Protest

Anatomia unui protest violent

Credit foto: playtech.ro

 

De ce a fost acest protestul din 10 august violent, spre deosebire de altele?

Chestiunea esențială este aceea de a stabili cine este victimă și respectiv agresor. Protestatarii câștigă lupta nu dacă ocupă clădirea Guvernului, lucru naiv și inutil, ci atunci când devin victime ale violenței guvernamentale. Guvern și aparatul de forță câștigă lupta dacă răspunde la violență în loc să o inițieze, și o face reținut și proporțional. Fiecare tabără încearcă să minimizeze violența proprie și să o sublinieze pe a adversarilor. Și fiecare tabăra va încerca să o provoace pe cealaltă pentru a face-o și mai violentă.

Posibilitatea unui protest violent, cu ocupări ale Guvernului a fost vehiculată de voci obscure în grupurile diasporei, dublate de câteva voci răzlețe din țară. Având în vedere tradiția protestelor non-violente, a fost o direcție total atipică. Cine a inițiat-o și de ce, am putea afla ulterior. Dar de acolo a plecat totul.

Semnalul din social media a fost preluat imediat de către Guvern, canalele media fidele și Jandarmerie, care au exagerat informațiile. Aceste instituții știau foarte bine că violența este rară și cu toate acestea au continuat spirala violenței, prin discurs și pregătirile fără precedent.

În stradă, planul s-a defectat. Rămâne întrebarea de ce Jandarmeria nu a avut o tactică pur defensivă în fața grupusculelor agresive, pentru a-și câștiga statutul de victimă, în continuare strategiei dinaintea protestului. A dat cu gaze încontinuu și a escaladat gradual violența până când a degenerat complet. Evacuarea de la ora 11.00 a fost brutală, disproporționată și dezorganizată, pecetluind în fața opiniei publice românești și internaționale statutul de agresor al Guvernului și Jandarmeriei.

Politic și strategic, este un dezastru al coaliției de guvernare. Nici un guvern nu își mai poate reveni după utilizarea violenței împotriva cetățenilor. PSD-ul ar fi trebuit să știe, doar așa au putut să îl anihileze pe Traian Băsescu, cel care a încercat prima oară rețeta în 2012. Liviu Dragnea s-a jucat cu violența, crezând că poate să o controleze și să o folosească pentru a-și decredibiliza opoziția din stradă.

Doar că experimentul i-a explodat în față, așa cum ne-au explodat nouă cartușele de gaze în seara protestului.

Reclame

Protestele şi „Antifa”

Captură TV: Vlad Petri

 

Aseară a apărut această fotografie la un post TV, cu intenția de a demonstra că violențele de vineri seara au fost provocate de mișcarea globală anti-fascistă. Să le luăm pe rând.

Protestele de vineri seara nu au nimic cu Antifa, care deși există în România, este prea firavă pentru a conta în stradă. În plus, protestele sunt la dreapta, Antifa nu are motive să meargă la ele. Are însă motive să se solidarizeze cu protestatarii atunci când statul apelează la violență și forță brută.

Probabil postul vrea să se bage în seamă cu Trump și susținătorii lui din Alt-right-ul american, altfel nu văd legătura. Dar dacă Antifa este activă la proteste, înseamnă că guvernul PSD-ALDE apărat de postul TV, este fascist. Ce spuneți dragi jurnaliști, este?

Povestea asta a fost construită în jurul colegului Mihail Bumbeș, el era personajul violent, prezent la toate protestele, inclusiv la acestea. Graba i-a făcut să îmi pună poza mea în loc de a lui. Și chiar și așa, povestea violenței nu ține. Mihai, cu mine și cu alții, am fost foarte aproape de incidentul cu lovirea celor doi jandarmi și am încercat să oprim asta. Deci este exact invers.

Ironia finală a acestei situații este faptul că fotografia cu mine purtând tricoul Antifascista Siempre, nu a fost făcută la protestul din 10 august, ci la marele miting PSD-ALDE din 9 iunie. Am trecut pe acolo în semn de solidaritate cu participanții, în drum spre Pride. Nu văd de ce i-ar fi deranjat, mă aștept de la niște social-democrati și liberali să fie în felul lor Antifa, și nu opusul acesteia.

În toată confuzia și improvizația jurnalistică de aseară, un singur lucru l-au nimerit, stânga independentă, prin mesaje sau prezență fizică, s-a solidarizat cu protestatarii împotriva violenței și brutalității guvernamentale.

#PSDnuesteSTANGA

In citizens we trust: How street protests became the last democratic resort in Romania

For several weeks in early February 2017, dozens of Romanian cities were rocked by the biggest protests in the country’s recent democratic history. Even small towns, usually dormant, had their own protesters present in the central squares. The peak protests were in Bucharest, with some 200,000 people taking the streets.

