Protest

In citizens we trust: How street protests became the last democratic resort in Romania

For several weeks in early February 2017, dozens of Romanian cities were rocked by the biggest protests in the country’s recent democratic history. Even small towns, usually dormant, had their own protesters present in the central squares. The peak protests were in Bucharest, with some 200,000 people taking the streets.

 

In a political system increasingly out of tune with regular citizens, the massive mobilisation was triggered by the government passing an Emergency Ordinance which proposed a removal of penalties for the graft offences usually committed by local and central party representatives while in public office. Due to public pressure, the justice minister resigned and the government eventually withdrew it. This issue was only a single focal point of conflict and contention within the larger corruption/anti-corruption agenda which is becoming central to Romanian politics. It was also a key event in an international political context in which different strands of illiberal action converge toward disbanding the post ’89 European order.

The events are the Romanian version of a wider struggle for democracy and cosmopolitanism which has take different forms in the majority of countries on the continent and beyond. If the protests had failed, in terms of mobilisation and outcomes, Romania would have been plunged into a limited democracy state, in which the dominant party uses its electoral and administrative force to erode the rule of law, silence the political and civic opposition, and upset the fragile democratic balance in the country.

Read the rest of the article on the Green European Journal website here:

http://www.greeneuropeanjournal.eu/in-citizens-we-trust-how-street-protests-became-the-last-democratic-resort-in-romania/

Credit foto: Vlad Petri

Anunțuri

5 ani de la revolta anti-autoritară din Piața Universității

Acum 5 ani cine ieşea în stradă să protesteze împotriva lui Traian Băsescu risca destul de mult. Jandarmeria era zeloasă în a lovi în „mahalaua ineptă”.

Piaţa Universităţii a fost în 2012 de „stânga” pentru că autoritarismul căruia i se opunea era de „dreapta”. Începând cu 2013, Piaţa Universităţii a devenit de „dreapta” pentru autoritarismul venea de la „stânga”.

Piața Universității nu a fost de stânga sau de dreapta exclusiv. Mesajul principal al acesteia, unul care a rezistat testului timpului, a fost fundamental anti-autoritar. Piaţa Universităţii s-a mobilizat greu şi rar, dar atunci când a făcut-o a arătat că există un dezechilibru serios pe care instinctele noastre democratice ne obliga să îl corectăm. Uneori firavă, alteori haotică şi exaltată, de multe multe ori pervertită de instituții mass-media sau partide, Piaţa Universităţii a rezistat rămânând fidelă vocaţiei sale: lupta cu abuzul de putere în diferitele lui forme.

În cele din urmă, aceasta a avut alegeri tragice de făcut, la fel ca societatea românească: fiecare autoritarism contestat şi îndepărtat a lăsat loc altuia. Şi fiecare tip de autoritarism nou a adăugat câte un element nou la ceea ce exista.

Salutări tuturor celor care au făcut din acel loc un reper şi o instituţie cetăţenească!

Credit foto: Vlad Petri

Romania’s new kids on the block

Interview with Claudia Ciobanu.

A new party is born in Romania, grounded in years of civic struggle against government abuse and the failures of a neo-liberal state. Can Demos follow in the footsteps of Syriza and Podemos?

Andreea Petruț and Claudiu Crăciun are members of Demos, a new civic platform – soon to become political party – in Romania that has an explicit social and ecological agenda. Petruț and Crăciun are both political scientists and civic activists.

For the moment, Demos functions as a civic platform bringing people together to debate and organise around the values of democracy and solidarity. The platform also serves as an „antechamber” for a party that is planned to be officially registered in the next couple of months.

openDemocracy: Why is Demos necessary in Romania?

Claudiu Crăciun: Socio-economic and ecological issues were systematically sidelined during the transition. This has led to enormous inequalities and disparities which, if left unaddressed, will bring us to a critical stage.

Demos are among the first to bring up questions that can no longer be ignored in our society: what shall we do about unemployment and precarious labour, about the disastruous state of the education, health and social assistance systems, environmental degradation, institutionalised racism?

Romania has reached a point where it seems to function out of inertia, without questioning fundamental issues. This is turning us into a country whose citizens want to leave and where elites turn predatory. The role of Demos is to confront the Romanian society with its real problems, even if this is irritating. We want to break economic and political taboos.

oD: Why a civic platform first and not directly a party?

Andreea Petruț: Many in Romania are reluctant to be political, so we wanted to give people the option of being involved even without committing to a political party, for example by taking part in our discussions and actions or in building our public positions. Some of those people will join the party: the platform will serve as a very large and open antechamber for the party.

Additionally, we think that in order to implement our political agenda, we need both channels: the political party and civic activism in support of our values.

One of our goals is to establish a new type of political organisation in opposition to the cartel party. This means, among others, a more horizontal structure and deliberative decision-making, gender parity and representation for vulnerable groups.

The values we stand for (democracy, equality) we also adhere to internally. And we have launched a ”Demos School” which means we will be engaged in a continuous process of self-education and open discussion.

Read the rest of the interview on the Open Democracy website here:

https://www.opendemocracy.net/can-europe-make-it/claudia-ciobanu/romanias-new-kids-on-block

2012 – 2016: Un mandat pentru revoltă.

Exact acum patru ani societatea românească era zguduită de proteste. Dacă între timp protestele au devenit ceva comun în România, în acel an totul părea neaşteptat şi totul părea posibil. Se cuvine să ne readucem aminte de 2012 şi cum a debutat acest ciclu protestatar. Societatea s-a schimbat de atunci, politica şi protestul de asemenea.

Anul protestatar 2012 a marcat renaşterea mişcărilor de stradă după o absenţă îndelungată deşi politica românească nu fusese cu mult mai performantă şi consensuală înainte de acest an. Perioada care a corespuns celor două mandate prezidenţiale ale lui Traian Băsescu a fost una a crizelor politice continue.

