Protest

De ce merită Victor Ponta să piardă alegerile prezidenţiale

Untitled design(1)

 

 

De 25 de ani principalele partide românești întrețin o stare de confuzie politică și doctrinară care nu face decât să îndepărteze cetățenii de alegeri și democrație. Deși lipsa de asumare și coerență sunt comune tuturor, Partidul Social Democrat le depășește pe toate. Tactica politică a acestuia, rafinată sub conducerea lui Victor Ponta, presupune nu atât pragmatismul lipsit de repere ci pur și simplu minciuna și trădarea unor angajamente politice clare.

Victor Ponta nu face numai rău propriului partid, ci tuturor susținătorilor acestuia și mai ales societății ca întreg. Ce rost mai au alegerile și democrația dacă guvernarea este un lung șir de promisiuni nerespectate?  Protestele din 2013, reunite sub cauza salvării Roșiei Montane și a principiilor Uniți Salvăm au fost în egală măsură pentru protejarea mediului și a drepturilor fundamentale dar și critice la adresa acestui tip de politică. Fie ca ești sau nu de acord cu revendicările protestatarilor, este inacceptabil să se câștige alegerile promițând oprirea proiectului de explorare cu cianură și a fracturării hidraulice și apoi să se uite totul. Ceea ce este pus în discuție nu este conținutul promisiunii ci obligația morală și politică de a respecta-o.

Pe lângă cazurile de mai sus, Partidul Social Democrat sub conducerea lui Victor Ponta întreține tăcut o amnezie suspectă, echivalentă cu o trădăre istorică. Discutăm despre protejarea angajaților români, cei care în criză sau nu, resimt eșecul politicilor guvernamentale și fluctuațiile economice. Toți suntem, am fost sau ne dorim să devenim angajați.  În 2012 protestele au fost îndreptate împotriva lui Traian Băsescu ca lider politic dar mai ales politicii de austeritate extremă,  parte a unui program politic neoliberal mai larg care includea fragilizarea statutului angajaţilor.

Pentru PSD, un partid pretins social-democrat, anul 2012 era o șansă de a-şi asuma o agendă socio-economică necesară de care se îndepărtase în frenezia pre-aderării.  Ca parte a criticii guvernării Băsescu, liderii USL au promis că vor reveni asupra deciziilor importante ale acestuia.  În cazul de faţă discutam despre Codul Muncii şi legislaţia dialogului social. Promisiunea nu a fost abstractă. O rezoluţie a Congresului PSD şi un acord semnat cu principalele confederaţii sindicale şi patronate  păreau garanţii solide (vezi comunicat).  Nu şi în România. Cetăţenii au fost chemaţi la vot, inclusiv la referendum, pentru a invalida modelul politic şi politicile guvernării Băsescu.Victor Ponta a devenit premier cu susţinerea celor care au crezut în promisiunile aparent serioase.

De ce nu s-a schimbat legislaţia cu riscul îndepărtării unei mari părţi din susţinători şi a partenerilor sociali?  Într-o logică simplă a puterii PSD-ul preferă sau îi este teamă mai mare de Consiliul Investitorilor Străini şi Camera de Comerţ Româno-Americană, promotorii schimbărilor, decât de partenerii sociali şi milioanele de angajaţi. Dar această alegere asumată de Traian Băsescu şi continuată de Victor Ponta reprezintă ceva mai grav. Este semnul că atractivitatea şi competitivitatea  economiei romăneşti sunt determinate nu de calitatea infrastructurii sau inovaţiei ci de preţul scăzut al mâinii de lucru(articol) . Acest lucru este recunoscut de investitorii străini care văzând că nu au parte de predictibilitate, integritate şi infrastructura preferă să facă lobby pentru a scădea costurile asociate muncii salariate.  Cu complicitatea forţelor politice romăneşti reuşesc, plasându-ne într-un echilibru al subdezvoltării din care cu greu putem ieşi.

