Europa

Euroscepticismul românesc ca strategie politică.

Euroscepticismul românesc este unul de dată relativ recentă. Într-o ţară dependentă de subvenţii şi fodurile europene, cu milioane de cetăţeni plecaţi în alte state membre,  cu instituţii democratice tinere, era de aşteptat. Dar România recuperează rapid. Euroscepticismul poate desemna şi o atititudine critică cu poţential constructiv. În multe cazuri însă, euroscepticismul nu doar contestă integrarea europeană ci şi instituţii democratice fundamentale.

Euroscepticismul pre-aderare nu a fost solid. Singura forţă politică cu potenţial eurosceptic a fost Partidul România Mare. Dar acesta nu a articulat o viziune eurosceptică deşi avea ingredientele ideologice necesare: naţionalism, suveranism, conservatorism. Aderarea la Uniunea Europeană nu a fost un şoc în sine, cel puţin nu unul negativ. Adevăratul şoc a venit odată cu criza economică. Românii au realizat atunci că dezvoltarea economică poate fi însoţită de riscuri şi căderi. Libera circulaţie a capitalului a adus în România nu numai investiţii ci şi resurse pentru o bulă imobiliară. Soluţiile la criză, la rândul lor europene, au luat forma austerităţii, în România una de-a dreptul brutală. Încercarea de opri în 2012 politicile de austeritate, prin proteste, vot şi o tentativă de suspendare a preşedintelui, au reuşit doar parţial. O mare parte a populaţiei a rămas cu impresia că votul contează mai puţin  ca alianţele de la nivel european. Efectele s-au resimţit mai târziu, PSD derulând o campanie europarlamentară sub sloganul: „Mândru că sunt român!” dovada unui reflex identitar şi politic defensiv în raport cu construcţia europeană. Ulterior, în timpul alegerilor parlamentare din 2016, acelaşi partid, împreună cu Partidul România Unită, au generat un euroscepticism revigorat şi mai coerent, în care temele politice, economice şi identitare se întrepătrund şi susţin reciproc. Dar euroscepticismul nu vine doar din partea pretins de stânga a spectrului politic. Experimentul Marian Munteanu al PNL-ului, deschiderea acestuia faţă de iniţiativele Coaliţiei pentru Familie sau discursul agresiv anti-refugiaţi al preşedintelui PMP, Traian Băsescu, arată că euroscepticismul este bine reprezentat şi la dreapta.

Chiar dacă atitudinea populară faţă de UE a rămas binevoitoare, bazele acesteia încep să fie erodate, prin articularea unui euroscepticism asumat. Acesta respinge atât modelul democratic european cât şi un tip de relaţie între instituţiile europene şi elitele naţionale. Deciziile europene sunt considerate arbitrare şi/sau abuzive, iar suveranitatea naţionala este în mod ilegitim limitată. UE este prezentată drept o putere intervenţionistă ce acţionează împotriva voinţei populare mediate de partide şi lideri naţionali. Critica derapajelor împotriva statului de drept şi promovarea anti-corupţiei de către UE sunt astfel folosite pentru a alimenta euroscepticismul. Opoziţia în cheie etnică, religioasă şi securitară împotriva politicii europene privind refugiaţii se înscrie în acelaşi registru. Există şi un euroscepticism economic care critică subordonarea economiei României faţă de cea a Occidentului. Cea mai vizibilă expresie a acesteia este contrapunerea „capitalului” strain celui românesc. Euroscepticismul se întregeşte şi cu unul identitar care respinge integrarea europeană pentru pretinsele efecte negative asupra identităţilor etnice şi religioase. Întreaga agendă a protejării familiei „tradiţionale”, de la iniţiativele de schimbare a Constituţiei şi până la scandalul Bodnariu, este un simptom al unui conservatorism resurgent, care limitează drepturile şi libertăţile în numele unei morale religioase.

Euroscepticismul romanesc este din ce în ce mai robust fiind susţinut de forţe politice redutabile. Acestea îl folosesc strategic pentru obţinerea unei protecţii şi chiar impunităţi în faţa regulilor şi presiunilor europene şi respectiv, pentru conectarea cu o posibilă bază electorală, definită etnic şi/sau religios. PSD-ul în foloseşte în ambele scopuri, în timp ce PNL este tentat doar de al doilea. Până unde sunt dispuse să meargă cu euroscepticismul lor nu ştim şi nici nu ar fi bine să aflăm.

Articol apărut pe Blogurile Adevărul.