Cu toate acestea, numai spre sfârşitul acestei perioade protestele au izbucnit. Explicaţiile pot fi mai multe. În primul rând, România se alinia printr-o variantă brutală ţărilor europene unde s-a experimentat austeritatea. Peste tot în Europa unde politicile austerităţii au fost implementate au existat mişcări de protest, mai mult sau mai puţin instituţionalizate. România nu a făcut excepţie. Programul de austeritate promovat de către guvernul condus de facto de către Traian Băsescu a alienat o parte importantă a populaţiei, în special cei care lucrau în sectorul public şi pensionarii, dar nu numai.

Nemulţumirea de ordin socio-economic era răspândită şi a creat o cutie de rezonanţă imediată pentru mesajul antiguvernamental. Ceea ce nu înseamnă că protestele au ţintit numai aspectele socio-economice ale deciziilor guvernamentale. În 2011 şi 2012, criză politică se agravase. Regimul politic luase o turnură prezidenţialistă, sistemul fiind dezechilibrat în defavoarea unui Parlament blocat şi marginalizat. Guvernul acţiona ca administrator al unui program politic al cărui motor principal era preşedintele. Stilul personal al acestuia, autoritar şi conflictual, au adâncit criză politică. Opoziţia era slabă instituţional, dar acumula din ce în ce mai multă legitimitate politică. Construcţia USL a creat o contrapondere politică la majoritatea prezidenţială, dar forţa ei era mai degrabă prospectivă şi destul de difuză. La aceste motivaţii socio-economice şi politice se adăugau şi nemulţumiri structurale care s-au acumulat în timpul tranziţiei târzii şi care priveau sistemul politic în ansamblul lui. Nemulţumirile faţă de slabă performanţă instituţională, corupţie şi clientelism arătau că problema nu era numai a deţinătorilor puterii executive ci şi a celor care făceau parte din sistem, de exemplu partidele parlamentare de opoziţie.

Izbucnirea protestelor a lăsat să se desfăşoare un spectru mai larg de agende şi atitudini de contestare. Principalul clivaj din rândul protestatarilor a fost între aceia care considerau că partidele de opoziţie ca fiind soluţii legitime şi „naturale” pentru rezolvarea crizei politice şi cei care considerau că şi acestea trebuie la rândul lor contestate pentru practicile lor. Această tensiune s-a transmis şi în spaţiul public, dar a avut şi o componentă spaţială. În numeroasele zile de protest în care numărul de persoane nu erau îndeajuns de numeroase pentru ocuparea carosabilului, Piaţa Universităţii se împărţea între trotuarul din faţa Teatrului Naţional respectiv din faţa Fântânii de la Arhitectură. Distanţa faţă de politicieni s-a reflectat şi în refuzul întâlnirilor şi negocierilor cu aceştia. O altă diferenţă între cei doi versanţi ai protestului era cel de agendă. În timp ce la Teatrul Naţional protestatarii se concentrau asupra criticii lui Traian Băsescu şi partenerilor lui politici, la Arhitectură aceasta se extinsese pentru a cuprinde o critică mai structurală a austerităţii, o cerere insistentă a reformei politice şi electorale, o asumare a unor cauze de mediu precum cea de la Roşia Montană dar şi o critică anti-autoritară, incluzând aici critica represiunii şi a implicării serviciilor speciale în politica românească. Agenda acestei părţi s-a cristalizat în timp şi a fost formulată mai explicit cu ocazia organizării unui „Marş pentru Democratiei” în luna mai, chiar înainte de debutul campaniei electorale pentru alegerile locale.

Această structură a sistemului politic explică în linii mari şi receptarea de către mass-media a protestelor. În condiţiile în care majoritatea canalelor erau arondate unor grupuri de putere politice, iar social media era încă slaba mesajele protestelor au fost puternic filtrate şi contextualizate în funcţie de interesele ideologice şi partizane. La intersecţia dintre cele două, politic şi mediatic s-a situat Dan Diaconescu, cel care a folosit cu succes protestele pentru a-şi mări baza de susţinere. Susţinătorii acestuia erau foarte puţini în stradă ceea ce nu l-a opri să organizeze în platoul postului de televiziune pe care îl deţinea adevărate reproduceri ale protestelor, cu protestatari, discursuri şi obiecte de protest.

Este probabil ce mai bună metaforă a protestului şi mass-mediei în 2012, fiecare canal încercând să decupeze o partea o realităţii şi să o reproducă mai mult sau mai puţin controlat în reportaje, analize şi studiourile de televiziune. Acest mediu partizan şi contondent i-a pus în faţa unor decizii pe cei care protestau şi care îşi asumau transmiterea unor mesaje publice. Cu cine se discută şi ce invitaţii se pot accepta? A fost o dilemă reală, cu costuri şi beneficii în ambele variante.

Toate acestea s-au reprodus într-un fel sau altul şi în anii care au urmat. Ceea ce nu s-a mai repetat este violenţa şi represiunea instituţiilor de forţă. Dispozitivele de intervenţie au fost disproporţionate ca număr şi ca reacţie faţă de protestatari, cei mai mulţi paşnici. Represiunea a fost însă strategia principală de răspuns, fapt care trăda atât criza de legitimitate a regimului din acea perioadă cât şi tendinţele autoritariste ale acestuia. Violenţa şi represiunea au îndepărtat un număr important de oameni de la proteste, dar în acelaşi timp au indicat şi slăbiciunea guvernului şi preşedintelui lipsiţi de orice punte de comunicare cu cei ieşiţi în stradă. În acelaşi timp, a creat şi cele două mari forme ale protestului, cel violent şi respectiv cel paşnic. Cel violent a atras tinerii furioşi care arătau în felul acesta distanţa faţă de politică şi instituţiile de forţă, într-o izbucnire autentică şi asumată a nemulţumirii. Cel paşnic a atras categorii mai diverse care preferau să pună accentul pe mobilizarea şi deschiderea protestelor. Violenţa a fost un test de determinare precum şi o pregătire pentru ce ar urma. Faptul că represiunea nu a reuşit şi protestele s-au terminat natural într-un ciclu mai lung arată că acest instrument guvernamental are limite mai ales atunci când există grupuri sociale care nu se lasă intimidate de folosirea acestuia.