Pe 7 octombrie o confederaţie sindicală importantă – CNS Cartel Alfa, exasperată de această tăcere va protesta în faţa Guvernului (vezi anunţ), cu ocazia Zilei Mondiale a Muncii Decente. O face în numele celor care au crezut în promisiunile PSD-ului şi pentru toţi cetăţenii, angajaţi sau nu, transmiţând un mesaj important pentru societate.  Dezvoltarea economică nu se face pe spinarea angajaţilor ci prin strategie, investiţii şi seriozitate.  Dezvoltarea economică nu poate să distrugă mediul şi comunităţile locale. Dacă PSD-ul era câtuşi de puţin social-democrat nu ar fi fost nevoiţi să o facă. Dacă PSD-ul era un partid normal care îşi respectă promisiunile  iarăşi nu ar fi fost nevoiţi să o facă.

Dar PSD-ul condus de Victor Ponta a ales aceeaşi cale ca Traian Băsescu acum 3 ani deşi a promis altceva. Şi de aceea Victor Ponta merită să piardă alegerile. Nu există o garanţie că un alt preşedinte sau un alt guvern va avea o altă viziune. Să sperăm că vor înţelege că România nu se va dezvolta dacă merge pe drumul acesta. Poate pentru prima oară în 25 de ani politicienii care îşi încalcă în mod flagrant promisiunile vor fi sancţionaţi. În opoziţie vor învăţa mai uşor importanţa cetăţenilor, a partenerilor sociali şi a cuvântului dat. Experimentele USL şi Victor Ponta s-au consumat, ratând una după alta ocaziile istorice de a reseta societatea. E timpul ca România să meargă mai departe.

PS: Mii de sindicalişti veniţi din toată ţara au îndurat  două ore ploia pentru a protesta împotriva guvernului Ponta, chemaţi de Confederatia Nationala Sindicala „Cartel ALFA”. Oameni îmbrăcaţi modest dar ţinând fruntea sus. Am auzit nemuţumirile lor care sunt şi ale noastre – cei din sistemul medical s-au săturat să ceară pacienţilor să aducă medicamente de acasă, cei din protecţia mediului să fie forţaţi să mintă că apele şi aerul sunt curate, cei din feroviar care muncesc sute de ore suplimentare fără să fie plătiţi. Mai presus de toate, s-a auzit nemulţumirea faţă de legislaţia care distruge sindicatele şi dialogul social şi pe care Victor Ponta refuză să o modifice deşi promisese asta acum 3 ani. S-a strigat „Solidaritate” şi „Unitate”. Dar cel mai tare s-a strigat „Jos Ponta”, cu energia cu care s-a strigat în 2013 şi în 2012, împotriva lui Traian Băsescu.

Ticăloşii se schimbă. Problemele rămân aceleaşi sau se agravează. Dar oamenii par din ce în ce mai obosiţi şi lipsiţi de speranţă. 25 de ani de tranziţie câtre mizerie.

Reclame

Aerul înţeapă. Incursiune în colonia penitenciar-industrială Pungești.

Am ajuns lângă perimetrul unde se află sonda în jurul orei 4.30 dimineața însoţiţi de un localnic. Nu pe partea păzită. Satul era adormit ca în vremurile bune în care era linişte. Dar în Pungeşti nu mai e niciodată linişte. Se lumina de ziuă şi pe măsură ce ne apropiam zgomotul surd produs de instalaţii creştea în intensitate. La sondă se lucrează noaptea iar ziua se fac doar operații de rutină. Prea multă agitaţie ar atrage atenţia. Zgomotul se aude de la kilometri departare, o constantă aducere aminte pentru localnici că pe pământul lor a apărut un corp străin care le schimbă cu totul viaţa.

