atunci cand isi spun opinia sunt simbolurile propriului esec. S-a intamplat in Romania si in multe alte tari. Nu au fost proteste anti-austeritate si atat. Au fost proteste pentru democratie. Si cel din urma mesaj este greu digerabil de catre toate partidele si liderii politici, indiferent de pozitionarea doctrinara. Prezenta mea in Parlamentul european a fost o sansa rara. Continui sa cred ca mesajul meu nu a fost inteles. Voi continua sa il dau, in strada si in rarele ocazii cand presa e interesata de ce credem. Daca nu avem acces la Parlament, national sau european, vom face din strada Parlamentul nostru. Este unul modest dar autentic si singurul de care ma mandresc cu adevarat.

Din nou, Piața Universității: PDL și USL aceeași mizerie!

 Interviu cu Viviani Mirică, Bursa.

„Multe schimbări au fost făcute în grabă şi numai în logica eliminării influenţei PDL. Valorile, viziunea şi principiile au rămas pe locuri secundare.  PDL a preluat rapid şi artificial dis­cursul pro-democraţie, deşi acum două luni practicau un joc josnic al distrugerii instituţiilor.  Iniţiativele asociate PDL, din jurul lui Mihai Răzvan Ungureanu şi ai grupului ortodoxo-capitalist din Noua Republică, uzurpă discursul unei noi generaţii, care are puţin în comun cu acestea.  Traian Basescu nu se dezminte şi continuă lupta de faţadă cu corupţia, protejându-şi, în continuare, clientelele şi modul personalizat şi oriental de a face politică. O politică barbară, a sclavilor şi stăpânilor, nu a cetăţenilor. Politicile s-au schimbat prea putin. Lipseşte în continuare o viziune socio-economică de depăşire a crizei, dincolo de ajustările nesemnificative aduse relaţiei cu FMI şi Banca Mondială.  Eşaloanele 2 şi 3 din USL, inclusiv cel local, se confundă până la identitate în ceea ce priveşte corupţia şi incompenenţa cu eşaloanele cores­pondente ale PDL. De această situaţie profită PPDD, cel care mimează atitudinea anti-sis­tem şi propune un program tragi-comic.  Suntem într-o situaţie critică în care succesiunea evenimentelor, încărcarea acestora cu pasiuni de tot felul, naşte nesiguranţă. Speranţa nu mai vine de nicăieri. În condiţiile în care cele două blocuri politice principale se compromit, iar singura alternativă este una populistă, democraţia suferă.  Am încredere că lucrurile nu vor rămâne, însă, aşa”.

Toate interviurile se pot găsi aici.

Doriţi să conduceţi cea mai slabă democraţie din Uniunea Europeană?

Scrisoare deschisă adresata domnilor Ponta si Antonescu.

Domnului Crin Antonescu, Co-preşedinte al Uniunii Social Liberale

Domnului Victor Ponta, Co-preşedinte al Uniunii Social Liberale

Am aflat cu surprindere că Legea care vă poartă numele şi prin care se modifică sistemul electoral a trecut cu rapiditate de Senat şi de Camera Deputaţilor. Deşi este un gest politic curajos, menit să creeze o majoritate parlamentară solidă, să permită acesteia să îşi implementeze programul, să limiteze influenţa PDL şi a preşedintelui Traian Băsescu şi să combată ascensiunea curentelor populiste şi naţionaliste, este în acelaşi timp unul extrem de riscant.

Este riscant pentru Dvs. ca lideri politici, pentru partidele pe care le conduceţi, pentru concetăţenii noştrii şi pentru funcţionarea democraţiei în România. Este riscant pentru că va reproduce condiţiile crizei politice recente şi ale protestelor de stradă, pentru că nu aduce cetăţenii mai aproape de sistemul politic ci îi îndepărtează şi pentru că de fapt, stimulează curentele politice mai sus menţionate. Şi mai important, contrazice flagrant viziunea politică pluralistă, reprezentativă şi democratică pe care aţi promovat-o împotriva autoritarismului corupt impus de către Traian Băsescu.