Citeste mai mult: adev.ro/opgp4i

Anunțuri

Franţa alege

Pe 23 aprilie va avea loc în Franţa primul tur al alegerilor prezidenţiale. Sunt alegeri foarte importante nu numai pentru francezi, ci şi pentru noi, europenii. Franţa este unul dintre motoarele Uniunii Europene, actualmente gripată de crize şi contestări. Iar preşedintele ales al Franţei va avea un impact imediat şi puternic asupra dinamicii politice pe continent.

Aceste alegeri vin într-un moment cheie, după ce în unele ţări regimurile au luat o turnură autoritară şi iliberală sau au fost preluate de populişti de dreapta. Se poate menţine un model democratic european, erodat de criza economică, combaterea terorismului şi criza prelungită a instituţiilor reprezentative? Poate rezista acesta ca bază a construcţiei europene sau se va retrage între graniţele naţionale, izolându-se de exterior? Alegerile din Franţa vor da un răspuns acestor întrebări.

Alegerile parlamentare din Olanda au marginalizat politic partidul anti-european al lui Geert Wilders, aflat la aproximativ acelaşi nivel al susţinerii electorale ca şi Frontul Naţional condus de Marine Le Pen, cu scoruri între 20% şi 25%. Multipartidismul olandez şi sistemul electoral au prevenit ajungerea lui Wilders la guvernare. Acesta a înregistrat o victorie, însă, prin mutarea către dreapta a discursului politic al învingătorilor. Principala îngrijorare în privinţa alegerilor din Franţa este că jocul politic poate aduce în turul doi şi chiar la Palatul Elysee un preşedinte anti-european, de extracţie naţionalistă şi antisemită. Alegerile din Statele Unite şi referendumul din Marea Britanie sunt invocate des ca posibile precedente. Acest scenariu, deşi puţin probabil din perspectiva opţiunilor societăţii franceze, devine posibil dacă îl pui în contextul internaţional curent, în care lideri şi ţări puternice caută să slăbească Uniunea Europeană lovind în inima acesteia, Franţa.

Patru candidaţi au şanse să intre în turul doi, fiind despărţiţi de 3-4 procente şi având fiecare o şansă să convingă o parte din treimea de electori încă nehotărâţi. Este esenţial cine intră în turul doi. În funcţie de cei doi competitori, se schimbă temele de campanie, tonul acesteia şi, foarte important, alinierile din societate. Oricât de diversă ar fi societatea franceză, ea va rămâne cu doar două opţiuni. Iar pentru o ţară cu culturi politice foarte puternice, diverse şi incompatibile, acest proces de realiniere poate fi dureros şi impredictibil. Încă nu ştim cum se vor poziţiona cele patru blocuri electorale şi cei nehotărâţi pentru că nu nimeni nu ştie cine va intra în turul doi. În funcţie de cei doi candidaţi din turul doi, vom putea avea prezenţă mare sau absenteism masiv.

Cei patru candidaţi reprezintă curente şi culturi politice vechi în Franţa. Forma în care o fac este însă interesantă. Benoit Hamon şi Francois Fillon reprezintă două partide mari, Socialist şi Republican, cele care au dat ultimii doi preşedinţi. Niciunul dintre ei nu este prognozat să intre în turul doi, deşi Fillon mai păstrează şanse. Există însă alţi doi candidaţi surprinzători, ambii reprezentând mişcări şi nu partide tradiţionale.

Centristul Emmanuel Macron, susţinut de mişcarea „En Marche” este performerul primei părţi a campaniei şi stângistul Jean-Luc Melenchon, susţinut de mişcare Franţa Nesupusă („La France Insoumise”), celei de-a doua. Alegerile franceze sunt astfel un mare test nu numai pentru programele de politici, ci şi pentru viabilitatea partidelor tradiţionale. Singurii care au creat o dinamică electorală puternică au fost cei doi, Emmanuel Macron şi Jean-Luc Melenchon, şi timpul, deşi foarte scurt, pare că lucrează în favoarea lor. Ambii sunt „dizidenţi” ai Partidului Socialist, Macron spre „dreapta” şi Melenchon către „stânga”, ambele economice. Strategia lui Benoit Hamon, aceea de a se îndepărta de moştenirea unui preşedinte nepopular, Francois Hollande, şi de a încerca să creeze o sinteză convingătoare între cei doi „rebeli” a eşuat. Electorii îi preferă, conform sondajelor, pe cei doi, semn al agravării rupturii adânci din sânul stângii, dintre pragmaticii care au acceptat ideile economice neoliberale şi cei care promovează reformismul socio-economic inspirat din tradiţia istorică a stângii. În timp ce stânga franceză a fost ruptă în cele două tabare, clasa muncitoare s-a mutat către naţionalismul protecţionist al Frontului Naţional, fiind o stângă „pierdută” care încă nu este clar dacă şi cum va fi recuperată. Benoit Hamon a anunţat că îl va susţine în runda finală pe Jean-Luc Melenchon, dacă trece de turul 1, confirmându-şi viziunea de reformă a Partidului Socialist către stânga.

