Democraţie

PSD şi „Reforma administraţiei”

Esenţialul din interviul lui Liviu Dragnea de aseară (21 august, A3) nu este cel al posibilului asasinat, ci atacul explicit la administraţia publică centrală.

Ştiu că este la modă să ataci statul, administraţia şi funcţionarii. Că sunt prea mulţi, prea incompetenţi, prea bine plătiţi, prea obedienţi. Adevărul este, şi o spun după ani întregi de activism de stradă, că funcţionarii sunt în prima linie a luptei pentru democraţie şi stat de drept. Ei întruchipează stabilitatea, legalitatea şi forţa constrânsă de reguli a statului.

Politicienii au rostul lor, indispensabil, dar administrația publică este cea care le temperează setea de putere şi predispoziția către abuz. Nu întâmplător imediat după 1989, administrația publică a trebuit să fie reconstruită relativ autonom, după decenii în care a fost călcată în picioare şi pervertită de către partid.

Aseară Liviu Dragnea a luat la ţintă “unii funcționari”. Se referă probabil la puținii juriști care mai au curajul să le spună miniștrilor și secretarilor de stat că nu e în regulă ce fac. Sau la puținii directori economici și financiari care mai cârtesc în fața planurilor mărețe.

Am lucrat o perioadă în Guvern, la SGG, chiar înainte de aderarea României la UE, atunci când făceam reforme pe toate planurile. Am muncit din greu alături de colegii mei să aducem mai multa ordine, claritate și responsabilitate în actul guvernării. Am făcut manuale, am promovat analizele de impact, am instruit experți care să lucreze în politici publice, am propus circuite decizionale în care să se regăsească atât expertiza funcționarilor cât și opțiunile politicienilor aleși. Am avansat, dar cu fiecare guvernare, memoria acestor eforturi tindea să se piardă.

Atacul la funcționarii publici de aseară anunță o perioadă neagră, cea în care voința politicienilor, oricare ar fie ei, este mai presus de orice constrângere legală și instituțională. Sper să avem înțelepciunea să fim alături de funcționarii publici și să încercăm să îi susținem în fața abuzului de putere, oricare ar fi numele celor care guvernează.

Reclame

Anatomia unui protest violent

Credit foto: playtech.ro

 

De ce a fost acest protestul din 10 august violent, spre deosebire de altele?

Chestiunea esențială este aceea de a stabili cine este victimă și respectiv agresor. Protestatarii câștigă lupta nu dacă ocupă clădirea Guvernului, lucru naiv și inutil, ci atunci când devin victime ale violenței guvernamentale. Guvern și aparatul de forță câștigă lupta dacă răspunde la violență în loc să o inițieze, și o face reținut și proporțional. Fiecare tabără încearcă să minimizeze violența proprie și să o sublinieze pe a adversarilor. Și fiecare tabăra va încerca să o provoace pe cealaltă pentru a face-o și mai violentă.

Posibilitatea unui protest violent, cu ocupări ale Guvernului a fost vehiculată de voci obscure în grupurile diasporei, dublate de câteva voci răzlețe din țară. Având în vedere tradiția protestelor non-violente, a fost o direcție total atipică. Cine a inițiat-o și de ce, am putea afla ulterior. Dar de acolo a plecat totul.

Semnalul din social media a fost preluat imediat de către Guvern, canalele media fidele și Jandarmerie, care au exagerat informațiile. Aceste instituții știau foarte bine că violența este rară și cu toate acestea au continuat spirala violenței, prin discurs și pregătirile fără precedent.

În stradă, planul s-a defectat. Rămâne întrebarea de ce Jandarmeria nu a avut o tactică pur defensivă în fața grupusculelor agresive, pentru a-și câștiga statutul de victimă, în continuare strategiei dinaintea protestului. A dat cu gaze încontinuu și a escaladat gradual violența până când a degenerat complet. Evacuarea de la ora 11.00 a fost brutală, disproporționată și dezorganizată, pecetluind în fața opiniei publice românești și internaționale statutul de agresor al Guvernului și Jandarmeriei.