De la depărtare vedeam cum de la sondă un abur dens se ridică la câțiva metri înălțime. Pe măsură ce ne apropiam siluetele muncitorilor deveneau clare. Aceştia purtau măști de protecţie și combinezoane industriale care arată ca într-un film science fiction. Am stat căteva minute acolo. Valea era verde, proaspată şi răcoroasă. În mijlocul ei un implant, instalaţia luminată, metalică şi zgomotoasă.

Ne-am hotărât să plecam pentru a nu atrage atenţia. După câţiva paşi ne ajunge din urma un miros înțepător care ne dă o senzaţie de usturime. Ochi, nas, limba, gât. Am înțeles de ce muncitorii poartă mască. Şi poate de ce substanţele folosite acolo sunt păzite ca secrete de stat. Ne-am întors în satul care se trezea. Oamenii se pregăteau să meargă la lucru şi copiii la serbarea de sfarşit de an.

Comuna găzduieşte o co-existenţă ciudată. Cele două lumi sunt faţă în faţă. Liniştea de acum e însă aparentă. Sătenii îşi văd mai departe de viaţa şi gospodăriile lor, ascuzându-şi cu greu furia. Primarul îşi continuă efortul de a-i speria sau corupe, cu susţinerea sinistrului baron PSD de Vaslui şi a guvernului. Fără această susţinere ar pleca în trei zile din localitate. Primarul lucrează pentru companie. În Şuletea unde primarul şi consilierii locali au fost mai curajoşi şi s-au opus exploatării s-au blocat conturile Primăriei. A început şi campania de responsabilitatea socială (CSR), desemnând în limbajul corporate la fel de metalic ca înstalaţia, coruperea localnicilor. Din partea şcolii se distribuie biciclete pentru copii şi se promit burse pentru tinerii din localitate care vor urma liceul. Vor urma şi altele – racordare la electricitate, bani, slujbe mărunte, avantaje de la primărie, etc. Pentru responsabilii Chevron sunt nişte marunţişuri, nişte amărate mărgele de sticlă menite să farmece băştinaşii. Compania nu are curajul să şi le asume, acestea sunt oferite prin interpuşi. Se mişcă deocamdată pe vărfuri, lasănd jandarmeria, politicienii locali şi judeţeni şi firmele subcontractoare să le facă treburile murdare. Colonia industrial-penitenciară Pungeşti e administrată de sute de români nu de americani. Fără aceşti acoliţi – supuşi, corupţi şi fricoşi, exploatarea nu s-ar realiza. Drama nu este ca au venit o mână de străini să facă asta, e slujba lor şi nici măcar nu ştiu unde se află. E mai trist că oameni de-ai locului, care vorbesc aceeşi limbă şi sunt legaţi unii de alţii prin mii de fire nevăzute se transformă în torţionari.  Cel mai important război al României, poate singurul este cel cu ea însăşi (mai multe aici).

Scenariul este cunoscut. Comunităţile sunt dezbinate pentru a face loc exploatărilor de diferite tipuri. Roşia Montană este un precedent dureros. Acolo, RMGC-ul şi politicienii locali i-au întors pe tineri impotriva bătrânilor, pe înstăriţi împotriva celor mai nevoiaşi, rude şi prieteni unii împotriva altora. Nu le-a mers pănă la capăt. În Pungeşti oamenii nu se vor lăsa cumpăraţi cu totul. EI ştiu de ce au venit întâi aici. Credeau că le va fi uşor cu toată săracia din zonă. Uită însă că nimeni pănă acum nu a murit de foame sau de frig.