În partea dreaptă a spectrului, Marine Le Pen se bucură de o susţinere stabilă de 22-25%, care scade pe măsură ce ne apropiem de alegeri şi se hotărăsc cei indecişi. Le Pen este candidatul anti-european prin excelenţă, care are planuri concrete de a ieşi din UE şi care îl vizitează oficial pe Vladimir Putin. Frontul Naţional a devenit din ce în ce mai redutabil odată cu venirea lui Marine Le Pen la conducere. O persoană mai convingătoare decât tatăl ei, aceasta a început să mascheze abil pornirile rasiste şi antisemite şi să activeze temele socio-economice care mişcă o bună parte din cetăţeni. Frontul Naţional se prezintă ca partidul protector al celor expuşi turbulenţelor globalizării. Alianţa care pentru un secol a fost improbabilă, între clasa muncitoare şi elita conservatoare, forjată în alegerile americane şi în referendum-ul pentru Brexit pare că se creează şi în Franţa. Frontul Naţional este prima opţiune de vot a clasei muncitoare. Ascensiunea lui Melenchon erodează însă scorul Frontului Naţional în cadrul acestei categorii. Conservatorul Fillon, considerat la începutul campaniei un candidat redutabil, se zbate fără succes, fiind tras în jos de scandalul folosirii unor fonduri publice în scopuri ilegitime. Programul acestuia este o sinteză între un neo-liberalism pronunţat şi conservatorism social.

Cine intră în turul doi şi cu ce efecte?

Toate înfruntările din turul doi care o implică pe Marine Le Pen sunt toxice pentru Europa, deşi aceasta pierde în toate variantele. Dar contează în faţa cui pierde, la ce scor şi cu ce impact. Dacă mută discursul public în zona identitară, şovină şi anti-europeană poate face mult rău fără să ajungă preşedinte. Într-o altă perspectivă, este important ca Marine Le Pen să intre în turul doi şi să fie învinsă, conflictul primordial din societatea franceză fiind astfel „consumat”. Dar, în funcţie de contracandidat, situaţia poate deveni impredictibilă. În cazul în care se va înfrunta cu Emmanuel Macron, turul doi va fi luptă între Franţa europeană şi Franţa suveranistă, cu puţine şanse să existe moderaţie sau căi de compromis. În cazul în care se va înfrunta cu Jean-Luc Melenchon, ar fi o luptă între două lumi distincte, cu valori foarte diferite şi care au rădăcini vechi în modernitatea franceză. Reformismul european al lui Melenchon ar fi probabil mai convingător pentru centrişti decât suveranismul anti-european promovat de Le Pen, dar vor exista şi mulţi electori centrişti sau de dreapta care nu vor merge la vot. Dacă îl va înfrunta pe Fillon va pierde, însă absenteismul masiv al electorilor de stânga va micşora distanţa dintre cei doi candidaţi.

Varianta cea mai surpinzătoare, dar şi cea mai promiţătoare pentru democraţia franceză şi europeană ar fi ca în turul doi să intre Emmanuel Macron şi Jean-Luc Melenchon. Aceştia ar lansa un semnal de înnoire şi participare pe care partidele mari, Partidul Socialist şi Republicanii, nu pot să le ignore. Pentru politica europeană ar fi o veste bună, pentru că ambii sunt constructivi în raport cu Europa, Macron fiind europenist convins, în dimensiunea neoliberală şi pro-drepturi, iar Melenchon fiind un reformist radical şi vocal, prin promovarea dimensiunii sociale şi ecologice. Şi pentru că nu sunt în universuri valorice total diferite, cei doi candidaţi pot crea punţi de comunicare. Noul preşedinte va fi o sinteză a turului doi, fiind forţat să preia o parte din temele contracandidatului în scopul „reunificării” post-alegeri a naţiunii. Iar această „reunificare” a naţiunii va fi mult mai europenistă, socială şi ecologică decât în orice alt scenariu.

Marea luptă pentru Franţa şi viitorul Europei se duce în aceste zile, la alegerile prezidenţiale franceze. Acolo şi acum e în joc suflul Uniunii Europene şi al democraţiei pe continent.

Articol publicat pe Blogurile Adevărul: adev.ro/oopbkm

 

In citizens we trust: How street protests became the last democratic resort in Romania

For several weeks in early February 2017, dozens of Romanian cities were rocked by the biggest protests in the country’s recent democratic history. Even small towns, usually dormant, had their own protesters present in the central squares. The peak protests were in Bucharest, with some 200,000 people taking the streets.