Politic și strategic, este un dezastru al coaliției de guvernare. Nici un guvern nu își mai poate reveni după utilizarea violenței împotriva cetățenilor. PSD-ul ar fi trebuit să știe, doar așa au putut să îl anihileze pe Traian Băsescu, cel care a încercat prima oară rețeta în 2012. Liviu Dragnea s-a jucat cu violența, crezând că poate să o controleze și să o folosească pentru a-și decredibiliza opoziția din stradă.

Doar că experimentul i-a explodat în față, așa cum ne-au explodat nouă cartușele de gaze în seara protestului.

Protestele şi „Antifa”

Captură TV: Vlad Petri

 

Aseară a apărut această fotografie la un post TV, cu intenția de a demonstra că violențele de vineri seara au fost provocate de mișcarea globală anti-fascistă. Să le luăm pe rând.

Protestele de vineri seara nu au nimic cu Antifa, care deși există în România, este prea firavă pentru a conta în stradă. În plus, protestele sunt la dreapta, Antifa nu are motive să meargă la ele. Are însă motive să se solidarizeze cu protestatarii atunci când statul apelează la violență și forță brută.

Probabil postul vrea să se bage în seamă cu Trump și susținătorii lui din Alt-right-ul american, altfel nu văd legătura. Dar dacă Antifa este activă la proteste, înseamnă că guvernul PSD-ALDE apărat de postul TV, este fascist. Ce spuneți dragi jurnaliști, este?

Povestea asta a fost construită în jurul colegului Mihail Bumbeș, el era personajul violent, prezent la toate protestele, inclusiv la acestea. Graba i-a făcut să îmi pună poza mea în loc de a lui. Și chiar și așa, povestea violenței nu ține. Mihai, cu mine și cu alții, am fost foarte aproape de incidentul cu lovirea celor doi jandarmi și am încercat să oprim asta. Deci este exact invers.

Ironia finală a acestei situații este faptul că fotografia cu mine purtând tricoul Antifascista Siempre, nu a fost făcută la protestul din 10 august, ci la marele miting PSD-ALDE din 9 iunie. Am trecut pe acolo în semn de solidaritate cu participanții, în drum spre Pride. Nu văd de ce i-ar fi deranjat, mă aștept de la niște social-democrati și liberali să fie în felul lor Antifa, și nu opusul acesteia.

În toată confuzia și improvizația jurnalistică de aseară, un singur lucru l-au nimerit, stânga independentă, prin mesaje sau prezență fizică, s-a solidarizat cu protestatarii împotriva violenței și brutalității guvernamentale.

#PSDnuesteSTANGA

Partidele parlamentare şi legea exploatărilor offshore

Tocmai s-a încheiat un episod rușinos pentru partidele parlamentare românești.

Acesta este votul privind Legea exploatărilor offshore din Marea Neagră. Miza este de ordinul miliardelor de euro. Toate partidele parlamentare au făcut aproape orice în afară de a documenta și explica opțiunile, a promova idei și versiuni alternative de politică.

Prin Senat, legea inițială a trecut 87 de voturi pentru – PSD, ALDE, PNL, PMP și 17 abțineri – USR, UDMR, timp în care nu s-au auzit nici un argument contra, oricât de firav.

Prin Camera Deputaţilor, legea, schimbată semnificativ în ultima clipă de către PSD şi ALDE, trece cu 175 voturi pentru (PSD, ALDE şi UDMR), 30 împotrivă (PNL, USR, PMP) și 30 abțineri (PNL, USR).

PSD a arătat ca două partide separate, PSD Senat şi PSD Camera Deputaţilor. Restul au părut haotice, fără linii directoare şi disciplină de vot.