 

In a political system increasingly out of tune with regular citizens, the massive mobilisation was triggered by the government passing an Emergency Ordinance which proposed a removal of penalties for the graft offences usually committed by local and central party representatives while in public office. Due to public pressure, the justice minister resigned and the government eventually withdrew it. This issue was only a single focal point of conflict and contention within the larger corruption/anti-corruption agenda which is becoming central to Romanian politics. It was also a key event in an international political context in which different strands of illiberal action converge toward disbanding the post ’89 European order.

The events are the Romanian version of a wider struggle for democracy and cosmopolitanism which has take different forms in the majority of countries on the continent and beyond. If the protests had failed, in terms of mobilisation and outcomes, Romania would have been plunged into a limited democracy state, in which the dominant party uses its electoral and administrative force to erode the rule of law, silence the political and civic opposition, and upset the fragile democratic balance in the country.

Read the rest of the article on the Green European Journal website here:

http://www.greeneuropeanjournal.eu/in-citizens-we-trust-how-street-protests-became-the-last-democratic-resort-in-romania/

Credit foto: Vlad Petri

5 ani de la revolta anti-autoritară din Piața Universității

Acum 5 ani cine ieşea în stradă să protesteze împotriva lui Traian Băsescu risca destul de mult. Jandarmeria era zeloasă în a lovi în „mahalaua ineptă”.

Piaţa Universităţii a fost în 2012 de „stânga” pentru că autoritarismul căruia i se opunea era de „dreapta”. Începând cu 2013, Piaţa Universităţii a devenit de „dreapta” pentru autoritarismul venea de la „stânga”.

Piața Universității nu a fost de stânga sau de dreapta exclusiv. Mesajul principal al acesteia, unul care a rezistat testului timpului, a fost fundamental anti-autoritar. Piaţa Universităţii s-a mobilizat greu şi rar, dar atunci când a făcut-o a arătat că există un dezechilibru serios pe care instinctele noastre democratice ne obliga să îl corectăm. Uneori firavă, alteori haotică şi exaltată, de multe multe ori pervertită de instituții mass-media sau partide, Piaţa Universităţii a rezistat rămânând fidelă vocaţiei sale: lupta cu abuzul de putere în diferitele lui forme.

În cele din urmă, aceasta a avut alegeri tragice de făcut, la fel ca societatea românească: fiecare autoritarism contestat şi îndepărtat a lăsat loc altuia. Şi fiecare tip de autoritarism nou a adăugat câte un element nou la ceea ce exista.

Salutări tuturor celor care au făcut din acel loc un reper şi o instituţie cetăţenească!

Credit foto: Vlad Petri

Romania’s new kids on the block

Interview with Claudia Ciobanu.

A new party is born in Romania, grounded in years of civic struggle against government abuse and the failures of a neo-liberal state. Can Demos follow in the footsteps of Syriza and Podemos?

Andreea Petruț and Claudiu Crăciun are members of Demos, a new civic platform – soon to become political party – in Romania that has an explicit social and ecological agenda. Petruț and Crăciun are both political scientists and civic activists.

For the moment, Demos functions as a civic platform bringing people together to debate and organise around the values of democracy and solidarity. The platform also serves as an „antechamber” for a party that is planned to be officially registered in the next couple of months.

openDemocracy: Why is Demos necessary in Romania?

Claudiu Crăciun: Socio-economic and ecological issues were systematically sidelined during the transition. This has led to enormous inequalities and disparities which, if left unaddressed, will bring us to a critical stage.

Demos are among the first to bring up questions that can no longer be ignored in our society: what shall we do about unemployment and precarious labour, about the disastruous state of the education, health and social assistance systems, environmental degradation, institutionalised racism?

Romania has reached a point where it seems to function out of inertia, without questioning fundamental issues. This is turning us into a country whose citizens want to leave and where elites turn predatory. The role of Demos is to confront the Romanian society with its real problems, even if this is irritating. We want to break economic and political taboos.

oD: Why a civic platform first and not directly a party?

Andreea Petruț: Many in Romania are reluctant to be political, so we wanted to give people the option of being involved even without committing to a political party, for example by taking part in our discussions and actions or in building our public positions. Some of those people will join the party: the platform will serve as a very large and open antechamber for the party.

Additionally, we think that in order to implement our political agenda, we need both channels: the political party and civic activism in support of our values.

One of our goals is to establish a new type of political organisation in opposition to the cartel party. This means, among others, a more horizontal structure and deliberative decision-making, gender parity and representation for vulnerable groups.