 

In a political system increasingly out of tune with regular citizens, the massive mobilisation was triggered by the government passing an Emergency Ordinance which proposed a removal of penalties for the graft offences usually committed by local and central party representatives while in public office. Due to public pressure, the justice minister resigned and the government eventually withdrew it. This issue was only a single focal point of conflict and contention within the larger corruption/anti-corruption agenda which is becoming central to Romanian politics. It was also a key event in an international political context in which different strands of illiberal action converge toward disbanding the post ’89 European order.

The events are the Romanian version of a wider struggle for democracy and cosmopolitanism which has take different forms in the majority of countries on the continent and beyond. If the protests had failed, in terms of mobilisation and outcomes, Romania would have been plunged into a limited democracy state, in which the dominant party uses its electoral and administrative force to erode the rule of law, silence the political and civic opposition, and upset the fragile democratic balance in the country.

Read the rest of the article on the Green European Journal website here:

http://www.greeneuropeanjournal.eu/in-citizens-we-trust-how-street-protests-became-the-last-democratic-resort-in-romania/

Credit foto: Vlad Petri

Romania’s Difficult Transition

The latest anti-corruption and anti-government demonstrations in Romania, the biggest since the overthrow of the communist regime in 1989, raise difficult questions about the country’s political transformation. But they should raise fewer doubts about Romania’s continued commitment to European integration, or about the country’s place in Europe. For although acute, Romania’s problems are shared by other countries in the region.

The case for a second democratic transition has to be made, in Romania and Central and Eastern Europe, and the first step is to acknowledge the problems. The fact that the countries are members of NATO and the EU does not ensure the quality of their democratic processes.

Most importantly, key players in the civil society, parties, state bureaucracies and, above all, citizens, need to be convinced that a renewed democratic project is necessary. A transnational effort is probably needed; no agent of democratisation will be able to succeed by itself and only in a national framework.

The democratic transition in Romania has been notably difficult. The anti-communist revolutionary moment in 1989 was soon followed by difficult economic reforms and disappointment with pluralistic democratic politics.

According to the latest Eurobarometer, the most pressing issues for the country are still of economic and social nature – health and social security (37%), unemployment (25%), rising prices/inflation/ cost of living (24%), economic situation (23%) and pensions (21%). The most important hopes, fears and uncertainties seem to be related to the way the transition worked for most of the citizens.

And the overarching sentiment is of economic and social insecurity. Inequality and poverty are among the highest in the EU, with almost 40% of the population at risk of poverty or social exclusion.

Unfortunately their concerns and interests are not actively articulated and represented in Romania’s political process. For example, the pensions for a large and vulnerable category of people are kept at a very low level. Almost 500,000 people in the country have a pension of €90 per month, mostly people who worked in agriculture.

At the same time, people who were employees of the army, police, the former Communist Securitate, diplomats, judges and prosecutors, around 160,000 people, have significantly higher, so-called ‘special’ pensions. The average pension for the ex-military is around €700, and €1,400 for civilians such as magistrates and diplomats.

However, the main post-communist cleavages that dominate the public and electoral agenda seem disconnected from the citizens’ agenda. The debates on how to better develop the economy, how to distribute resources and responsibilities, how to develop the rural economy and society, on what the drivers of industry should be, on how to integrate a territory with severe disparities have been silenced and turned into debates on administration and corruption.

The Eurobarometer for spring 2016 shows that trust in the EU is higher in Romania as compared to the EU average (47% in Romania, 33% in the EU). Compared with other political institutions – many of them unelected – army, prosecutors, intelligence services, Parliament and the political parties are the main targets of criticism from society.

Most of the criticism is that it is increasingly difficult to distinguish between the democratic and pluralistic or authoritarian and populist. We could add here the institutions like the Anti-Corruption Directorate (DNA) – a special prosecutorial structure, and SRI, the domestic intelligence agency, which are perceived to be at the frontline of combatting corruption.

If one wants to explain the current persistence of socio-economic issues as top priorities for the citizens, and the authoritarian drift associated with modernising projects and the ambivalence towards integration and foreign driven reforms, a look at the past is necessary.

Without descending into a geographic determinism, it is safe to say that the rifts are a result of location, territory, resources and population. Romania is a semi-peripheral country striving for unity and independence in an area which was dominated for centuries by despotic empires – Ottoman, Tsarist and Austro-Hungarian.

The popular revolt in 1989 was a genuine expression of discontent and swept the regime away, or at least its highest echelons, including Nicolae Ceausescu. Those who quickly moved to take control in the chaotic days of the revolt were not opponents and dissidents of the regime.