În această chestiune, majoră, strategică, cum vreți să îi spuneți, nu am avut partide, ci parlamentari şi grupuri de interese. Nu am avut viziuni, strategii și proiecții economico-financiare, ci improvizații, răzgândiri şi tăceri suspecte.

Repet, vorbim de multe miliarde de euro în plus sau în minus în bugetul României.

Euroscepticismul românesc ca strategie politică.

Euroscepticismul românesc este unul de dată relativ recentă. Într-o ţară dependentă de subvenţii şi fodurile europene, cu milioane de cetăţeni plecaţi în alte state membre,  cu instituţii democratice tinere, era de aşteptat. Dar România recuperează rapid. Euroscepticismul poate desemna şi o atititudine critică cu poţential constructiv. În multe cazuri însă, euroscepticismul nu doar contestă integrarea europeană ci şi instituţii democratice fundamentale.

Euroscepticismul pre-aderare nu a fost solid. Singura forţă politică cu potenţial eurosceptic a fost Partidul România Mare. Dar acesta nu a articulat o viziune eurosceptică deşi avea ingredientele ideologice necesare: naţionalism, suveranism, conservatorism. Aderarea la Uniunea Europeană nu a fost un şoc în sine, cel puţin nu unul negativ. Adevăratul şoc a venit odată cu criza economică. Românii au realizat atunci că dezvoltarea economică poate fi însoţită de riscuri şi căderi. Libera circulaţie a capitalului a adus în România nu numai investiţii ci şi resurse pentru o bulă imobiliară. Soluţiile la criză, la rândul lor europene, au luat forma austerităţii, în România una de-a dreptul brutală. Încercarea de opri în 2012 politicile de austeritate, prin proteste, vot şi o tentativă de suspendare a preşedintelui, au reuşit doar parţial. O mare parte a populaţiei a rămas cu impresia că votul contează mai puţin  ca alianţele de la nivel european. Efectele s-au resimţit mai târziu, PSD derulând o campanie europarlamentară sub sloganul: „Mândru că sunt român!” dovada unui reflex identitar şi politic defensiv în raport cu construcţia europeană. Ulterior, în timpul alegerilor parlamentare din 2016, acelaşi partid, împreună cu Partidul România Unită, au generat un euroscepticism revigorat şi mai coerent, în care temele politice, economice şi identitare se întrepătrund şi susţin reciproc. Dar euroscepticismul nu vine doar din partea pretins de stânga a spectrului politic. Experimentul Marian Munteanu al PNL-ului, deschiderea acestuia faţă de iniţiativele Coaliţiei pentru Familie sau discursul agresiv anti-refugiaţi al preşedintelui PMP, Traian Băsescu, arată că euroscepticismul este bine reprezentat şi la dreapta.

Chiar dacă atitudinea populară faţă de UE a rămas binevoitoare, bazele acesteia încep să fie erodate, prin articularea unui euroscepticism asumat. Acesta respinge atât modelul democratic european cât şi un tip de relaţie între instituţiile europene şi elitele naţionale. Deciziile europene sunt considerate arbitrare şi/sau abuzive, iar suveranitatea naţionala este în mod ilegitim limitată. UE este prezentată drept o putere intervenţionistă ce acţionează împotriva voinţei populare mediate de partide şi lideri naţionali. Critica derapajelor împotriva statului de drept şi promovarea anti-corupţiei de către UE sunt astfel folosite pentru a alimenta euroscepticismul. Opoziţia în cheie etnică, religioasă şi securitară împotriva politicii europene privind refugiaţii se înscrie în acelaşi registru. Există şi un euroscepticism economic care critică subordonarea economiei României faţă de cea a Occidentului. Cea mai vizibilă expresie a acesteia este contrapunerea „capitalului” strain celui românesc. Euroscepticismul se întregeşte şi cu unul identitar care respinge integrarea europeană pentru pretinsele efecte negative asupra identităţilor etnice şi religioase. Întreaga agendă a protejării familiei „tradiţionale”, de la iniţiativele de schimbare a Constituţiei şi până la scandalul Bodnariu, este un simptom al unui conservatorism resurgent, care limitează drepturile şi libertăţile în numele unei morale religioase.