Cadourile, mita, ameninţarea, bătaia nu merg. Şi asta pentru că nu reuşesc să ascundă ceea ce nu poate fi ascuns. În preajma Paștelui, locuitorii din Siliștea au auzit câteva bubuituri puternice, ca de tunet. Vremea era frumoasă și nu puteau să vină decât din pământ. Cu asta nu te joci. Oamenii din proximitatea sondei au probleme din cauza aerului, plin de particule necunoscute. Vor apărea în curând problemele de sănătate mai ales la cei vârstnici. Şi asta este doar prima fază. Explorarea şi exploatarea gazului de şist lasă urme greu de ascuns. Şi va fi mult mai rău. O activistă americană a venit în comună şi le-a spus ce ar putea să urmeze. A cântarit greu şi faptul că şi-a cerut scuze în numele conaţionalilor săi. În sat s-a aflat despre moartea unui muncitor la sondă, probabil din cauza unui accident de muncă. Autorităţile judeţene neagă că s-a întâmplat acest lucru. Dar nimeni nu a explicat prezenţa ambulanţelor în perimetru. Dacă acest lucru se va confirma ulterior multe persoane vor avea explicaţii de dat.

La Pungeşti aerul înţeapă. Pamântul bubuie. Corupţia şi minciuna dor. Nu trebuie să vezi Gasland ca să înţelegi că nu e bine. Nu trebuie să vină ONG-urile să explice de ce e periculos. Unii oameni regretă ca nu au pus mâna pe furci şi topoare când au sosit primele camioane. Au ales să protesteze paşnic şi să îndure violenţa jandarmilor. Sunt mulţumiţi că lumea a auzit de Pungeşti şi s-a solidarizat cu ei. Aparent îşi văd de viaţa lor, mergând la prăşit, la fân şi la pădure. Dar în curand compania va încerca să instaleze şi a doua sondă. Chevron-ul şi guvernanţii nu au înţeles nişte lucruri simple. Sau au preferat să le ignore. Simpla existenţă a sutelor de mii de oameni din perimetrele de exploatare este incompatibilă cu exploatarea industrială a gazelor de şist. Zeci de emisiuni cu experţi, senatori americani, politicieni influenţi nu vor reuşi să îi convingă pe aceştia să accepte distrugerea modului lor de viaţă sau transformarea lor în refugiaţi.

Oamenii îşi lucrează în continuare pamântul şi îşi trimit copiii la şcoală. Chiar dacă nu pare asta e cea mai mare luptă. Dacă se va continua proiectul nebunesc al gazelor de şist nici asta nu va mai fi posibil. Ei nu luptă pentru procente electorale, cotaţii la bursă şi profituri ci pentru a munci în continuare pamântul şi pentru a-şi trimite copiii la şcoală. Şi au dreptate.

 

Legea Roşia Montană – respinsa definitiv de Parlament

Proiectul privind exploatarea minereurilor de aur și argint de la Roșia Montană a primit astăzi votul final în Parlament, deputații au respins proiectul. Următoarea bătălie va fi împotriva legii minelor, continuatoarea Legii RMGC şi se va da începând cu 2015, după alegerile prezidenţiale.

Intervenţie Europa FM.

Postare integrală Europa FM aici

Aș lista votul la droguri ușoare

Catavencii-150-21_28-mai-2014-mic_4_pagenumber.001-1024x991

Interviu cu Eugen Istodor

Reporter: Votul ca pradă.

Claudiu Crăciun: Clar. Din cînd în cînd răsturnăm lanțul trofic. Se numește revoltă. Sau protest. De multe ori, votul este moartea protestului, pentru că oferă cetățeanului iluzia că participă și că este relevant. Aș lista votul la droguri ușoare. Niște zăpăciți, “Uniți, salvăm”, au zis că jocul e trucat și restrîns abuziv, lumea stă acasă și are dreptate. Cei mai supărați s-au dus la vot și l-au umplut democratic cu ștampile. Grevă cetățenească, i-au spus. S-au pus evangheliștii votului pe ei cu toate tunurile din dotare. Au ignorat revendicările prin care se cerea repararea jocului politic.

Rep.: Oricui dai votul dezamăgește?