The values we stand for (democracy, equality) we also adhere to internally. And we have launched a ”Demos School” which means we will be engaged in a continuous process of self-education and open discussion.

Read the rest of the interview on the Open Democracy website here:

https://www.opendemocracy.net/can-europe-make-it/claudia-ciobanu/romanias-new-kids-on-block

2012 – 2016: Un mandat pentru revoltă.

Exact acum patru ani societatea românească era zguduită de proteste. Dacă între timp protestele au devenit ceva comun în România, în acel an totul părea neaşteptat şi totul părea posibil. Se cuvine să ne readucem aminte de 2012 şi cum a debutat acest ciclu protestatar. Societatea s-a schimbat de atunci, politica şi protestul de asemenea.

Anul protestatar 2012 a marcat renaşterea mişcărilor de stradă după o absenţă îndelungată deşi politica românească nu fusese cu mult mai performantă şi consensuală înainte de acest an. Perioada care a corespuns celor două mandate prezidenţiale ale lui Traian Băsescu a fost una a crizelor politice continue.

Cu toate acestea, numai spre sfârşitul acestei perioade protestele au izbucnit. Explicaţiile pot fi mai multe. În primul rând, România se alinia printr-o variantă brutală ţărilor europene unde s-a experimentat austeritatea. Peste tot în Europa unde politicile austerităţii au fost implementate au existat mişcări de protest, mai mult sau mai puţin instituţionalizate. România nu a făcut excepţie. Programul de austeritate promovat de către guvernul condus de facto de către Traian Băsescu a alienat o parte importantă a populaţiei, în special cei care lucrau în sectorul public şi pensionarii, dar nu numai.

Nemulţumirea de ordin socio-economic era răspândită şi a creat o cutie de rezonanţă imediată pentru mesajul antiguvernamental. Ceea ce nu înseamnă că protestele au ţintit numai aspectele socio-economice ale deciziilor guvernamentale. În 2011 şi 2012, criză politică se agravase. Regimul politic luase o turnură prezidenţialistă, sistemul fiind dezechilibrat în defavoarea unui Parlament blocat şi marginalizat. Guvernul acţiona ca administrator al unui program politic al cărui motor principal era preşedintele. Stilul personal al acestuia, autoritar şi conflictual, au adâncit criză politică. Opoziţia era slabă instituţional, dar acumula din ce în ce mai multă legitimitate politică. Construcţia USL a creat o contrapondere politică la majoritatea prezidenţială, dar forţa ei era mai degrabă prospectivă şi destul de difuză. La aceste motivaţii socio-economice şi politice se adăugau şi nemulţumiri structurale care s-au acumulat în timpul tranziţiei târzii şi care priveau sistemul politic în ansamblul lui. Nemulţumirile faţă de slabă performanţă instituţională, corupţie şi clientelism arătau că problema nu era numai a deţinătorilor puterii executive ci şi a celor care făceau parte din sistem, de exemplu partidele parlamentare de opoziţie.

Izbucnirea protestelor a lăsat să se desfăşoare un spectru mai larg de agende şi atitudini de contestare. Principalul clivaj din rândul protestatarilor a fost între aceia care considerau că partidele de opoziţie ca fiind soluţii legitime şi „naturale” pentru rezolvarea crizei politice şi cei care considerau că şi acestea trebuie la rândul lor contestate pentru practicile lor. Această tensiune s-a transmis şi în spaţiul public, dar a avut şi o componentă spaţială. În numeroasele zile de protest în care numărul de persoane nu erau îndeajuns de numeroase pentru ocuparea carosabilului, Piaţa Universităţii se împărţea între trotuarul din faţa Teatrului Naţional respectiv din faţa Fântânii de la Arhitectură. Distanţa faţă de politicieni s-a reflectat şi în refuzul întâlnirilor şi negocierilor cu aceştia. O altă diferenţă între cei doi versanţi ai protestului era cel de agendă. În timp ce la Teatrul Naţional protestatarii se concentrau asupra criticii lui Traian Băsescu şi partenerilor lui politici, la Arhitectură aceasta se extinsese pentru a cuprinde o critică mai structurală a austerităţii, o cerere insistentă a reformei politice şi electorale, o asumare a unor cauze de mediu precum cea de la Roşia Montană dar şi o critică anti-autoritară, incluzând aici critica represiunii şi a implicării serviciilor speciale în politica românească. Agenda acestei părţi s-a cristalizat în timp şi a fost formulată mai explicit cu ocazia organizării unui „Marş pentru Democratiei” în luna mai, chiar înainte de debutul campaniei electorale pentru alegerile locale.