Utilizând scrutinul majoritar ȋntr-un singur tur perspectivele politicii româneşti sunt sumbre. Există însă posibilităţi de rezolvare a tensiunilor şi crizelor ce vor urma.

Reforma sistemului electoral s-a realizat mult prea rapid pentru că societatea românească să înţeleagă şi accepte nevoia schimbării, noul mod de funcţionare şi consecinţele acestuia. Schimbare care intervine foarte aproape de data alegerilor. Toate neliniştile şi nemulţumirile legitime faţă de acest sistem vor apărea neîntârziat şi vor umbri legitimitatea alegerilor, a noului Parlament şi a majorităţii guvernamentale rezultate. Necesitatea şi caracterul urgent al schimbării nu pot anula dezbaterea publică democratică. Iar dezbaterea trebuie să aibă loc înainte şi nu după luarea deciziilor. Viabilitatea unui sistem electoral depinde de cunoaşterea şi acceptarea acestuia. Test pe care sistemul majoritar ȋntr-un singur tur nu îl trece.

Dincolo de modul în care sistemul electoral a fost modificat există şi o îngrijorare şi mai mare: direcţia acestuia. Acest sistem va produce absenteism în condiţiile în care prezenta la vot este în continuă scădere. De ce s-ar prezenta un cetăţean la vot dacă votul sau este inutil cu excepţia cazului în care va vota câştigătorul? Câştigător care obţine un mandat deşi majoritatea cetăţenilor NU l-au votat. Ce legitimitate mai are un Parlament care este votat de un număr mic de cetăţeni şi format din candidaţi aleşi de fapt de o minoritate din votanţi?

Acest sistem va produce cea mai mare disproporţie posibilă între procentul de voturi şi respectiv mandate obţinute de partide. Partidele care obţin 50% de voturi vor obţine 70-75% din mandate. Mandate nemeritate şi obţinute prin sacrificarea voturilor acordate celorlalte partide. Partidele care obţin 20% voturi vor obţine 10% din mandate iar cele care obţin 3-5% din voturi posibil niciun mandat. Putem convinge un votant al unui partid dezavantajat flagrant că trăieşte într-un un sistem democratic? NU.

În plus, acest sistem stimulează exact partidele pe care ar trebui să le combată. Populiştii şi naţionaliştii, aflaţi la nivelul de 5-15% din voturi vor spune sunt discriminaţi vor avea dreptate. Vor obţine voturi nu pentru că au proiecte viabile ci pentru că sunt dezavantajaţi. Umbrele populismului şi naţionalismului, tot mai prezente în Europa şi România, sunt combătute mai eficient prin stimularea pluralismului politic, dezbatere şi educaţie publice decât prin pervertirea sistemelor electorale.

Majorităţile parlamentare ‘’solide’’ care presupun şi Opoziţii slabe nu răspund cerinţelor cetăţenilor pentru că nu sunt ameninţate cu disoluţia. Dacă următoarea majoritate va avea 50% din voturi, 70-75% din mandate şi după o perioadă de guvernare într-o perioadă dificilă, 25% popularitate, aţi considera guvernarea legitimă? Forţa unei astfel majorităţi este iluzorie. Protestele din această iarnă s-au datorat nemulţumirii cetăţenilor dar mai ales blocării mecanismelor politice parlamentare de către o majoritate redusă dar determinată. Forţa unei guvernări rezidă în legitimitatea ei şi nu în numărul de mandate. Exemplul majorităţii PDL este elocvent.

Acest sistem va produce un Parlament mai slab şi nu mai puternic. Parlamentul este puternic când Guvernul are nevoie de el. Acest lucru se întâmplă nu când există majorităţi puternice ci când sunt majorităţi slabe, să spunem 51-55% din mandate. Acest sistem va produce un Parlament mai puţin reprezentativ. Drept exemplu, procentul femeilor alese va scădea dramatic. Şi va trebui să vă asumaţi public responsabilitatea pentru acest lucru.