C.C.: De cele mai multe ori. Responsabilitatea morală principală nu e a votantului, un vot nu poate fi greșit. Responsabilitatea e a reprezentanților. Nu babele și săracii, noii dușmani de clasă și, respectiv, înstăriții și intelectualii care îi urăsc pe primii sînt de vină pentru nenorocirea noastră. Mai degrabă partidele care îi învață ura pentru a-și masca corupția și meschinăria. Partidele care fură, distrug și apoi își trag, cu ajutorul publicitarilor cool, un brand de rău mai mic.

Rep.: Votul ca absență.

C.C.: Absență, dar numai temporară. Nu scăpăm de vot. Doar că ar trebui să ducă la ceva și nu la schimbarea deținătorilor puterii și atît.

Rep.: Cîștigă PSD?

C.C.: Cîștigă, dar e o victorie care le anunță căderea. 38% din 30% din cetățeni nu e mult. Pînă la prezidențialele din toamnă se pot schimba multe. Problema e că, dacă cîștigă așa-numită dreaptă în fața așa-numitei stîngi, și probabil o va face, nu va fi nici o diferență. Corporațiile au telefoanele tuturor.

Rep.: Cine cîștigă la aceste europarlamentare, de fapt?

C.C.: Conformismul. Ne conformăm slăbiciunilor noastre. Avem o prezență mică la vot, dar nu catastrofală. Trimitem reprezentanți în cele două mari grupuri politice europene, popularii și socialiștii. Contează că unii vin de la un partid și alții de la patru? Nu prea. Cîștigă un sistem care te disciplinează fără efort. Le dăm votul și nu cerem nimic în schimb. Cei care o fac sînt nebuni și nedemocrați.

Rep.: Mai bine să moară nesimțirea lor decît viitorul nostru? Dar nesimțirii nu i pasă de viitor.

C.C.: O parte a ei pare implacabilă. Oamenii curajoși spun că cele mai importante lucruri sînt cele care nu se discută niciodată. Ne împărțim tribal să discutăm lucruri marginale în timp ce lucrurile fundamentale sînt luate de-a gata. Bogăția și sărăcia, lipsa drepturilor și a justiției, puterea celor nealeși, corporații sau grupuri de interese. Astea nu sînt naturale, le producem noi. Dar nu discutăm despre asta. Discutăm despre bufanții penibili ai lui Băsescu și despre premieri amfibii la inundații. Stînga și dreapta, pe naiba. PSD-ul este, de fapt, reprezentanța Ferrari. Dreapta, a Mercedes-ului. Și vor ca invidia lor să ne țină loc de politică.

Rep.: Dar politica este curvă?

C.C.: Mă deranjează cuvîntul “curvă”. E jignitor pentru o ființă umană. Nu l-aș folosi nici măcar pentru a descrie politica. Între o femeie care își vinde trupul de nevoie și politicianul care o cumpără, o respect infinit mai mult pe prima.

Versiunea completă aici.

Grevă cetăţenească loveşte unde doare mai tare

1907997_10152217268709107_8739617804536103447_n

În ultimele zece zile spaţiul public românesc a reînviat. Grevă cetăţenească declanşată de Comunitatea civică ‚Uniţi Salvăm’, ale cărei revendicări le găsiţi aici, a transmis o undă de şoc care s-a propagat repede în mediul online şi mass-media. Zeci de articole au fost scrise, zeci de poziţii publice au fost exprimate.

Şocul resimţit şi atacurile indică relevanţa grevei. Şi arată că a lovit exact unde doare mai tare şi într-un moment potrivit.

Impactul grevei este mai mult simbolic decât electoral. Conform tuturor calculelor niciun mandat nu se va reloca de la un partid la altul, de la dreapta către stânga sau dinspre opoziţie către guvernare.