Această structură a sistemului politic explică în linii mari şi receptarea de către mass-media a protestelor. În condiţiile în care majoritatea canalelor erau arondate unor grupuri de putere politice, iar social media era încă slaba mesajele protestelor au fost puternic filtrate şi contextualizate în funcţie de interesele ideologice şi partizane. La intersecţia dintre cele două, politic şi mediatic s-a situat Dan Diaconescu, cel care a folosit cu succes protestele pentru a-şi mări baza de susţinere. Susţinătorii acestuia erau foarte puţini în stradă ceea ce nu l-a opri să organizeze în platoul postului de televiziune pe care îl deţinea adevărate reproduceri ale protestelor, cu protestatari, discursuri şi obiecte de protest.

Este probabil ce mai bună metaforă a protestului şi mass-mediei în 2012, fiecare canal încercând să decupeze o partea o realităţii şi să o reproducă mai mult sau mai puţin controlat în reportaje, analize şi studiourile de televiziune. Acest mediu partizan şi contondent i-a pus în faţa unor decizii pe cei care protestau şi care îşi asumau transmiterea unor mesaje publice. Cu cine se discută şi ce invitaţii se pot accepta? A fost o dilemă reală, cu costuri şi beneficii în ambele variante.

Toate acestea s-au reprodus într-un fel sau altul şi în anii care au urmat. Ceea ce nu s-a mai repetat este violenţa şi represiunea instituţiilor de forţă. Dispozitivele de intervenţie au fost disproporţionate ca număr şi ca reacţie faţă de protestatari, cei mai mulţi paşnici. Represiunea a fost însă strategia principală de răspuns, fapt care trăda atât criza de legitimitate a regimului din acea perioadă cât şi tendinţele autoritariste ale acestuia. Violenţa şi represiunea au îndepărtat un număr important de oameni de la proteste, dar în acelaşi timp au indicat şi slăbiciunea guvernului şi preşedintelui lipsiţi de orice punte de comunicare cu cei ieşiţi în stradă. În acelaşi timp, a creat şi cele două mari forme ale protestului, cel violent şi respectiv cel paşnic. Cel violent a atras tinerii furioşi care arătau în felul acesta distanţa faţă de politică şi instituţiile de forţă, într-o izbucnire autentică şi asumată a nemulţumirii. Cel paşnic a atras categorii mai diverse care preferau să pună accentul pe mobilizarea şi deschiderea protestelor. Violenţa a fost un test de determinare precum şi o pregătire pentru ce ar urma. Faptul că represiunea nu a reuşit şi protestele s-au terminat natural într-un ciclu mai lung arată că acest instrument guvernamental are limite mai ales atunci când există grupuri sociale care nu se lasă intimidate de folosirea acestuia.

Ar trebui însă menţionat un fapt important. Niciun om politic nu a fost acceptat în Piaţa Universităţii, nici măcar din opoziţie, ceea ce semnalează o distincţie pe care toată lumea şi-a asumat-o: chiar dacă unii pot avea o preferinţă electorală pentru un partid sau altul, prezenţa politicienilor în spaţiul Pieţei este refuzată. Este un câştig simbolic care a cântărit greu şi a validat Piaţa Universităţii drept spaţiu civic şi militant distinct de forţele politice instituţionalizate.

Anul 2012 nu a însemnat numai proteste, ci şi schimbări guvernamentale şi alegeri. În mod previzibil, partidele de opoziţie au obţinut rezultate foarte bune, atât la locale cât şi la alegerile parlamentare. USL-ul a devenit o construcţie dominantă care nu a rezistat tentaţiei de a abuza de putere, anul 2012 funcţionând ca un avertisment pentru ce a urmat. Partidul populist condus de Dan Diaconescu, de fapt principalul câştigător al anului electoral 2012, a reuşit o performanţă notabilă. Protestele au contribuit cu siguranţă la stabilirea raporturilor de forţă electorale fără însă să le schimbe fundamental. Toţi actorii politici care au intrat în alegeri existau înainte de ianuarie 2012. Sentimentul grupului activ de protestatari a fost mai degrabă că alternativele politice existente nu reuşesc să prezinte îndeajuns de multă credibilitate şi diversitate. Dacă în politică evoluţia a de fost predictibilă, în stradă a fost mult mai puţin. Grupuri cu idei diferite s-au descoperit şi acceptat şi au iniţiat o reţetă a protestului care se va păstra în linii mari şi în anii următori. S-au creat repertorii şi instrumente de protest indispensabile pentru protestele ce vor urma.