Euroscepticismul romanesc este din ce în ce mai robust fiind susţinut de forţe politice redutabile. Acestea îl folosesc strategic pentru obţinerea unei protecţii şi chiar impunităţi în faţa regulilor şi presiunilor europene şi respectiv, pentru conectarea cu o posibilă bază electorală, definită etnic şi/sau religios. PSD-ul în foloseşte în ambele scopuri, în timp ce PNL este tentat doar de al doilea. Până unde sunt dispuse să meargă cu euroscepticismul lor nu ştim şi nici nu ar fi bine să aflăm.

Articol apărut pe Blogurile Adevărul.

Citeste mai mult: adev.ro/opgp4i

Franţa alege

Pe 23 aprilie va avea loc în Franţa primul tur al alegerilor prezidenţiale. Sunt alegeri foarte importante nu numai pentru francezi, ci şi pentru noi, europenii. Franţa este unul dintre motoarele Uniunii Europene, actualmente gripată de crize şi contestări. Iar preşedintele ales al Franţei va avea un impact imediat şi puternic asupra dinamicii politice pe continent.

Aceste alegeri vin într-un moment cheie, după ce în unele ţări regimurile au luat o turnură autoritară şi iliberală sau au fost preluate de populişti de dreapta. Se poate menţine un model democratic european, erodat de criza economică, combaterea terorismului şi criza prelungită a instituţiilor reprezentative? Poate rezista acesta ca bază a construcţiei europene sau se va retrage între graniţele naţionale, izolându-se de exterior? Alegerile din Franţa vor da un răspuns acestor întrebări.

Alegerile parlamentare din Olanda au marginalizat politic partidul anti-european al lui Geert Wilders, aflat la aproximativ acelaşi nivel al susţinerii electorale ca şi Frontul Naţional condus de Marine Le Pen, cu scoruri între 20% şi 25%. Multipartidismul olandez şi sistemul electoral au prevenit ajungerea lui Wilders la guvernare. Acesta a înregistrat o victorie, însă, prin mutarea către dreapta a discursului politic al învingătorilor. Principala îngrijorare în privinţa alegerilor din Franţa este că jocul politic poate aduce în turul doi şi chiar la Palatul Elysee un preşedinte anti-european, de extracţie naţionalistă şi antisemită. Alegerile din Statele Unite şi referendumul din Marea Britanie sunt invocate des ca posibile precedente. Acest scenariu, deşi puţin probabil din perspectiva opţiunilor societăţii franceze, devine posibil dacă îl pui în contextul internaţional curent, în care lideri şi ţări puternice caută să slăbească Uniunea Europeană lovind în inima acesteia, Franţa.

Patru candidaţi au şanse să intre în turul doi, fiind despărţiţi de 3-4 procente şi având fiecare o şansă să convingă o parte din treimea de electori încă nehotărâţi. Este esenţial cine intră în turul doi. În funcţie de cei doi competitori, se schimbă temele de campanie, tonul acesteia şi, foarte important, alinierile din societate. Oricât de diversă ar fi societatea franceză, ea va rămâne cu doar două opţiuni. Iar pentru o ţară cu culturi politice foarte puternice, diverse şi incompatibile, acest proces de realiniere poate fi dureros şi impredictibil. Încă nu ştim cum se vor poziţiona cele patru blocuri electorale şi cei nehotărâţi pentru că nu nimeni nu ştie cine va intra în turul doi. În funcţie de cei doi candidaţi din turul doi, vom putea avea prezenţă mare sau absenteism masiv.