The dissidents were too few and poorly organised, so reformed communists took charge, notably Ion Iliescu, a former party official fallen from grace. The very fact that the revolution didn’t bring new faces, but only older ones, opened a rift between ‘communists’ and ‘anti-communists’.

The social forces involved in the revolution and its aftermath quickly became institutionalised. Iliescu’s party became social-democrat, the advocate of stability, order and moderate reforms while the historical Liberal and Peasant parties became the parties of reform, modernisation and change.

Even though there were many transformations, mergers and splits, this rift still endures; the memories of those violent days stay strong even today and contribute to the maintaining of the divide.

Romania’s problem with corruption became obvious when the European Commission accepted its EU membership, but created a mechanism of evaluation and oversight of judicial and police reform. This is the source of another rift in Romanian politics, corruption and anti-corruption.

It operates on two levels. The first is inter-party political competition. Right-wing parties portray themselves as much less corrupt than the social-democrats. In turn, the social-democrats and their junior partners argue the anti-corruption is a political move intended to stop them from gaining power and governing.

This implies that the institutions fighting corruption, mostly DNA, act selectively and unprofessionally.

However, civil society and a part of the mass media point out that corruption is spread evenly within the major parties, branches and levels of government and that the anti-corruption drive should be devised accordingly.

Second, a part of civil society and the mass media call for a balanced and proportional increase in power and resources for DNA and its main institutional partner, the home intelligence service, SRI.

A second democratic transition effort will have to encompass three dimensions:

Return to the Citizen Agenda: This marks a return to the debates on economic models, taxation, social services, unemployment, poverty, and it would be instrumental in decreasing inequality and improving access to key social services. Special attention should be devoted to the most vulnerable in society, those alienated from the larger political community.

Rebuilding Pluralistic and Representative Institutions: Existing political parties need serious internal reform. They must open up to those with new ideas and energy, such as civil society organisations, activists, researchers and local communities.

New parties could be established to freely experiment with various participation and representation instruments. Importantly, the old and new parties have to be able to regain their legitimacy and policy capacity and become again a forum for democratic debate and the instrument for a renewed democratic control over decisions and policies.

Rethinking what it Means to Be ‘European’: Ten years after it became an EU member, Romania’s key question is how to stay open, active and responsible within the bloc, and how to avoid marginalisation or disengagement.

There are increasingly significant players who want to portray Romanians as either ‘victims’ or ‘second-hand Europeans’, and ignoring their powerful narrative would be a mistake. But their weakness is that they imply that the power resides in Brussels or other places, ignoring the vast resources that the society has for its development. And here the message can be equally constructive and optimistic.

It is clear that we are not living in an ideal society and that EU is not in its best shape. But we are lucky enough to have everything we need to overcome obstacles together.

Commentary  published on the website of The Royal United Services Institute (RUSI).

Romania’s new kids on the block

Interview with Claudia Ciobanu.

A new party is born in Romania, grounded in years of civic struggle against government abuse and the failures of a neo-liberal state. Can Demos follow in the footsteps of Syriza and Podemos?

Andreea Petruț and Claudiu Crăciun are members of Demos, a new civic platform – soon to become political party – in Romania that has an explicit social and ecological agenda. Petruț and Crăciun are both political scientists and civic activists.

For the moment, Demos functions as a civic platform bringing people together to debate and organise around the values of democracy and solidarity. The platform also serves as an „antechamber” for a party that is planned to be officially registered in the next couple of months.

openDemocracy: Why is Demos necessary in Romania?

Claudiu Crăciun: Socio-economic and ecological issues were systematically sidelined during the transition. This has led to enormous inequalities and disparities which, if left unaddressed, will bring us to a critical stage.

Demos are among the first to bring up questions that can no longer be ignored in our society: what shall we do about unemployment and precarious labour, about the disastruous state of the education, health and social assistance systems, environmental degradation, institutionalised racism?

Romania has reached a point where it seems to function out of inertia, without questioning fundamental issues. This is turning us into a country whose citizens want to leave and where elites turn predatory. The role of Demos is to confront the Romanian society with its real problems, even if this is irritating. We want to break economic and political taboos.

oD: Why a civic platform first and not directly a party?

Andreea Petruț: Many in Romania are reluctant to be political, so we wanted to give people the option of being involved even without committing to a political party, for example by taking part in our discussions and actions or in building our public positions. Some of those people will join the party: the platform will serve as a very large and open antechamber for the party.

Additionally, we think that in order to implement our political agenda, we need both channels: the political party and civic activism in support of our values.

One of our goals is to establish a new type of political organisation in opposition to the cartel party. This means, among others, a more horizontal structure and deliberative decision-making, gender parity and representation for vulnerable groups.