Au trecut patru ani de la protestele din ianuarie şi februarie 2012. De atunci şi până acum au existat zeci de proteste şi probabil numărul celor care au protestat cel puţin o data este de ordinul sutelor de mii. Nu ştiu ce au făcut parlamentarii în cei patru ani de mandat. Ştiu însă că protestatarii şi-au parcurs cu fruntea sus mandatul. Mandatul pentru revoltă.

Citeste mai mult: adev.ro/o1081w

Pădurile României şi sfârşitul economiei de sacrificiu.

646x404

 

Protestele care se anunţă în zeci de oraşe din ţară şi străinătate pe tema despăduririlor i-au surprins pe mulţi. Amploarea preconizată i-a făcut să se întrebe de ce acum? Repetând o traiectorie similară cu a protestelor faţă de proiectul de la Roşia Montană şi faţă de mineritul pe bază de cianuri, a fost nevoie de timp pentru a se strânge o masă critică de persoane, grupuri şi organizaţii care să iasă în stradă pentru această cauză. Presa a relatat în ultimii ani sute de cazuri de tăieri abuzive, multe dintre acestea implicând retrocedări dubioase şi politicieni de toate rangurile. Informarea s-a transformat în indignare. Dezbaterile privind Codul Silvic au dat ocazia partidelor să mimeze interesul pentru păduri şi protejarea acestora. Adevărul este însă dur şi nu lasă loc de interpretări. Sistemul mafiot care a distrus pădurile româneşti este în mod egal influent în toate partidele şi în special în cele care au guvernat până acum. Banii obţinuţi prin abuzuri şi încălcarea legii ajung direct în conturile liderilor politici şi uneori şi în visteria partidului. Pădurile au fost victimele predilecte ale tranziţiei. Iar pentru a le salva trebuie să ducem o luptă dificilă cu cei care au construit acest sistem şi îl menţin cu profituri uriaşe.

Dezbaterea este, deci, mult mai largă decât cea legată strict de Codul Silvic, care rămâne pilonul oricărei politici în domeniu. Atât timp cât exploatarea abuzivă a pădurii umple buzunarele politicienilor şi altor potentaţi chiar şi cel mai curajos Cod va avea un impact limitat. Cum se explică faptul că miile de reclamaţii făcute prin Radarul Pădurilor nu au fost anchetate? Cum se explică faptul că retrocedările însoţite de despăduriri nu au fost deranjate, cu mici excepţii? Arestarea lui Viorel Hrebenciuc într-un astfel de dosar este o excepţie şi nu e parte a unui efort care să arate înţelegere, asumare şi combaterea sistematică a fenomenului. Ca şi în cazul Roşiei Montane, DNA-ul doarme. Poliţiei pare că i s-a prescris neputinţa. Protestele pe această temă ar trebui să îi trezească, cel puţin parţial, pe cei care ar trebui să asigure respectarea legii.    În egală măsură, chestiunea pădurilor priveşte politica privind resursele naturale şi chiar modelul socio-economic pe care România îl practică. Ca şi în cazul RMGC şi Chevron, principalul beneficiar al despăduririlor foloseşte un discurs public care seamănă a şantaj. Dacă nu ne lăsaţi sa exploatăm resursa X –  se vor pierde locuri de muncă! Şi continuă – investitorii străini vor părăsi sau evita România; vom da în judecată statul roman în baza tratatelor bilaterale; economia nu se va dezvolta! În cazul Schweighofer, vor părăsi ţara în favoarea altei ţări est europene. Acest discurs de şantaj nu mai merge. România este o ţară săracă, dar nu atât de săracă încât să sacrifice pentru avantaje de moment mediul şi bogăţiile durabile de care depindem pe termen lung.    Intrarea companiilor austriece pe piaţa românească şi ocuparea unor poziţii dominante a scos de pe piaţă companii mai mici, răspândite prin ţară, care angajau din comunităţi locale dar care nu aveau puterea de lobby şi capacităţile de prelucrare ale austriecilor. Se estimează că s-au pierdut aproximativ 50.000 de locuri de munca din acest motiv. Localităţi întregi se confruntă cu problema şomajului masiv. Dezvoltarea economică pe orizontală, pe care o clamează zgomotos companiile, este firavă. Adăugăm aici şi alunecările de teren şi inundaţiile care produc pagube însemnate. Industria locală a mobilei supravieţuieşte cu greu, având acces limitat la masa lemnoasă din cauza concurenţei cu iz monopolist al marilor companii. Circuitul sub-dezvoltării este completat de export – o mare parte din lemn, puţin sau deloc prelucrat, iese din ţară. Exportăm lemn brut pentru a-l prelucra şi pentru a-l vinde alţii ca produs finit mai scump. Întrebarea e simplă: de ce exportăm cantităţi imense de lemn în Egipt, Turcia, Siria, China, Ungaria, Italia, când am putea sa îl prelucrăm în ţară, în cadrul unei politici sustenabile şi economic avantajoase? Exportul masiv de lemn brut nu pare o strategie de dezvoltare economică nici pentru cel mai naiv şi entuziast promotor pieţei libere. Este însă o excelentă strategie de a umple buzunarele unei elite economico-politice.