Ar trebui însă menţionat un fapt important. Niciun om politic nu a fost acceptat în Piaţa Universităţii, nici măcar din opoziţie, ceea ce semnalează o distincţie pe care toată lumea şi-a asumat-o: chiar dacă unii pot avea o preferinţă electorală pentru un partid sau altul, prezenţa politicienilor în spaţiul Pieţei este refuzată. Este un câştig simbolic care a cântărit greu şi a validat Piaţa Universităţii drept spaţiu civic şi militant distinct de forţele politice instituţionalizate.

Anul 2012 nu a însemnat numai proteste, ci şi schimbări guvernamentale şi alegeri. În mod previzibil, partidele de opoziţie au obţinut rezultate foarte bune, atât la locale cât şi la alegerile parlamentare. USL-ul a devenit o construcţie dominantă care nu a rezistat tentaţiei de a abuza de putere, anul 2012 funcţionând ca un avertisment pentru ce a urmat. Partidul populist condus de Dan Diaconescu, de fapt principalul câştigător al anului electoral 2012, a reuşit o performanţă notabilă. Protestele au contribuit cu siguranţă la stabilirea raporturilor de forţă electorale fără însă să le schimbe fundamental. Toţi actorii politici care au intrat în alegeri existau înainte de ianuarie 2012. Sentimentul grupului activ de protestatari a fost mai degrabă că alternativele politice existente nu reuşesc să prezinte îndeajuns de multă credibilitate şi diversitate. Dacă în politică evoluţia a de fost predictibilă, în stradă a fost mult mai puţin. Grupuri cu idei diferite s-au descoperit şi acceptat şi au iniţiat o reţetă a protestului care se va păstra în linii mari şi în anii următori. S-au creat repertorii şi instrumente de protest indispensabile pentru protestele ce vor urma.

Au trecut patru ani de la protestele din ianuarie şi februarie 2012. De atunci şi până acum au existat zeci de proteste şi probabil numărul celor care au protestat cel puţin o data este de ordinul sutelor de mii. Nu ştiu ce au făcut parlamentarii în cei patru ani de mandat. Ştiu însă că protestatarii şi-au parcurs cu fruntea sus mandatul. Mandatul pentru revoltă.

Citeste mai mult: adev.ro/o1081w

Pădurile României şi sfârşitul economiei de sacrificiu.

646x404

 

Protestele care se anunţă în zeci de oraşe din ţară şi străinătate pe tema despăduririlor i-au surprins pe mulţi. Amploarea preconizată i-a făcut să se întrebe de ce acum? Repetând o traiectorie similară cu a protestelor faţă de proiectul de la Roşia Montană şi faţă de mineritul pe bază de cianuri, a fost nevoie de timp pentru a se strânge o masă critică de persoane, grupuri şi organizaţii care să iasă în stradă pentru această cauză. Presa a relatat în ultimii ani sute de cazuri de tăieri abuzive, multe dintre acestea implicând retrocedări dubioase şi politicieni de toate rangurile. Informarea s-a transformat în indignare. Dezbaterile privind Codul Silvic au dat ocazia partidelor să mimeze interesul pentru păduri şi protejarea acestora. Adevărul este însă dur şi nu lasă loc de interpretări. Sistemul mafiot care a distrus pădurile româneşti este în mod egal influent în toate partidele şi în special în cele care au guvernat până acum. Banii obţinuţi prin abuzuri şi încălcarea legii ajung direct în conturile liderilor politici şi uneori şi în visteria partidului. Pădurile au fost victimele predilecte ale tranziţiei. Iar pentru a le salva trebuie să ducem o luptă dificilă cu cei care au construit acest sistem şi îl menţin cu profituri uriaşe.