Cei patru candidaţi reprezintă curente şi culturi politice vechi în Franţa. Forma în care o fac este însă interesantă. Benoit Hamon şi Francois Fillon reprezintă două partide mari, Socialist şi Republican, cele care au dat ultimii doi preşedinţi. Niciunul dintre ei nu este prognozat să intre în turul doi, deşi Fillon mai păstrează şanse. Există însă alţi doi candidaţi surprinzători, ambii reprezentând mişcări şi nu partide tradiţionale.

Centristul Emmanuel Macron, susţinut de mişcarea „En Marche” este performerul primei părţi a campaniei şi stângistul Jean-Luc Melenchon, susţinut de mişcare Franţa Nesupusă („La France Insoumise”), celei de-a doua. Alegerile franceze sunt astfel un mare test nu numai pentru programele de politici, ci şi pentru viabilitatea partidelor tradiţionale. Singurii care au creat o dinamică electorală puternică au fost cei doi, Emmanuel Macron şi Jean-Luc Melenchon, şi timpul, deşi foarte scurt, pare că lucrează în favoarea lor. Ambii sunt „dizidenţi” ai Partidului Socialist, Macron spre „dreapta” şi Melenchon către „stânga”, ambele economice. Strategia lui Benoit Hamon, aceea de a se îndepărta de moştenirea unui preşedinte nepopular, Francois Hollande, şi de a încerca să creeze o sinteză convingătoare între cei doi „rebeli” a eşuat. Electorii îi preferă, conform sondajelor, pe cei doi, semn al agravării rupturii adânci din sânul stângii, dintre pragmaticii care au acceptat ideile economice neoliberale şi cei care promovează reformismul socio-economic inspirat din tradiţia istorică a stângii. În timp ce stânga franceză a fost ruptă în cele două tabare, clasa muncitoare s-a mutat către naţionalismul protecţionist al Frontului Naţional, fiind o stângă „pierdută” care încă nu este clar dacă şi cum va fi recuperată. Benoit Hamon a anunţat că îl va susţine în runda finală pe Jean-Luc Melenchon, dacă trece de turul 1, confirmându-şi viziunea de reformă a Partidului Socialist către stânga.

În partea dreaptă a spectrului, Marine Le Pen se bucură de o susţinere stabilă de 22-25%, care scade pe măsură ce ne apropiem de alegeri şi se hotărăsc cei indecişi. Le Pen este candidatul anti-european prin excelenţă, care are planuri concrete de a ieşi din UE şi care îl vizitează oficial pe Vladimir Putin. Frontul Naţional a devenit din ce în ce mai redutabil odată cu venirea lui Marine Le Pen la conducere. O persoană mai convingătoare decât tatăl ei, aceasta a început să mascheze abil pornirile rasiste şi antisemite şi să activeze temele socio-economice care mişcă o bună parte din cetăţeni. Frontul Naţional se prezintă ca partidul protector al celor expuşi turbulenţelor globalizării. Alianţa care pentru un secol a fost improbabilă, între clasa muncitoare şi elita conservatoare, forjată în alegerile americane şi în referendum-ul pentru Brexit pare că se creează şi în Franţa. Frontul Naţional este prima opţiune de vot a clasei muncitoare. Ascensiunea lui Melenchon erodează însă scorul Frontului Naţional în cadrul acestei categorii. Conservatorul Fillon, considerat la începutul campaniei un candidat redutabil, se zbate fără succes, fiind tras în jos de scandalul folosirii unor fonduri publice în scopuri ilegitime. Programul acestuia este o sinteză între un neo-liberalism pronunţat şi conservatorism social.

Cine intră în turul doi şi cu ce efecte?