The values we stand for (democracy, equality) we also adhere to internally. And we have launched a ”Demos School” which means we will be engaged in a continuous process of self-education and open discussion.

Read the rest of the interview on the Open Democracy website here:

https://www.opendemocracy.net/can-europe-make-it/claudia-ciobanu/romanias-new-kids-on-block

Cele patru crize europene. Cum va supravieţui Uniunea

20150621_143441

 

Dacă am revedea acum dezbaterile electorale dinaintea alegerilor pentru Parlamentul European, am realiza că nu mai suntem în aceeaşi lume. Comunitatea europeană a mai trecut prin crize foarte serioase, dar de data aceasta se confruntă cu patru crize concomitente din care e discutabil dacă va ieşi întărită. În aceste crize se confruntă mai multe Europe, fiecare cu tradiţiile, valorile şi interesele specifice. Continentul este agitat cum nu a mai fost demult.

 

Criza modelului economic

În aceste săptămâni se testează robusteteţea instrumentului numit Euro, liantul fizic şi simbolic al Uniunii Economice şi Monetare. Dar, pe lângă viabilitatea monedei şi chestiunea îndatorării, criza grecească readuce în discuţie relevanţa modelului socio-economic european. Pe de-o parte avem o Europă neo-liberală, care funcţionează în concert cu instituţiile financiare internaţionale – FMI şi Banca Mondială. Din ea fac parte partide, şefi de stat şi de guvern populari, conservatori şi, în mai mică măsură, social-democraţi şi liberali, care nu numai că promovează austeritatea ca unic principiu de guvernanţă economică, cu aplicabilitate generală, dar şi impun Greciei o reţetă rigidă de ieşire din criză în care austeritatea ocupă un loc central. Miza pare să fie reprezentată mai puţin de perspectivele rambursării datoriei Greciei faţă de creditorii internaţionali cât de conţinutul pachetului de politici de revenire. Germania este la cârmă, promovând disciplina bugetară, de-reglementarea, privatizarea şi austeritatea. Se adaugă Marea Britanie, Olanda şi, fără entuziasm, Franţa. Pe de altă parte avem Europa socială, cea care refuză decuplarea economiei de politic şi contestă viabilitatea modelului neo-liberal. O mare parte din societatea greacă se situează acolo, dar şi numeroase partide care constituie două grupuri parlamentare relevante – stânga europeană şi respectiv verzii. La nivel social, austeritatea a activat numeroase grupuri, prezente nu atât în parlamente cât pe străzi. Adiacentă crizei greceşti, dar privind direct modelul economic şi social european este negocierea Parteneriatului Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii („TTIP”) cu SUA. Dacă va fi ratificat în forma intuită acum, ordinea neoliberală va fi iremediabil instalată, cu toate costurile sociale de rigoare. Dacă în criza grecească Europa neo-liberală va câştiga, reuşind să impună Greciei o înţelegere umilitoare sau prin ieşirea acesteia din zona Euro, o va face cu un preţ mare. Leadership-ul economic german va fi puternic afectat, antrenând reacţii adverse nu numai din partea Europei sociale, dar şi din partea celei suveraniste, eurosceptice. Critica austerităţii şi a politicii Troicii este nu numai o marcă a Syrizei şi Podemos-ului spaniol. Este şi a Frontul Naţional francez şi a Ligii Nordului italiene. Eventualitatea falimentului statului grec, însoţită de renunţarea la Euro, foarte probabil va genera tubulenţe economice şi va supune populaţia unor greutăţi dificil de suportat în viitorul apropiat. Existenţa statului grec nu va fi afectată, însă. De cealaltă parte, efectele abandonării monedei unice de către un stat membru pot, prin efectele de contagiune greu de prevăzut, pune sub semnul întrebării chiar viitorul proiectului european.

 