Dezbaterea este, deci, mult mai largă decât cea legată strict de Codul Silvic, care rămâne pilonul oricărei politici în domeniu. Atât timp cât exploatarea abuzivă a pădurii umple buzunarele politicienilor şi altor potentaţi chiar şi cel mai curajos Cod va avea un impact limitat. Cum se explică faptul că miile de reclamaţii făcute prin Radarul Pădurilor nu au fost anchetate? Cum se explică faptul că retrocedările însoţite de despăduriri nu au fost deranjate, cu mici excepţii? Arestarea lui Viorel Hrebenciuc într-un astfel de dosar este o excepţie şi nu e parte a unui efort care să arate înţelegere, asumare şi combaterea sistematică a fenomenului. Ca şi în cazul Roşiei Montane, DNA-ul doarme. Poliţiei pare că i s-a prescris neputinţa. Protestele pe această temă ar trebui să îi trezească, cel puţin parţial, pe cei care ar trebui să asigure respectarea legii.    În egală măsură, chestiunea pădurilor priveşte politica privind resursele naturale şi chiar modelul socio-economic pe care România îl practică. Ca şi în cazul RMGC şi Chevron, principalul beneficiar al despăduririlor foloseşte un discurs public care seamănă a şantaj. Dacă nu ne lăsaţi sa exploatăm resursa X –  se vor pierde locuri de muncă! Şi continuă – investitorii străini vor părăsi sau evita România; vom da în judecată statul roman în baza tratatelor bilaterale; economia nu se va dezvolta! În cazul Schweighofer, vor părăsi ţara în favoarea altei ţări est europene. Acest discurs de şantaj nu mai merge. România este o ţară săracă, dar nu atât de săracă încât să sacrifice pentru avantaje de moment mediul şi bogăţiile durabile de care depindem pe termen lung.    Intrarea companiilor austriece pe piaţa românească şi ocuparea unor poziţii dominante a scos de pe piaţă companii mai mici, răspândite prin ţară, care angajau din comunităţi locale dar care nu aveau puterea de lobby şi capacităţile de prelucrare ale austriecilor. Se estimează că s-au pierdut aproximativ 50.000 de locuri de munca din acest motiv. Localităţi întregi se confruntă cu problema şomajului masiv. Dezvoltarea economică pe orizontală, pe care o clamează zgomotos companiile, este firavă. Adăugăm aici şi alunecările de teren şi inundaţiile care produc pagube însemnate. Industria locală a mobilei supravieţuieşte cu greu, având acces limitat la masa lemnoasă din cauza concurenţei cu iz monopolist al marilor companii. Circuitul sub-dezvoltării este completat de export – o mare parte din lemn, puţin sau deloc prelucrat, iese din ţară. Exportăm lemn brut pentru a-l prelucra şi pentru a-l vinde alţii ca produs finit mai scump. Întrebarea e simplă: de ce exportăm cantităţi imense de lemn în Egipt, Turcia, Siria, China, Ungaria, Italia, când am putea sa îl prelucrăm în ţară, în cadrul unei politici sustenabile şi economic avantajoase? Exportul masiv de lemn brut nu pare o strategie de dezvoltare economică nici pentru cel mai naiv şi entuziast promotor pieţei libere. Este însă o excelentă strategie de a umple buzunarele unei elite economico-politice.

Priorităţi? Schimbarea Codului Silvic – interzicerea tăierilor la ras, limitarea cantităţii de lemn pe care o procură o companie, politica activă de reîmpădurire şi anchetarea abuzurilor şi ilegalităţilor. Dar e momentul să gândim toată politica într-un singur pachet, care să cuprindă exploatarea sustenabilă a lemnului, co-interesarea proprietarilor de păduri în protejarea acestor, dezvoltarea de proiecte economice locale alternative la tăierea lemnului, dezvoltarea industriei româneşti de prelucrare, refacerea fondului forestier şi politica de comerţ exterior. Nu există soluţii miraculoase şi pe termen scurt, deşi un moratoriu pe exploatare şi interzicerea sau limitarea, pe termen lung, a exportului de lemn brut sau puţin prelucrat ar putea fi măsuri eficiente. Pe termen lung, legislaţia şi atitudinea guvernanţilor trebuie să ţintească exploatarea la o rată de reîmpădurire a României (în aces moment suprafaţa împădurită este în scădere) şi integrarea resursei de lemn într-un lanţ domestic de producţie de bunuri finite. Politicienii din opoziţie sau de la guvernare, dacă sunt într-adevăr interesaţi de soarta pădurilor, pot intra în concurenţă propunând măsuri pe tot acest circuit. PNL-ul poate insista asupra întăririi industriei autohtone. PSD-ul asupra locurilor de muncă. Din păcate, preocuparea lor de moment este să dea vina unii pe alţii şi să îşi ascundă scheletele din dulap. PSD-ul îl acuză pe Iohannis că doreşte un Cod Silvic care să avantajeze marile companii, PNL acuză PSD că susţine mafia pădurilor. Singurii care rup acest cerc de blamare sunt cei care protestează, furioşi pe faptul că toate partidele s-au finanţat din banii obţinuţi din lemnul tăiat abuziv. Tentativele unora de a se folosi de protestele legitime ale societăţii civile vor fi sortite eşecului.  PSD, PNL, PDL, UDMR, UNPR, PC sunt toate vinovate şi responsabile pentru dezastrul pădurilor româneşti.

Ca şi în cazul Roşiei Montane sau al exploatării gazelor de şist, societatea dă un semnal puternic: că nu mai putem distruge orice pe altarul „dezvoltării economice“. Generaţia matură ce a trebuit să înfrunte în plin tranziţia cu toate tensiunile şi dramele ei a fost numită „generaţie de sacrificiu”. E momentul să spunem că sacrificiul acesteia nu a fost în van, dar şi că nu mai avem nevoie să sacrificăm pe nimeni de acum încolo. Avem îndeajuns de multe idei, resurse şi posibilităţi ca ţară să ne dezvoltăm economic, protejând mediul, comunităţile locale, drepturile fundamentale şi, mai ales, şansele generaţiilor ce vor urma. Vremea economiei de sacrificiu a trecut.

 

Articol apărut pe blogurile Adevarul.

 

 

 

Cine pierde Piaţa Universităţii pierde puterea. După trei ani de proteste 2012-2015.

376157_2743053053688_1119311002_n

Foto: Vlad Petri

 

 

Au trecut trei ani de la debutul unor proteste care au încheiat o perioadă lungă de apatie civică şi socială.

2012 a fost anul în care cetăţenii s-au revoltat împotriva abuzului de putere, sărăciei şi austerităţii, dar şi corupţiei generalizate. Roşia Montană a fost la rândul ei o cauză asumată, anticipând protestele anul 2013. Gazele de şist la fel, într-o formă incipientă. „Nu corporaţia face legislaţia” s-a strigat în 2012. Protestele anti-Acta au deschis agenda vieţii private, agendă redescoperită recent cu ocazia promovării Legii Big Brother. În 2013, problema principală a fost abuzul de putere în favoarea unei corporaţii, RMGC, urmată îndeaprope de Chevron, principlul motor al explorării şi exploatării gazelor de şist. S-au grefat şi alte nemulţumiri, toate ţintind bolile sistemului democratic – partide corupte, justiţie ineficientă, presă aservită, represiune. În 2014 protestul şi-a mai pierdut din intensitate, lăsând loc mobilizării partizane cu două excepţii notabile, greva cetăţenească de la alegerile europarlamentare şi protestele de solidarizare cu diaspora, ambele criticând barierele puse în calea participării cetăţenilor la alegeri şi la viaţa politică în general.