Toate înfruntările din turul doi care o implică pe Marine Le Pen sunt toxice pentru Europa, deşi aceasta pierde în toate variantele. Dar contează în faţa cui pierde, la ce scor şi cu ce impact. Dacă mută discursul public în zona identitară, şovină şi anti-europeană poate face mult rău fără să ajungă preşedinte. Într-o altă perspectivă, este important ca Marine Le Pen să intre în turul doi şi să fie învinsă, conflictul primordial din societatea franceză fiind astfel „consumat”. Dar, în funcţie de contracandidat, situaţia poate deveni impredictibilă. În cazul în care se va înfrunta cu Emmanuel Macron, turul doi va fi luptă între Franţa europeană şi Franţa suveranistă, cu puţine şanse să existe moderaţie sau căi de compromis. În cazul în care se va înfrunta cu Jean-Luc Melenchon, ar fi o luptă între două lumi distincte, cu valori foarte diferite şi care au rădăcini vechi în modernitatea franceză. Reformismul european al lui Melenchon ar fi probabil mai convingător pentru centrişti decât suveranismul anti-european promovat de Le Pen, dar vor exista şi mulţi electori centrişti sau de dreapta care nu vor merge la vot. Dacă îl va înfrunta pe Fillon va pierde, însă absenteismul masiv al electorilor de stânga va micşora distanţa dintre cei doi candidaţi.

Varianta cea mai surpinzătoare, dar şi cea mai promiţătoare pentru democraţia franceză şi europeană ar fi ca în turul doi să intre Emmanuel Macron şi Jean-Luc Melenchon. Aceştia ar lansa un semnal de înnoire şi participare pe care partidele mari, Partidul Socialist şi Republicanii, nu pot să le ignore. Pentru politica europeană ar fi o veste bună, pentru că ambii sunt constructivi în raport cu Europa, Macron fiind europenist convins, în dimensiunea neoliberală şi pro-drepturi, iar Melenchon fiind un reformist radical şi vocal, prin promovarea dimensiunii sociale şi ecologice. Şi pentru că nu sunt în universuri valorice total diferite, cei doi candidaţi pot crea punţi de comunicare. Noul preşedinte va fi o sinteză a turului doi, fiind forţat să preia o parte din temele contracandidatului în scopul „reunificării” post-alegeri a naţiunii. Iar această „reunificare” a naţiunii va fi mult mai europenistă, socială şi ecologică decât în orice alt scenariu.

Marea luptă pentru Franţa şi viitorul Europei se duce în aceste zile, la alegerile prezidenţiale franceze. Acolo şi acum e în joc suflul Uniunii Europene şi al democraţiei pe continent.

Articol publicat pe Blogurile Adevărul: adev.ro/oopbkm

 

In citizens we trust: How street protests became the last democratic resort in Romania

For several weeks in early February 2017, dozens of Romanian cities were rocked by the biggest protests in the country’s recent democratic history. Even small towns, usually dormant, had their own protesters present in the central squares. The peak protests were in Bucharest, with some 200,000 people taking the streets.

 

In a political system increasingly out of tune with regular citizens, the massive mobilisation was triggered by the government passing an Emergency Ordinance which proposed a removal of penalties for the graft offences usually committed by local and central party representatives while in public office. Due to public pressure, the justice minister resigned and the government eventually withdrew it. This issue was only a single focal point of conflict and contention within the larger corruption/anti-corruption agenda which is becoming central to Romanian politics. It was also a key event in an international political context in which different strands of illiberal action converge toward disbanding the post ’89 European order.

The events are the Romanian version of a wider struggle for democracy and cosmopolitanism which has take different forms in the majority of countries on the continent and beyond. If the protests had failed, in terms of mobilisation and outcomes, Romania would have been plunged into a limited democracy state, in which the dominant party uses its electoral and administrative force to erode the rule of law, silence the political and civic opposition, and upset the fragile democratic balance in the country.

Read the rest of the article on the Green European Journal website here:

http://www.greeneuropeanjournal.eu/in-citizens-we-trust-how-street-protests-became-the-last-democratic-resort-in-romania/

Credit foto: Vlad Petri

Romania’s Difficult Transition

The latest anti-corruption and anti-government demonstrations in Romania, the biggest since the overthrow of the communist regime in 1989, raise difficult questions about the country’s political transformation. But they should raise fewer doubts about Romania’s continued commitment to European integration, or about the country’s place in Europe. For although acute, Romania’s problems are shared by other countries in the region.