Criza migraţiei şi azilului

O altă politică importantă este testată la limită, cea privind migraţia şi azilul. Războaiele civile şi schimbările de violente regim din Orientul Mijlociu şi Africa au împins către Europa valuri de refugiaţi pentru care nimeni nu pare pregătit. Ţările care primesc cei mai mulţi migranţi şi azilanţi, Malta, Grecia şi Italia cer ajutorul invocând principiul care stă la baza politicii şi respectiv a întregii construcţii europene: solidaritatea. Numai că Europa solidară se ascunde, probabil de teama curentelor anti-imigraţie care se întăresc constant. Franţa blochează graniţa cu Italia iar, în acelaşi scop – oprirea refugiaţilor – Ungaria planifică ridicarea unui zid la graniţa cu Serbia. În Slovacia a avut loc recent un protest puternic şi violent împotriva imigranţilor şi a cotelor obligatorii de acceptare a acestora. Zorii Aurii din Grecia s-au întărit electoral şi ţintind imigranţii. Nordul European, cu Suedia în prim-plan, nu reuşeşte de unul singur să ajute ţările sudice. În Danemarca, la alegerile parlamentare populist şi anti-imigraţie Partidul Poporului a ieşit pe locul secund. Cum se întâmplă şi în alte ţări, aparent paradoxal, Partidul Poporului pretinde că apără statul social de imigranţii ce vor să profite de acesta. Criza migraţiei indică şi alte lucruri – Europa are puţine instrumente de acţiune în zonele de proximitate, de a căror stabilitate depinde şi propria linişte. Aceasta nu a reuşit în niciun fel să influenţeze starea de fapt din Orientul Mijlociu, unde greşeala teribilă a celui de-al doilea razboi din Irak s-a combinat nefericit cu paralizia faţa războiului civil din Siria. În Libia a intervenit pentru a-l elimina pe Gaddafi, dar s-a retras în faza critică, de reconstrucţie politică şi socială. Europa nu pare pregătită să facă faţă migraţiei, oricare ar putea fi motivaţia susţinerii acesteia – rezolvarea în perspectivă a problemei demografice şi competitivităţii sau cea umanitară care derivă din valorile asumate şi tratatele internaţionale. Pe termen scurt sunt două opţiuni pentru preluarea potenţialilor azilanţi: voluntar sau prin cote obligatorii. Comisia doreşte cote obligatorii, Consiliul participare voluntară. Probabil participarea voluntară a statelor nu va da rezultate, iar eşecul solidarităţii va îndepărta ţările de graniţă de proiectul european şi va condamna zeci de mii de oameni la mizerie şi excludere.

Criza terorismului

În aceasta criză nu supravieţuirea Uniunii e chestionată, ci a modelului democratic european. Atentatele de la Charlie Hebdo, din Tunisia şi execuţiile Statului Islamic sporesc sentimentul de nesiguranţă şi propagă prejudecăţile faţă de musulmani şi imigranţi. Partidele populist – xenofobe prosperă în acest climat de nesiguranţă. Apar mişcări sociale noi precum PEGIDA germană îndreptată împotriva „islamizării” Europei. Iar cei care apără minoritaţile şi toleranţa religioasă devin la rândul lor victime, cum s-a întâmplat în atentatul comis de Andreas Breivik în Norvegia. Dar ameninţările teroriste au şi alte efecte, de ordin politic şi instituţional.   În raport cu ameninţările teroriste motivate religios s-au conturat doua perspective – una securitară, de inspiraţie americană, care pune accent pe întarirea instituţiilor de forţă şi serviciilor secrete şi dezvoltarea infrastructurilor de supraveghere de toate tipurile şi una social-incluzivă, care completează răspunsul poliţienesc cu identificarea şi rezolvarea problemelor sociale, economice şi culturale care produc radicalizarea. Strategia securitară a fost aleasă de Marea Britanie, iar a doua direcţie îmbrăţişată de Spania, care a încercat şi reuşit să evite crearea unei falii între majoritarii creştini şi minoritarii musulmani. Problemele strategiei securitare sunt numeroase. În primul rând, nu pare că funcţionează. Răspunsul securitar pare că este ceea ce atentatorii urmăresc – răspandeşte nesiguranţă şi legitimează atentatorii drept combatanţi ai războiului cu Vestul. De asemenea, produce o decuplare între instituţiile democratice şi instituţiile de forţă/servicii secrete, din ce în ce mai greu controlabile, aşa cum s-a văzut în SUA, în cazul torturii prizonierilor de către CIA sau al supravegherii nelegale şi extinse a comunicaţiilor de către NSA. În Europa, supravegherea extinsă se află în tensiune cu drepturile fundamentale, centrale în democraţiile solide. În Estul Europei care a moştenit din comunism servicii secrete redutabile şi are încă instituţii democratice încă fragile, controlul este cu atât mai mult problematic. În vest, Franţa este ţara care resimte aceste tensiuni din plin. Lovită de mai multe atentate, cu o populaţie musulmană numeroasă, dar având tradiţii republicane şi democratice solide, aceasta a legiferat recent supravegherea extinsă. Dar cauzele structurale ale radicalizării, legate de inegalitate, excludere şi disoluţia statului bunăstarii rămân neatinse. Atentatorii de la Charlie Hedbo şi-au petrecut adolescenţa cântând hip-hop ca revoltă împotriva marginalizării şi excluderii. Mai târziu au pus mâna pe arme să ucidă în numele Islamului. Îşi permit Franţa şi Europa, având în vedere proximitatea ţărilor musulmane şi diversitatea etnică internă să să abordeze problema din perspectivă strict securitară? Este cel mai facil răspuns dar limitat ca impact asupra ameninţării teroriste.