Protestele din 2012 au fost intense şi violente în primele zile şi apoi s-au transformat într-o luptă de anduranţă. Aparatul de forţă al statului a reacţionat brutal, zeci de oameni fiind bătuţi, în 14 şi 15 ianuarie. În Piaţa Universităţii au existat doi versanţi, despărţiţi de un bulevard. Poate cea mai semnificativă diferenţă între cele două grupuri a fost că unul dintre acestea, cel de la Fântănă, striga „PDL şi USL – aceeaşi mizerie!”. În paralel cu protestele din Piaţă s-au activat şi alte grupuri, în special în Cluj. Când protestatarii din Bucureşti purtau un baner pe care scria „Piaţa Universităţii este peste tot!” se gândeau şi la Clujul care de multe ori a luat-o înaintea Bucureştiului. Protestele din 2013 au excelat în participare şi mobilizare. Piaţa Universităţii a fost diversă dar unită, nemaiexistând versanţi ci doar opinii diferite care îşi găsiseră însă un numitor comun. A fost şi mobilă, participanţii mergând în marşuri prin cartierele Bucureştiului. Din fericire protestele nu au fost violente, Jandarmeria acţionând diferit faţă de 2012. Lucru care nu a fost valabil la Pungeşti, locul unde guvernul a instituit un regim violent şi semi-penitenciar în sprijinul companiei Chevron. 2014 a fost anul în care s-a supravieţuit civic într-o societate pe care partidele au divizat-o până în punctul conflictului. La alegerile  europarlamentare s-a organizat un protest-dezbatere despre reforma politică iar la cele prezidenţiale s-a ieşit în număr mare. Chiar dacă partidele de opoziţie s-au mobilizat la rândul lor şi au folosit drept paravan grupurile civice, nu s-a ajuns nici pe departe la nivelul mobilizării din 2013.

Analizând retrospectiv se poate remarca atât diversitatea cât şi continuitatea protestelor. Subiectele sunt aparent puţin legate între ele. Ele au însă un fond comun şi acesta tinde să se reproducă. Discutăm despre o guvernare bazată pe abuz şi corupţie, în favoarea grupurilor privilegiate din societate – politicieni, oameni de afaceri, clientele politice, birocraţi de lux. În forma lor continuă protestele identifică puncte nevralgice ale sistemului pe care acesta nu vrea să le reformeze.

În cei trei ani de proteste problema fundamentală nu a fost relaţia între protestatari şi jandarmi ci între protestatari şi cei care pretind că îi reprezintă, partide mari sau mici, vechi sau noi deopotrivă. Multe dintre acestea au pretins că reprezintă implicit sau explicit mişcările sociale. USL-ul şi PPDD-ul în 2012,  PDL-ul şi PNL-ul în 2013,  iar în 2014 un spectru ideologic larg de la nationalişti şi la neoconservatori. Toţi au preluat superficial şi punctual temele, niciodată integral sau asumat. Problema este mai profundă şi nu se referă doar la agendă. Candidaţii şi partidele nu au înţeles că este în discuţie definiţia şi structurarea politicii în sine. Miza protestelor – schimbarea modelului politic şi redistribuţia puterii în societate, a fost ratată de toţi. De aceea relevanţa lor s-a păstrat doar în sfera politicii instituţionalizate neimplicând fermenţii sociali ai schimbării. Structural, politica anului 2014 a arătat la fel cu politica anilor precedenţi.

Mişcările sociale au contribuit însă la căştigarea şi respectiv pierderea puterii în România. Căderea guvernelor Boc şi Ungureanu şi eşecul campaniei prezidenţiale a lui Victor Ponta sunt legate direct de proteste. Nu s-au schimbat din păcate regulile jocului. Protestele au forţat îmblânzirea represiunii, au modificat punctual agenda mass-media, au blocat sau întărziat proiecte legislative. Poate cel mai împortant câştig al acestei perioade este faptul ca nicio schimbare politică majoră nu mai poate fi planificată fără să se ia în considerare factorul „stradă”. Poate părea puţin dar să nu uitam pasivitatea şi disciplina societăţii pre-2012. Mişcările sociale au trecut prin perioade de contracţie şi extensie. Cert este că ele nu au dispărut deşi nu mai sunt atât de vizibile. Şi întodeauna vor fi atente în monitorizarea guvernării. E nevoie doar de o scânteie, poate legea minelor sau abandonarea reformei politice. Vom vedea. Ceea ce scoate azi în strada 200 de persoane va putea scoate în stradă anul următor 20.000.  Iar pentru cei care i-au ignorat pe cei 200 va fi deja prea tarziu.

În seara de 14 ianuarie 2012, exact acum trei ani, un mesaj se  repeta obsesiv la portavoce de către şeful de dispozitiv al Jandarmeriei: “Vă rugăm să părăsiţi Piaţa. Ceea ce faceţi este împotriva legii. Vom folosi forţa!” Au folosit forţa în seara respectivă şi în serile care au urmat. Dar Piaţa nu am mai părăsit-o niciodată. Şi dacă trăim într-o ţară puţin mai normală, asta se datorează şi celor care au ignorat cu toate riscurile aferente acea somaţie şi altele care au urmat.

 

Notă: Titlul articolului îl datorez lui Liviu Mihaiu şi l-am reţinut dintr-o conversaţie cu el. Cred că suprinde cel mai bine esenţa Pieţei Universităţii şi a relaţiei acesteia cu puterea şi politica.