The case for a second democratic transition has to be made, in Romania and Central and Eastern Europe, and the first step is to acknowledge the problems. The fact that the countries are members of NATO and the EU does not ensure the quality of their democratic processes.

Most importantly, key players in the civil society, parties, state bureaucracies and, above all, citizens, need to be convinced that a renewed democratic project is necessary. A transnational effort is probably needed; no agent of democratisation will be able to succeed by itself and only in a national framework.

The democratic transition in Romania has been notably difficult. The anti-communist revolutionary moment in 1989 was soon followed by difficult economic reforms and disappointment with pluralistic democratic politics.

According to the latest Eurobarometer, the most pressing issues for the country are still of economic and social nature – health and social security (37%), unemployment (25%), rising prices/inflation/ cost of living (24%), economic situation (23%) and pensions (21%). The most important hopes, fears and uncertainties seem to be related to the way the transition worked for most of the citizens.

And the overarching sentiment is of economic and social insecurity. Inequality and poverty are among the highest in the EU, with almost 40% of the population at risk of poverty or social exclusion.

Unfortunately their concerns and interests are not actively articulated and represented in Romania’s political process. For example, the pensions for a large and vulnerable category of people are kept at a very low level. Almost 500,000 people in the country have a pension of €90 per month, mostly people who worked in agriculture.

At the same time, people who were employees of the army, police, the former Communist Securitate, diplomats, judges and prosecutors, around 160,000 people, have significantly higher, so-called ‘special’ pensions. The average pension for the ex-military is around €700, and €1,400 for civilians such as magistrates and diplomats.

However, the main post-communist cleavages that dominate the public and electoral agenda seem disconnected from the citizens’ agenda. The debates on how to better develop the economy, how to distribute resources and responsibilities, how to develop the rural economy and society, on what the drivers of industry should be, on how to integrate a territory with severe disparities have been silenced and turned into debates on administration and corruption.

The Eurobarometer for spring 2016 shows that trust in the EU is higher in Romania as compared to the EU average (47% in Romania, 33% in the EU). Compared with other political institutions – many of them unelected – army, prosecutors, intelligence services, Parliament and the political parties are the main targets of criticism from society.

Most of the criticism is that it is increasingly difficult to distinguish between the democratic and pluralistic or authoritarian and populist. We could add here the institutions like the Anti-Corruption Directorate (DNA) – a special prosecutorial structure, and SRI, the domestic intelligence agency, which are perceived to be at the frontline of combatting corruption.

If one wants to explain the current persistence of socio-economic issues as top priorities for the citizens, and the authoritarian drift associated with modernising projects and the ambivalence towards integration and foreign driven reforms, a look at the past is necessary.

Without descending into a geographic determinism, it is safe to say that the rifts are a result of location, territory, resources and population. Romania is a semi-peripheral country striving for unity and independence in an area which was dominated for centuries by despotic empires – Ottoman, Tsarist and Austro-Hungarian.

The popular revolt in 1989 was a genuine expression of discontent and swept the regime away, or at least its highest echelons, including Nicolae Ceausescu. Those who quickly moved to take control in the chaotic days of the revolt were not opponents and dissidents of the regime.

The dissidents were too few and poorly organised, so reformed communists took charge, notably Ion Iliescu, a former party official fallen from grace. The very fact that the revolution didn’t bring new faces, but only older ones, opened a rift between ‘communists’ and ‘anti-communists’.

The social forces involved in the revolution and its aftermath quickly became institutionalised. Iliescu’s party became social-democrat, the advocate of stability, order and moderate reforms while the historical Liberal and Peasant parties became the parties of reform, modernisation and change.