Grevă cetăţeneasca anulează iluzia că suntem buni cetăţeni dacă mergem la vot şi atât. Iluzia că dacă votăm, schimbăm nu doar partidele ci şi practicile lor. Iluzia că suntem europeni doar votând la alegerile pentru Parlamentul European. Loveşte în maşinăria de comunicare a partidelor, cu tot cu consultanţii şi agenţii lor de influenţă mediatici. Cel mai important, loveşte în legitimitatea partidelor care ne ţin prizonieri. Pune problema practicilor politice curente şi cere schimbări necesare.

Cei care erau decişi să voteze o vor face oricum. Sunt cei norocoşi. Ei au măcar credinţa sau convingerea că îi reprezintă cineva şi/sau că votul dat este util. Dar mai există altă parte a societăţii, ignorată şi amuţită, a celor care nu se simt reprezentaţi. Grevă a arătat că există şi că până nu le recâştigam încrederea în sistem democraţia va suferi.

Ceea ce nu s-a dorit să se înţeleagă a fost faptul că anularea votului sau neprezentarea asumată public sunt gesturi de protest. La fel ca şi ieşirea în stradă pe 25 mai. Toate aceste gesturi de protest atrag atenţia asupra revendicărilor. Într-o grevă renunţi temporar la un drept pentru a câştiga ceva mai important. În greva foamei la mâncare, în grevă cetăţeneasca la vot. Reacţia multora a arătat că le pasă de procentele partidelor şi atât.

Solicitările şi recomandările făcute, dacă vor fi implementate vor sparge monopolul asupra puterii, vor ajuta cetăţenii obisnuiţi ca independenţi sau parte a partidelor mici să conteste puterea. De ce sa nu le susţinem acum in alegeri? Simplu, independenţii şi partidele mici sunt ȋn sistemul actual condamnate la irelevanţă. Schimbările sistemice propuse dezlănţuie energia şi aşa limitată, de la nivel local, judeten şi naţional. Nu există o singură mişcare salvatoare ci sute de grupuri şi comunităţi care pot declanşa asaltul asupra fortăreţelor corupte şi clientelare.

De ce nu lăsam societatea în toată diversitatea ei să respire, să îşi pună întrebări, să se mobilizeze şi să conteste puterea? Aşa merge democraţia. Forţa ei constă în capacitatea de a se auto-curăţa. Dacă acest proces este blocat societatea acumulează tensiuni şi frustrări, ca să nu mai vorbim de încurajarea corupţiei şi clientelismului.

Cu ocazia grevei cetăţeneşti s-au activat oameni şi idei. Simpatizanţii partidelor şi-au apărat preferaţii (şi au atacat iniţiatorii grevei). ONG-urile şi-au redescoperit vocaţia de a face educaţie publică. Ne-au vorbit despre importanţa votului. Intelectualii publici au predicat la rândul lor. Nu ar fi făcut-o în absenţa grevei. Cei dezamăgiţi au o platformă unde se discută despre nemulţumirea lor. Preţul plătit, câteva mii de voturi anulate şi nişte amenzi merită din plin.Un preţ mic pentru revitalizarea unui spaţiu public anesteziat de agresivitatea superficială a campaniei electorale.

Deşi suspectată, atacată şi persiflată Comunitatea ’Uniţi Salvăm’ ne face un mare serviciu. Ne forţează să regândim politica, alegerile şi votul. Manifestul ei pentru schimbarea sistemică va rămâne un reper important pentru dezbaterile viitoare.

Pe 25 mai, nişte cetăţeni vor ieşi în stradă pentru o politică mai curată. Dacă votează sau nu contează mai puţin. Contează că au determinat societatea să îşi pună întrebări şi nu i-au lăsat pe politicienii care ne-au adus în situaţia de faţă să definească binele şi răul, prietenul şi duşmanul, ce este important şi ce nu este.

Grevă cetăţească funcţionează deja. Şi fapul că doare atât de tare nu înseamnă că medicul care pune diagnosticul şi propune un tratament ne este duşman ci că suntem bolnavi şi el vrea să ne însănătoşim.

Articol apărut pe VoxPublica aici.