Priorităţi? Schimbarea Codului Silvic – interzicerea tăierilor la ras, limitarea cantităţii de lemn pe care o procură o companie, politica activă de reîmpădurire şi anchetarea abuzurilor şi ilegalităţilor. Dar e momentul să gândim toată politica într-un singur pachet, care să cuprindă exploatarea sustenabilă a lemnului, co-interesarea proprietarilor de păduri în protejarea acestor, dezvoltarea de proiecte economice locale alternative la tăierea lemnului, dezvoltarea industriei româneşti de prelucrare, refacerea fondului forestier şi politica de comerţ exterior. Nu există soluţii miraculoase şi pe termen scurt, deşi un moratoriu pe exploatare şi interzicerea sau limitarea, pe termen lung, a exportului de lemn brut sau puţin prelucrat ar putea fi măsuri eficiente. Pe termen lung, legislaţia şi atitudinea guvernanţilor trebuie să ţintească exploatarea la o rată de reîmpădurire a României (în aces moment suprafaţa împădurită este în scădere) şi integrarea resursei de lemn într-un lanţ domestic de producţie de bunuri finite. Politicienii din opoziţie sau de la guvernare, dacă sunt într-adevăr interesaţi de soarta pădurilor, pot intra în concurenţă propunând măsuri pe tot acest circuit. PNL-ul poate insista asupra întăririi industriei autohtone. PSD-ul asupra locurilor de muncă. Din păcate, preocuparea lor de moment este să dea vina unii pe alţii şi să îşi ascundă scheletele din dulap. PSD-ul îl acuză pe Iohannis că doreşte un Cod Silvic care să avantajeze marile companii, PNL acuză PSD că susţine mafia pădurilor. Singurii care rup acest cerc de blamare sunt cei care protestează, furioşi pe faptul că toate partidele s-au finanţat din banii obţinuţi din lemnul tăiat abuziv. Tentativele unora de a se folosi de protestele legitime ale societăţii civile vor fi sortite eşecului.  PSD, PNL, PDL, UDMR, UNPR, PC sunt toate vinovate şi responsabile pentru dezastrul pădurilor româneşti.

Ca şi în cazul Roşiei Montane sau al exploatării gazelor de şist, societatea dă un semnal puternic: că nu mai putem distruge orice pe altarul „dezvoltării economice“. Generaţia matură ce a trebuit să înfrunte în plin tranziţia cu toate tensiunile şi dramele ei a fost numită „generaţie de sacrificiu”. E momentul să spunem că sacrificiul acesteia nu a fost în van, dar şi că nu mai avem nevoie să sacrificăm pe nimeni de acum încolo. Avem îndeajuns de multe idei, resurse şi posibilităţi ca ţară să ne dezvoltăm economic, protejând mediul, comunităţile locale, drepturile fundamentale şi, mai ales, şansele generaţiilor ce vor urma. Vremea economiei de sacrificiu a trecut.

 

Articol apărut pe blogurile Adevarul.

 

 

 

Cine pierde Piaţa Universităţii pierde puterea. După trei ani de proteste 2012-2015.

376157_2743053053688_1119311002_n

Foto: Vlad Petri

 

 

Au trecut trei ani de la debutul unor proteste care au încheiat o perioadă lungă de apatie civică şi socială.

2012 a fost anul în care cetăţenii s-au revoltat împotriva abuzului de putere, sărăciei şi austerităţii, dar şi corupţiei generalizate. Roşia Montană a fost la rândul ei o cauză asumată, anticipând protestele anul 2013. Gazele de şist la fel, într-o formă incipientă. „Nu corporaţia face legislaţia” s-a strigat în 2012. Protestele anti-Acta au deschis agenda vieţii private, agendă redescoperită recent cu ocazia promovării Legii Big Brother. În 2013, problema principală a fost abuzul de putere în favoarea unei corporaţii, RMGC, urmată îndeaprope de Chevron, principlul motor al explorării şi exploatării gazelor de şist. S-au grefat şi alte nemulţumiri, toate ţintind bolile sistemului democratic – partide corupte, justiţie ineficientă, presă aservită, represiune. În 2014 protestul şi-a mai pierdut din intensitate, lăsând loc mobilizării partizane cu două excepţii notabile, greva cetăţenească de la alegerile europarlamentare şi protestele de solidarizare cu diaspora, ambele criticând barierele puse în calea participării cetăţenilor la alegeri şi la viaţa politică în general.