Nu ȋn ultimul rând aduceţi un mare deserviciu partidelor pe care le conduceţi şi societăţii româneşti ȋn ansamblu. Aparent partidele sunt avantajate pentru că vor obţine mai multe mandate, demnităţi publice şi responsabilităţi. Cu două partide şi jumătate care au majorităţi solide dar construite artificial, care mai sunt presiunile externe pentru reformarea partidelor, pentru promovarea transparenţei şi competenţei? Reprezentanţii partidelor vor fi protejaţi de sistemul electoral care nu permite partidelor concurente să se dezvolte. Iar partidele organizate clientelar, ne-transparent şi ne-meritocratic vă vor impune regulile lor, unele care se îndepărtează de interesul public. Această moştenire care intenţionaţi să ne-o lăsaţi este mai grea decât cea lăsată de Traian Băsescu.

Acest sistem îşi va produce probabil efectele nedorite. După alegerile din toamnă este vitală organizarea unei dezbateri publice naţionale privind sistemul electoral şi funcţionarea partidelor. Dezbaterea are scopul de a găsi cele mai bune soluţii pentru sistemul electoral romanesc şi reguli privind înfiinţarea şi funcţionarea partidelor. Ȋn condiţiile actuale, România are unul dintre cele mai restrictive sisteme din Uniunea Europeană. Dacă aveţi dubii ȋn privinţa necesităţii acestei reforme profunde vă rog să vă răspundeţi la această ȋntrebare: Doriţi să conduceţi cea mai slabă democraţie din Uniunea Europeană sau una dintre cele mai solide? Opţiunea lui Traian Băsescu este evidentă. Veţi face aceeaşi alegere?

Dezbaterea ar fi un pas important ȋn direcţia ȋnsănătoşirii democraţiei româneşti. Trebuie implicate toate partidele, organizaţiile societăţii civile, cetăţenii şi comunităţile locale. Pentru alegerea sistemului electoral şi a regulile de organizare a partidelor este nevoie de un consens social şi nu de susţinerea membrilor unui partid.

Vă rog să reflectaţi cu responsabilitate asupra viziunii politice pe care o promovaţi prin acest sistem electoral. Societatea românească este una plurală etnic, religios, cultural şi socio-economic. Are nevoie şi întreţine un sistem divers de partide. Sistemul constituţional actual este construit pentru a împărţi puterea şi a reconstrui-o consensual. Proiectul politic promovat de Traian Băsescu şi căruia v-aţi împotrivit cu succes, solidari cu societate românească, presupune anularea pluralismului politic şi căutării consensului ca principiu. Presupune existenţa a doua partide importante în spatele cărora cetăţenii trebuie să se alinieze forţat. Este ‘’democraţia’’ şi societatea în care cel mai puternic câştigă totul. Este de fapt societatea-junglă pe care am contestat-o în stradă.

Sper că dezbaterea publică va general cele mai bune soluţii pentru România, soluţii care vor ajuta la apropirea cetăţenilor de politică şi democraţie. Ar fi ideal ca în cadrul dezbaterii să discutăm nu procentele de vot pentru partide ci procentele încrederii cetăţenilor în procesul electoral, în sistemul de partide şi în Parlament. Acestea sunt în continuă cădere. Responsabilitate Dvs. istorică este să le opriţi căderea şi imprima o dinamică ascendentă.

Deşi veţi conduce o majoritate solidă în următorul Parlament vă rog să fiţi pregătiţi ca societatea să invalideze scrutinul electoral majoritar într-un tur. Urmaţi fără teamă societatea. Înţelepciunea ei democratică e ȋntodeauna mai moderată şi mai solidă decât revelaţiile de moment, viziunile salvatoare sau strategiile războinice pe care politicienii le au. Traian Băsescu nu ar fi de acord. Sper că nu şi dumnevoastră. Dacă Traian Băsescu va fi ȋnvins cu ideile şi instrumentele lui, dacă credem că scopul scuză mijloacele şi dacă luptăm cu răul folosind un rău şi mai mare cine câştigă de fapt? Nu ştiu cine câştigă dar ştiu cine pierde. Cetăţeanul, inclusiv Dvs., şi odată cu el democraţia românească.

Text publicat si pe site-ul Realitatea.net aici