Alegerile europarlamentare Intre Bine și Rău.

400 de milioane de europeni vor decide la alegerile europene ce bat la uşă cine va conduce Europa. Mergem sau nu la vot pe 25 mai?, este întrebarea de la care Liviu Mihaiu porneşte discuţia din 19 mai la Între bine şi rău, „o dezbatere fără abatere”, aşa cum sunt, în general, emisiunile sale. Programul este difuzat luni, la ora 21.10, la TVR 1 şi online, pe TVR+.

Prietenii emisiunii Între bine şi rău încep săptămâna alături de Liviu Mihaiu, Timea Bereczki şi invitaţii lor. Prof. univ. Mihaela Miroiu, Sorin Ioniţă – preşedinte Expert Forum, Andrei Cornea – scriitor, Claudiu Crăciun – expert în politici publice şi jurnaliştii Ioana Lupea şi Costi Rogozanu vin să-şi susţină argumentele luni seară, în ediţia ce are ca temă alegerile europarlamentare. Noii membri ai Parlamentului European şi, pentru prima dată, preşedintele Comisiei Europene vor fi cunoscuţi în urma acestor alegeri. Alegătorii vor avea mai multă putere în a decide cine va conduce şi vor avea un cuvânt mai important de spus în viitorul Europei.

 

Cine se luptă cu baronii?

Reţinerea spectaculoasă de către DNA a lui Radu Mazăre, într-un şir de acţiuni mediatizate îndreptate împotriva baronilor naşte câteva întrebări importante. Mai mult sau mai puţin excentrici, cei vizaţi au ceva în comun. Sunt nişte fideli ai partidului şi cei care fac să funcţioneze teribilă maşinărie instituţională care a adus democraţia românească în genunchi. Baronii locali sunt împrăştiaţi în toate partidele dar sunt mai proeminenţi în PSD, partidul care excelează în organizarea locală.

Au devenit baronii prea puternici? Trebuie să îi eliminăm? Dacă da, cum? Datorită puterii dar şi profilului lor sunt nişte ţinte perfecte. Sunt maeştri ai combinaţiilor şi contractelor. Traficul de influenţă practicat este la fel de natural precum respiratul. Pregătirea lor profesională este imprecisă. Radu Mazăre este o excepţie, fiind primar veşnic dar şi un popstar versat în comunicare. Echilibrul universului este însă restabilit cu ajutorul lui Nicusor Constantinescu, tovarăşul de nădejde din fruntea Consiliului Judeţean, un personaj emblematic pentru clasa politica locală. Este foarte probabil ca baronii locali să devină faţa (in) umană a corupţiei din România. Până într-un punct este normal să se întâmple aşa. Dar puterea şi imoralitatea acestora nu se explică prin caracteristicile lor personale. Ei sunt produsul tuturor politicilor promovate în tranziţie de către elita care acum este jenată de vizibilitatea şi influenţa acestora. Puterea baronilor trebuie limitată. Dacă acest lucru se face incomplet şi cu instrumentele nepotrivite vom experimenta încă un eşec al redresării democratice a României.

Două recente analize ne ajută să înţelegem poziţia baronilor. Costi Rogozanu argumentează că baronii (PSD) sunt incompatibili cu un regim al corporaţiilor/big business-ului promovat de “social-democratul” Ponta şi vor fi treptat eliminaţi. Pentru el „baronii sunt deja anihilaţi nu de justiţie, ci de o nouă etapă în dezvoltarea capitalismului în România”. Din perspectiva dinamicii interne de partid, Cristian Ghinea este mai puţin optimist. Baronii PSD sunt atotputernici şi după plecarea lui Victor Ponta vor putea instala un “regim” dedicat avându-l pe Liviu Dragnea drept promotor. Cartelul baronilor va înlocui linia de conducere iniţiată de Ion Iliescu, aceea a liderilor centrali cu autoritate, viziune şi prestanţă mediatică şi internaţională. Analiza se extinde şi asupra PMP, un partid construit greşit, personalizat şi lipsit de stratul de lideri intermediari care să ȋi dea consistenţă. Pe lângă alţi factori precum politica de promovare în cadrul partidelor autorul identifică şi o cauză instituţională: sistemul de vot. Alegerea preşedinţilor de consilii judeţene prin vot direct a avut un ’impact indirect şi pervers asupra vieţii interne din partid: centrul a fost slăbit iremediabil’.