Protestele din 2012 au fost intense şi violente în primele zile şi apoi s-au transformat într-o luptă de anduranţă. Aparatul de forţă al statului a reacţionat brutal, zeci de oameni fiind bătuţi, în 14 şi 15 ianuarie. În Piaţa Universităţii au existat doi versanţi, despărţiţi de un bulevard. Poate cea mai semnificativă diferenţă între cele două grupuri a fost că unul dintre acestea, cel de la Fântănă, striga „PDL şi USL – aceeaşi mizerie!”. În paralel cu protestele din Piaţă s-au activat şi alte grupuri, în special în Cluj. Când protestatarii din Bucureşti purtau un baner pe care scria „Piaţa Universităţii este peste tot!” se gândeau şi la Clujul care de multe ori a luat-o înaintea Bucureştiului. Protestele din 2013 au excelat în participare şi mobilizare. Piaţa Universităţii a fost diversă dar unită, nemaiexistând versanţi ci doar opinii diferite care îşi găsiseră însă un numitor comun. A fost şi mobilă, participanţii mergând în marşuri prin cartierele Bucureştiului. Din fericire protestele nu au fost violente, Jandarmeria acţionând diferit faţă de 2012. Lucru care nu a fost valabil la Pungeşti, locul unde guvernul a instituit un regim violent şi semi-penitenciar în sprijinul companiei Chevron. 2014 a fost anul în care s-a supravieţuit civic într-o societate pe care partidele au divizat-o până în punctul conflictului. La alegerile  europarlamentare s-a organizat un protest-dezbatere despre reforma politică iar la cele prezidenţiale s-a ieşit în număr mare. Chiar dacă partidele de opoziţie s-au mobilizat la rândul lor şi au folosit drept paravan grupurile civice, nu s-a ajuns nici pe departe la nivelul mobilizării din 2013.

Analizând retrospectiv se poate remarca atât diversitatea cât şi continuitatea protestelor. Subiectele sunt aparent puţin legate între ele. Ele au însă un fond comun şi acesta tinde să se reproducă. Discutăm despre o guvernare bazată pe abuz şi corupţie, în favoarea grupurilor privilegiate din societate – politicieni, oameni de afaceri, clientele politice, birocraţi de lux. În forma lor continuă protestele identifică puncte nevralgice ale sistemului pe care acesta nu vrea să le reformeze.

În cei trei ani de proteste problema fundamentală nu a fost relaţia între protestatari şi jandarmi ci între protestatari şi cei care pretind că îi reprezintă, partide mari sau mici, vechi sau noi deopotrivă. Multe dintre acestea au pretins că reprezintă implicit sau explicit mişcările sociale. USL-ul şi PPDD-ul în 2012,  PDL-ul şi PNL-ul în 2013,  iar în 2014 un spectru ideologic larg de la nationalişti şi la neoconservatori. Toţi au preluat superficial şi punctual temele, niciodată integral sau asumat. Problema este mai profundă şi nu se referă doar la agendă. Candidaţii şi partidele nu au înţeles că este în discuţie definiţia şi structurarea politicii în sine. Miza protestelor – schimbarea modelului politic şi redistribuţia puterii în societate, a fost ratată de toţi. De aceea relevanţa lor s-a păstrat doar în sfera politicii instituţionalizate neimplicând fermenţii sociali ai schimbării. Structural, politica anului 2014 a arătat la fel cu politica anilor precedenţi.

Mişcările sociale au contribuit însă la căştigarea şi respectiv pierderea puterii în România. Căderea guvernelor Boc şi Ungureanu şi eşecul campaniei prezidenţiale a lui Victor Ponta sunt legate direct de proteste. Nu s-au schimbat din păcate regulile jocului. Protestele au forţat îmblânzirea represiunii, au modificat punctual agenda mass-media, au blocat sau întărziat proiecte legislative. Poate cel mai împortant câştig al acestei perioade este faptul ca nicio schimbare politică majoră nu mai poate fi planificată fără să se ia în considerare factorul „stradă”. Poate părea puţin dar să nu uitam pasivitatea şi disciplina societăţii pre-2012. Mişcările sociale au trecut prin perioade de contracţie şi extensie. Cert este că ele nu au dispărut deşi nu mai sunt atât de vizibile. Şi întodeauna vor fi atente în monitorizarea guvernării. E nevoie doar de o scânteie, poate legea minelor sau abandonarea reformei politice. Vom vedea. Ceea ce scoate azi în strada 200 de persoane va putea scoate în stradă anul următor 20.000.  Iar pentru cei care i-au ignorat pe cei 200 va fi deja prea tarziu.