Even though there were many transformations, mergers and splits, this rift still endures; the memories of those violent days stay strong even today and contribute to the maintaining of the divide.

Romania’s problem with corruption became obvious when the European Commission accepted its EU membership, but created a mechanism of evaluation and oversight of judicial and police reform. This is the source of another rift in Romanian politics, corruption and anti-corruption.

It operates on two levels. The first is inter-party political competition. Right-wing parties portray themselves as much less corrupt than the social-democrats. In turn, the social-democrats and their junior partners argue the anti-corruption is a political move intended to stop them from gaining power and governing.

This implies that the institutions fighting corruption, mostly DNA, act selectively and unprofessionally.

However, civil society and a part of the mass media point out that corruption is spread evenly within the major parties, branches and levels of government and that the anti-corruption drive should be devised accordingly.

Second, a part of civil society and the mass media call for a balanced and proportional increase in power and resources for DNA and its main institutional partner, the home intelligence service, SRI.

A second democratic transition effort will have to encompass three dimensions:

Return to the Citizen Agenda: This marks a return to the debates on economic models, taxation, social services, unemployment, poverty, and it would be instrumental in decreasing inequality and improving access to key social services. Special attention should be devoted to the most vulnerable in society, those alienated from the larger political community.

Rebuilding Pluralistic and Representative Institutions: Existing political parties need serious internal reform. They must open up to those with new ideas and energy, such as civil society organisations, activists, researchers and local communities.

New parties could be established to freely experiment with various participation and representation instruments. Importantly, the old and new parties have to be able to regain their legitimacy and policy capacity and become again a forum for democratic debate and the instrument for a renewed democratic control over decisions and policies.

Rethinking what it Means to Be ‘European’: Ten years after it became an EU member, Romania’s key question is how to stay open, active and responsible within the bloc, and how to avoid marginalisation or disengagement.

There are increasingly significant players who want to portray Romanians as either ‘victims’ or ‘second-hand Europeans’, and ignoring their powerful narrative would be a mistake. But their weakness is that they imply that the power resides in Brussels or other places, ignoring the vast resources that the society has for its development. And here the message can be equally constructive and optimistic.

It is clear that we are not living in an ideal society and that EU is not in its best shape. But we are lucky enough to have everything we need to overcome obstacles together.

Commentary  published on the website of The Royal United Services Institute (RUSI).

5 ani de la revolta anti-autoritară din Piața Universității

Acum 5 ani cine ieşea în stradă să protesteze împotriva lui Traian Băsescu risca destul de mult. Jandarmeria era zeloasă în a lovi în „mahalaua ineptă”.

Piaţa Universităţii a fost în 2012 de „stânga” pentru că autoritarismul căruia i se opunea era de „dreapta”. Începând cu 2013, Piaţa Universităţii a devenit de „dreapta” pentru autoritarismul venea de la „stânga”.

Piața Universității nu a fost de stânga sau de dreapta exclusiv. Mesajul principal al acesteia, unul care a rezistat testului timpului, a fost fundamental anti-autoritar. Piaţa Universităţii s-a mobilizat greu şi rar, dar atunci când a făcut-o a arătat că există un dezechilibru serios pe care instinctele noastre democratice ne obliga să îl corectăm. Uneori firavă, alteori haotică şi exaltată, de multe multe ori pervertită de instituții mass-media sau partide, Piaţa Universităţii a rezistat rămânând fidelă vocaţiei sale: lupta cu abuzul de putere în diferitele lui forme.

În cele din urmă, aceasta a avut alegeri tragice de făcut, la fel ca societatea românească: fiecare autoritarism contestat şi îndepărtat a lăsat loc altuia. Şi fiecare tip de autoritarism nou a adăugat câte un element nou la ceea ce exista.

Salutări tuturor celor care au făcut din acel loc un reper şi o instituţie cetăţenească!

Credit foto: Vlad Petri