România după 25 de ani. Reportaj TV5 Monde

Un reportaj al TV5 Monde realizat cu ocazia alegerilor prezidenţiale din România. Cine şi cum conduce România după 25 de ani de tranziţie şi democraţie(min 14.00)=

http://www.tv5mondeplus.com/emission/64-le-monde-en-francais?nid=741994

 

Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare şi Măria Sa Votul.

 

 

O agenţie de publicitate a lansat două clipuri de mobilizare pentru vot. Sunt amuzante şi cu priză la public. Dar joaca cu nişte simboluri istorice într-o suprapunere de planuri de tipul acesta poate face mult rău. Am privit clipurile, m-am amuzat şi apoi am căzut pe gânduri, aşa cum a căzut Sinan Paşa de pe cal la Călugăreni. Mi-am pus nişte întrebări la care nu am găsit încă răspuns. Poate mă ajută cineva.
– Dacă Mihai Viteazul trăia mergea el la vot? Ar fi candidat? Ar fi devenit conducătorul Armatei, cea mai de încredere instituţie publică şi ar fi încercat să ne unească împotriva duşmanului comun?

– Dacă votezi candidatul UDMR-ul mai este votul patriotic? Ce părere ar fi avut Mihai Viteazul?

– De ce condamnăm „baronii” când vedem ce importanţi au fost nobilii în mobilizarea poporului? Dacă baronii de astăzi aduc votanţii la vot cu autobuzele înseamnă că sunt buni şi patrioţi?

– Dacă se războiau doi sau mai mulţi pretendenţi pentru ocuparea tronului, ce trebuiau sa facă răzeşii? Trebuiau să meargă să moară pentru unul dintre ei?

– Unde şi cine sunt turcii? Nu cumva s-au deghizat în leneşi, dezertori şi trădători şi sunt printre noi?

– Cum nu vii tu, Ţepeş doamne(…)???

– Dacă apăreau clipurile înaintea referendum-ului de suspendare a preşedintelui, mai era patriotic să mergi la vot? Şi care dintre opţiuni era mai patriotică, DA sau NU?

– Dacă prezenţa la vot îl avantaja pe Ion cel Bătrân zis şi Împăratul Roş era la fel de necesar sau cool?

Dincolo de execuţia inspirată, e păcat că publicitarii respectivi nu şi-au dat seama că alegerile sunt nişte „războaie civile” şi nu „de independenţă”. Sunt situaţii total diferite. În războiul de independenţă (proto) naţiunea se uneşte oarecum natural, în cel civil se divide şi luptă pentru putere. Confuzia între cele două creează o opoziţie falsă şi periculoasă între patrioţii buni care luptă/votează şi duşmanii interni care nu o fac. Ultimii fiind cetăţeni mai mult sau mai puţin convinşi de procesul electoral şi de candidaţi. Dintr-o dată problema este a celui care nu vine la vot sau merge şi anulează şi nu a celui care neconvingător cheamă la vot sau cere votul pentru el însuşi. Cei care nu merg la vot sau anulează sunt cei care refuză starea de război civil neluând partea niciunei tabere. Sunt dezamăgiţii, nereprezentaţii sau marginalizaţii. Şi exect aceştia sunt cei care vor face punţi între tabere odată ce războiul se termină.

Chiar cei care votează nu sunt protejaţi, logica mergând mai departe – cine nu votează corect sau pentru o majoritate poate deveni inamic. Un exemplu pentru primul caz găsiţi aici.

Cine merge la vot nu e nici mai bun, nici mai înţelept sau patriot decât cel care nu merge. E perfect democratic şi patriotic să te p..i pe el de vot. Mult mai puţin dacă ne p…m unii pe alţii.

De ce merită Victor Ponta să piardă alegerile prezidenţiale

Untitled design(1)

 

 

De 25 de ani principalele partide românești întrețin o stare de confuzie politică și doctrinară care nu face decât să îndepărteze cetățenii de alegeri și democrație. Deși lipsa de asumare și coerență sunt comune tuturor, Partidul Social Democrat le depășește pe toate. Tactica politică a acestuia, rafinată sub conducerea lui Victor Ponta, presupune nu atât pragmatismul lipsit de repere ci pur și simplu minciuna și trădarea unor angajamente politice clare.

Victor Ponta nu face numai rău propriului partid, ci tuturor susținătorilor acestuia și mai ales societății ca întreg. Ce rost mai au alegerile și democrația dacă guvernarea este un lung șir de promisiuni nerespectate?  Protestele din 2013, reunite sub cauza salvării Roșiei Montane și a principiilor Uniți Salvăm au fost în egală măsură pentru protejarea mediului și a drepturilor fundamentale dar și critice la adresa acestui tip de politică. Fie ca ești sau nu de acord cu revendicările protestatarilor, este inacceptabil să se câștige alegerile promițând oprirea proiectului de explorare cu cianură și a fracturării hidraulice și apoi să se uite totul. Ceea ce este pus în discuție nu este conținutul promisiunii ci obligația morală și politică de a respecta-o.

Pe lângă cazurile de mai sus, Partidul Social Democrat sub conducerea lui Victor Ponta întreține tăcut o amnezie suspectă, echivalentă cu o trădăre istorică. Discutăm despre protejarea angajaților români, cei care în criză sau nu, resimt eșecul politicilor guvernamentale și fluctuațiile economice. Toți suntem, am fost sau ne dorim să devenim angajați.  În 2012 protestele au fost îndreptate împotriva lui Traian Băsescu ca lider politic dar mai ales politicii de austeritate extremă,  parte a unui program politic neoliberal mai larg care includea fragilizarea statutului angajaţilor.