În seara de 14 ianuarie 2012, exact acum trei ani, un mesaj se  repeta obsesiv la portavoce de către şeful de dispozitiv al Jandarmeriei: “Vă rugăm să părăsiţi Piaţa. Ceea ce faceţi este împotriva legii. Vom folosi forţa!” Au folosit forţa în seara respectivă şi în serile care au urmat. Dar Piaţa nu am mai părăsit-o niciodată. Şi dacă trăim într-o ţară puţin mai normală, asta se datorează şi celor care au ignorat cu toate riscurile aferente acea somaţie şi altele care au urmat.

 

Notă: Titlul articolului îl datorez lui Liviu Mihaiu şi l-am reţinut dintr-o conversaţie cu el. Cred că suprinde cel mai bine esenţa Pieţei Universităţii şi a relaţiei acesteia cu puterea şi politica.

România după 25 de ani. Reportaj TV5 Monde

Un reportaj al TV5 Monde realizat cu ocazia alegerilor prezidenţiale din România. Cine şi cum conduce România după 25 de ani de tranziţie şi democraţie(min 14.00)=

http://www.tv5mondeplus.com/emission/64-le-monde-en-francais?nid=741994

 

Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare şi Măria Sa Votul.

 

 

O agenţie de publicitate a lansat două clipuri de mobilizare pentru vot. Sunt amuzante şi cu priză la public. Dar joaca cu nişte simboluri istorice într-o suprapunere de planuri de tipul acesta poate face mult rău. Am privit clipurile, m-am amuzat şi apoi am căzut pe gânduri, aşa cum a căzut Sinan Paşa de pe cal la Călugăreni. Mi-am pus nişte întrebări la care nu am găsit încă răspuns. Poate mă ajută cineva.
– Dacă Mihai Viteazul trăia mergea el la vot? Ar fi candidat? Ar fi devenit conducătorul Armatei, cea mai de încredere instituţie publică şi ar fi încercat să ne unească împotriva duşmanului comun?

– Dacă votezi candidatul UDMR-ul mai este votul patriotic? Ce părere ar fi avut Mihai Viteazul?

– De ce condamnăm „baronii” când vedem ce importanţi au fost nobilii în mobilizarea poporului? Dacă baronii de astăzi aduc votanţii la vot cu autobuzele înseamnă că sunt buni şi patrioţi?

– Dacă se războiau doi sau mai mulţi pretendenţi pentru ocuparea tronului, ce trebuiau sa facă răzeşii? Trebuiau să meargă să moară pentru unul dintre ei?

– Unde şi cine sunt turcii? Nu cumva s-au deghizat în leneşi, dezertori şi trădători şi sunt printre noi?

– Cum nu vii tu, Ţepeş doamne(…)???

– Dacă apăreau clipurile înaintea referendum-ului de suspendare a preşedintelui, mai era patriotic să mergi la vot? Şi care dintre opţiuni era mai patriotică, DA sau NU?

– Dacă prezenţa la vot îl avantaja pe Ion cel Bătrân zis şi Împăratul Roş era la fel de necesar sau cool?

Dincolo de execuţia inspirată, e păcat că publicitarii respectivi nu şi-au dat seama că alegerile sunt nişte „războaie civile” şi nu „de independenţă”. Sunt situaţii total diferite. În războiul de independenţă (proto) naţiunea se uneşte oarecum natural, în cel civil se divide şi luptă pentru putere. Confuzia între cele două creează o opoziţie falsă şi periculoasă între patrioţii buni care luptă/votează şi duşmanii interni care nu o fac. Ultimii fiind cetăţeni mai mult sau mai puţin convinşi de procesul electoral şi de candidaţi. Dintr-o dată problema este a celui care nu vine la vot sau merge şi anulează şi nu a celui care neconvingător cheamă la vot sau cere votul pentru el însuşi. Cei care nu merg la vot sau anulează sunt cei care refuză starea de război civil neluând partea niciunei tabere. Sunt dezamăgiţii, nereprezentaţii sau marginalizaţii. Şi exect aceştia sunt cei care vor face punţi între tabere odată ce războiul se termină.

Chiar cei care votează nu sunt protejaţi, logica mergând mai departe – cine nu votează corect sau pentru o majoritate poate deveni inamic. Un exemplu pentru primul caz găsiţi aici.

Cine merge la vot nu e nici mai bun, nici mai înţelept sau patriot decât cel care nu merge. E perfect democratic şi patriotic să te p..i pe el de vot. Mult mai puţin dacă ne p…m unii pe alţii.