 

Criza din Est

Maidanul ucrainean a generat în Ucraina un conflict îngheţat din care se poate ieşi cu greu. Retorica şi acţiunea politică specifică Războiului Rece au revenit, antrenând atât temeri cât şi bugete considerabil mai mari pentru armată. În această criză, Europa se împarte între cea militaristă, cea care preferă înarmarea şi mobilizarea la graniţele Uniunii şi cea pacifistă, care pune accentul pe doreşte instrumentele non-militare în relaţia cu Rusia, de tipul sancţiunilor economice şi izolării internaţionale. În Europa militaristă se află majoritatea ţărilor est-europene care văd în acest conflict din Ucraina şansa de a întări prezenţa NATO şi americană în zonă, dar şi atlantiştii de serviciu precum Marea Britanie. Ţările Baltice, Polonia şi România sunt cele mai active în această direcţie. Ungaria face notă discordantă în Est, părând mai degrabă convinsă de viabilitatea modelului ideologic rusesc, conservator şi iliberal. În Europa pacifistă se află ţările vestice, ţări care au atât relaţii economice solide cu Rusia, dar şi o lipsă de orizont militar în relaţie cu aceasta. Germania, Franţa şi Italia au făcut eforturi pentru a încuraja o detensionare a situaţiei în Ucraina, fără prea mult succes, însă. Politica americană în zonă pare o reluare a conceptului diviziv „Vechea Europa” vs. „Noua Europă”, propus în 2003 de catre Donald Rumsfeld, promotor al militarismului neo-conservator. Cele două categorii distincte apăruseră ca urmare a poziţiilor diferite în privinţa Irakului, „Noua Europă” estică fiind mult mai deschisă faţă de opţiunea intervenţiei, cu sau făra mandatul ONU. Peste o decadă se pare că scenariul se reia.

Ce fel de Uniune vor naşte crizele?

Va supravieţui Uniunea acestor crize multidimensionale şi concomitente? Teritorial, cel mai probabil. În ciuda acestor crize există inerţii şi interdependenţe care unesc ţările europene. În plus, crizele produc tabere care nu se suprapun. Germania este neo-liberală, încearcă sa fie solidară în chestiunea migraţiei, pentru moment nu este afectată de terorism şi pacifistă în Est. Franţa este dependent neo-liberala, individualistă in chestiunea migratiei, securitară şi pacifistă in Est. Fiecare ţară, mare sau mică, din Sud, Nord sau Est, are un profil distinct în cele patru crize. Pentru moment, nicio ţară nu riscă o marginalizare structurală, poate cu excepţia notabilă a Greciei. Grecia este vocea disperată a Europei sociale, dar şi a celei solidare în chestiunea migraţiei, iar în conflictul din Est este mai degrabă pacifistă.

Va supravieţui Uniunea ca model politic, socio-economic, democratic şi de valori? Mai puţin sigur. Structurarea politică a celor patru crize ne arată mari tensiuni. Politica deschiderii este înlocuită de politica fricii. Europa începe să gândească şi să acţioneze ca o cetate asediată, incapabilă să-şi pacifice societăţile şi proximităţile. Percepţia care se formează din ce în ce mai puternic este a unor „invazii barbare” formate din imigranţi care caută beneficii sociale şi cerşesc, din refugiaţi care se scurg haotic şi disperat către Europa şi din proprii cetăţeni radicalizaţi care se întorc împotriva civilizaţii occidentale. Partidele populist – xenofobe cresc într-un ritm susţinut, erodând cu rapiditate bazele pluraliste şi civice ale politicii naţionale. Instituţiile de forţă şi nu cele democratice tind să acapareze gestionarea fricilor şi a ameninţărilor, afectând echilibrul democratic dintre grupuri şi puteri. În al doilea rând, Europa nord-vestică îşi slăbeşte legăturile cu Sudul şi Estul european, poate cea mai simplă definiţie a integrării europene. Sudul European este abandonat în faţa migraţiei susţinute şi i se impune un model economic neo-liberal care nu generează dezvoltare economică şi socială. Estul european se militarizează de către NATO şi SUA şi rămâne sub-dezvoltat economic, din cauza aceluiaşi model de guvernanţă inadaptat nevoilor. Nord vestul devine defensiv şi inflexibil.

Toate acestea nu par a  constitui motive de optimism. Uniunea va supravieţui, dar nu ştim care dintre „Europele” descrise mai sus vor rezista. Cele mai vulnerabile dintre ele sunt cele care au făcut Europa specială şi lumea în întregul ei, puţin mai bună.

 

Articol apărut și pe blogurile Adevărul