Pentru PSD, un partid pretins social-democrat, anul 2012 era o șansă de a-şi asuma o agendă socio-economică necesară de care se îndepărtase în frenezia pre-aderării.  Ca parte a criticii guvernării Băsescu, liderii USL au promis că vor reveni asupra deciziilor importante ale acestuia.  În cazul de faţă discutam despre Codul Muncii şi legislaţia dialogului social. Promisiunea nu a fost abstractă. O rezoluţie a Congresului PSD şi un acord semnat cu principalele confederaţii sindicale şi patronate  păreau garanţii solide (vezi comunicat).  Nu şi în România. Cetăţenii au fost chemaţi la vot, inclusiv la referendum, pentru a invalida modelul politic şi politicile guvernării Băsescu.Victor Ponta a devenit premier cu susţinerea celor care au crezut în promisiunile aparent serioase.

De ce nu s-a schimbat legislaţia cu riscul îndepărtării unei mari părţi din susţinători şi a partenerilor sociali?  Într-o logică simplă a puterii PSD-ul preferă sau îi este teamă mai mare de Consiliul Investitorilor Străini şi Camera de Comerţ Româno-Americană, promotorii schimbărilor, decât de partenerii sociali şi milioanele de angajaţi. Dar această alegere asumată de Traian Băsescu şi continuată de Victor Ponta reprezintă ceva mai grav. Este semnul că atractivitatea şi competitivitatea  economiei romăneşti sunt determinate nu de calitatea infrastructurii sau inovaţiei ci de preţul scăzut al mâinii de lucru(articol) . Acest lucru este recunoscut de investitorii străini care văzând că nu au parte de predictibilitate, integritate şi infrastructura preferă să facă lobby pentru a scădea costurile asociate muncii salariate.  Cu complicitatea forţelor politice romăneşti reuşesc, plasându-ne într-un echilibru al subdezvoltării din care cu greu putem ieşi.

Pe 7 octombrie o confederaţie sindicală importantă – CNS Cartel Alfa, exasperată de această tăcere va protesta în faţa Guvernului (vezi anunţ), cu ocazia Zilei Mondiale a Muncii Decente. O face în numele celor care au crezut în promisiunile PSD-ului şi pentru toţi cetăţenii, angajaţi sau nu, transmiţând un mesaj important pentru societate.  Dezvoltarea economică nu se face pe spinarea angajaţilor ci prin strategie, investiţii şi seriozitate.  Dezvoltarea economică nu poate să distrugă mediul şi comunităţile locale. Dacă PSD-ul era câtuşi de puţin social-democrat nu ar fi fost nevoiţi să o facă. Dacă PSD-ul era un partid normal care îşi respectă promisiunile  iarăşi nu ar fi fost nevoiţi să o facă.

Dar PSD-ul condus de Victor Ponta a ales aceeaşi cale ca Traian Băsescu acum 3 ani deşi a promis altceva. Şi de aceea Victor Ponta merită să piardă alegerile. Nu există o garanţie că un alt preşedinte sau un alt guvern va avea o altă viziune. Să sperăm că vor înţelege că România nu se va dezvolta dacă merge pe drumul acesta. Poate pentru prima oară în 25 de ani politicienii care îşi încalcă în mod flagrant promisiunile vor fi sancţionaţi. În opoziţie vor învăţa mai uşor importanţa cetăţenilor, a partenerilor sociali şi a cuvântului dat. Experimentele USL şi Victor Ponta s-au consumat, ratând una după alta ocaziile istorice de a reseta societatea. E timpul ca România să meargă mai departe.

PS: Mii de sindicalişti veniţi din toată ţara au îndurat  două ore ploia pentru a protesta împotriva guvernului Ponta, chemaţi de Confederatia Nationala Sindicala „Cartel ALFA”. Oameni îmbrăcaţi modest dar ţinând fruntea sus. Am auzit nemuţumirile lor care sunt şi ale noastre – cei din sistemul medical s-au săturat să ceară pacienţilor să aducă medicamente de acasă, cei din protecţia mediului să fie forţaţi să mintă că apele şi aerul sunt curate, cei din feroviar care muncesc sute de ore suplimentare fără să fie plătiţi. Mai presus de toate, s-a auzit nemulţumirea faţă de legislaţia care distruge sindicatele şi dialogul social şi pe care Victor Ponta refuză să o modifice deşi promisese asta acum 3 ani. S-a strigat „Solidaritate” şi „Unitate”. Dar cel mai tare s-a strigat „Jos Ponta”, cu energia cu care s-a strigat în 2013 şi în 2012, împotriva lui Traian Băsescu.

Ticăloşii se schimbă. Problemele rămân aceleaşi sau se agravează. Dar oamenii par din ce în ce mai obosiţi şi lipsiţi de speranţă. 25 de ani de tranziţie câtre mizerie.

Aerul înţeapă. Incursiune în colonia penitenciar-industrială Pungești.

Am ajuns lângă perimetrul unde se află sonda în jurul orei 4.30 dimineața însoţiţi de un localnic. Nu pe partea păzită. Satul era adormit ca în vremurile bune în care era linişte. Dar în Pungeşti nu mai e niciodată linişte. Se lumina de ziuă şi pe măsură ce ne apropiam zgomotul surd produs de instalaţii creştea în intensitate. La sondă se lucrează noaptea iar ziua se fac doar operații de rutină. Prea multă agitaţie ar atrage atenţia. Zgomotul se aude de la kilometri departare, o constantă aducere aminte pentru localnici că pe pământul lor a apărut un corp străin care le schimbă cu totul viaţa.

De la depărtare vedeam cum de la sondă un abur dens se ridică la câțiva metri înălțime. Pe măsură ce ne apropiam siluetele muncitorilor deveneau clare. Aceştia purtau măști de protecţie și combinezoane industriale care arată ca într-un film science fiction. Am stat căteva minute acolo. Valea era verde, proaspată şi răcoroasă. În mijlocul ei un implant, instalaţia luminată, metalică şi zgomotoasă.

Ne-am hotărât să plecam pentru a nu atrage atenţia. După câţiva paşi ne ajunge din urma un miros înțepător care ne dă o senzaţie de usturime. Ochi, nas, limba, gât. Am înțeles de ce muncitorii poartă mască. Şi poate de ce substanţele folosite acolo sunt păzite ca secrete de stat. Ne-am întors în satul care se trezea. Oamenii se pregăteau să meargă la lucru şi copiii la serbarea de sfarşit de an.

Comuna găzduieşte o co-existenţă ciudată. Cele două lumi sunt faţă în faţă. Liniştea de acum e însă aparentă. Sătenii îşi văd mai departe de viaţa şi gospodăriile lor, ascuzându-şi cu greu furia. Primarul îşi continuă efortul de a-i speria sau corupe, cu susţinerea sinistrului baron PSD de Vaslui şi a guvernului. Fără această susţinere ar pleca în trei zile din localitate. Primarul lucrează pentru companie. În Şuletea unde primarul şi consilierii locali au fost mai curajoşi şi s-au opus exploatării s-au blocat conturile Primăriei. A început şi campania de responsabilitatea socială (CSR), desemnând în limbajul corporate la fel de metalic ca înstalaţia, coruperea localnicilor. Din partea şcolii se distribuie biciclete pentru copii şi se promit burse pentru tinerii din localitate care vor urma liceul. Vor urma şi altele – racordare la electricitate, bani, slujbe mărunte, avantaje de la primărie, etc. Pentru responsabilii Chevron sunt nişte marunţişuri, nişte amărate mărgele de sticlă menite să farmece băştinaşii. Compania nu are curajul să şi le asume, acestea sunt oferite prin interpuşi. Se mişcă deocamdată pe vărfuri, lasănd jandarmeria, politicienii locali şi judeţeni şi firmele subcontractoare să le facă treburile murdare. Colonia industrial-penitenciară Pungeşti e administrată de sute de români nu de americani. Fără aceşti acoliţi – supuşi, corupţi şi fricoşi, exploatarea nu s-ar realiza. Drama nu este ca au venit o mână de străini să facă asta, e slujba lor şi nici măcar nu ştiu unde se află. E mai trist că oameni de-ai locului, care vorbesc aceeşi limbă şi sunt legaţi unii de alţii prin mii de fire nevăzute se transformă în torţionari.  Cel mai important război al României, poate singurul este cel cu ea însăşi (mai multe aici).

Scenariul este cunoscut. Comunităţile sunt dezbinate pentru a face loc exploatărilor de diferite tipuri. Roşia Montană este un precedent dureros. Acolo, RMGC-ul şi politicienii locali i-au întors pe tineri impotriva bătrânilor, pe înstăriţi împotriva celor mai nevoiaşi, rude şi prieteni unii împotriva altora. Nu le-a mers pănă la capăt. În Pungeşti oamenii nu se vor lăsa cumpăraţi cu totul. EI ştiu de ce au venit întâi aici. Credeau că le va fi uşor cu toată săracia din zonă. Uită însă că nimeni pănă acum nu a murit de foame sau de frig.

Cadourile, mita, ameninţarea, bătaia nu merg. Şi asta pentru că nu reuşesc să ascundă ceea ce nu poate fi ascuns. În preajma Paștelui, locuitorii din Siliștea au auzit câteva bubuituri puternice, ca de tunet. Vremea era frumoasă și nu puteau să vină decât din pământ. Cu asta nu te joci. Oamenii din proximitatea sondei au probleme din cauza aerului, plin de particule necunoscute. Vor apărea în curând problemele de sănătate mai ales la cei vârstnici. Şi asta este doar prima fază. Explorarea şi exploatarea gazului de şist lasă urme greu de ascuns. Şi va fi mult mai rău. O activistă americană a venit în comună şi le-a spus ce ar putea să urmeze. A cântarit greu şi faptul că şi-a cerut scuze în numele conaţionalilor săi. În sat s-a aflat despre moartea unui muncitor la sondă, probabil din cauza unui accident de muncă. Autorităţile judeţene neagă că s-a întâmplat acest lucru. Dar nimeni nu a explicat prezenţa ambulanţelor în perimetru. Dacă acest lucru se va confirma ulterior multe persoane vor avea explicaţii de dat.

La Pungeşti aerul înţeapă. Pamântul bubuie. Corupţia şi minciuna dor. Nu trebuie să vezi Gasland ca să înţelegi că nu e bine. Nu trebuie să vină ONG-urile să explice de ce e periculos. Unii oameni regretă ca nu au pus mâna pe furci şi topoare când au sosit primele camioane. Au ales să protesteze paşnic şi să îndure violenţa jandarmilor. Sunt mulţumiţi că lumea a auzit de Pungeşti şi s-a solidarizat cu ei. Aparent îşi văd de viaţa lor, mergând la prăşit, la fân şi la pădure. Dar în curand compania va încerca să instaleze şi a doua sondă. Chevron-ul şi guvernanţii nu au înţeles nişte lucruri simple. Sau au preferat să le ignore. Simpla existenţă a sutelor de mii de oameni din perimetrele de exploatare este incompatibilă cu exploatarea industrială a gazelor de şist. Zeci de emisiuni cu experţi, senatori americani, politicieni influenţi nu vor reuşi să îi convingă pe aceştia să accepte distrugerea modului lor de viaţă sau transformarea lor în refugiaţi.

Oamenii îşi lucrează în continuare pamântul şi îşi trimit copiii la şcoală. Chiar dacă nu pare asta e cea mai mare luptă. Dacă se va continua proiectul nebunesc al gazelor de şist nici asta nu va mai fi posibil. Ei nu luptă pentru procente electorale, cotaţii la bursă şi profituri ci pentru a munci în continuare pamântul şi pentru a-şi trimite copiii la şcoală. Şi au dreptate.