Din păcate, nu prea există argumente care să susţină dispariţia naturală a baronilor iar politica de partid pare condamnată să continue în direcţia baronizarii. Până acum baronii locali au convieţuit bine cu marile corporaţii şi asta pentru că şi-au împărţit rentele cu elitele centrale. Baronii locali extrag resurse de la antreprenori locali în timp ce investiţiile ‚strategice’ sunt ocolite, protejate sau jecmănite colateral. Elitele centrale discută direct cu corporaţiile şi extrag beneficii din cele mai diverse, inclusiv susţinerea internaţională.

Deci cine şi cum trebuie să se lupte cu baronii? Corporaţiile, elitele centrale de partid sau DNA-ul? O greşeala ar fi să credităm un singur agent. Fiecare are o limită naturală în a lupta cu aceştia. Până acum ceea ce pare să meargă este de fapt o alianţă conjuncturală a tuturor acestora. Atât Ponta cât şi Băsescu au viziuni autoritar-centraliste, complicităţi corporatiste şi pârghii judiciare la dispoziţie. Ambii sunt reprezentanţii unui curent ‚autoritar’ în viaţa de partid care rezistă instabilităţii medievale din cadrul partidelor. Crin Antonescu urmează o viziune autoritar-centralistă dar fară celelalte două elemente. Toţi sunt dependenţi de baroni, ceea ce îi limitează drastic în acţiunea lor. Cu ajutorul cui vor mai câştiga alegerile dacă vor elimina vasalii judeţeni, cei care se mobilizează la ordin dar au incomodul obicei să ceară lucruri în schimb? Cel mai sigur mod de a compromite lupta anti-baroni este să îi credităm pe aceşti lideri ‚centralizatori’. Vor dori să scape de baroni numai pentru a avea mai puţine explicaţii de dat şi mai puţine resurse de redistribuit. Dar regulile jocului nu se vor schimba. Afacerile grele şi clientelele se vor reloca la nivel central. Elitele centrale nu vor lupta până la capăt cu baronii pentru că au nevoie de ei. Este posibil să se ajungă la un acord care nu va rezolva problema ci va elimina de la televizor descinderile DNA. O posibilă formă de acord ar fi crearea regiunilor – arene de putere intermediare cedate baronilor în schimbul renunţării la ambiţiile şi presiunile naţionale. Acelaşi efect îl va avea şi terminarea campaniilor electorale. Corupţia va rămâne însă intactă.

Se poate însă lupta cu baronii şi altfel. E o luptă mai grea şi mai complicată pentru că presupune mult mai multe lucruri decât cultivarea unor procurori fideli şi organizarea de spectacole de operetă la TV. În primul rând trebuie regândită sfera politică locală şi democratizarea acesteia. Prin alegerea preşedinţilor Consiliilor Judeţene în două tururi şi revenirea la acest sistem în cazul primarilor. Puterea se poate dispersa natural. Şi poate mai important este faptul că se implică în această luptă şi cetăţenii. Sunt cei care sunt de cele mai multe ori uitaţi. De ce să îi crediteze politicienii cu inteligenţa de a elimina prin vot baronii când mai bine pozează ei în modernizatori şi justiţiari ai naţiunii? Măsuri de sprijin pentru societatea civilă şi presa locală sunt necesare. Descentralizarea administrativă trebuie temporizată şi condiţionată de paşii făcuţi în direcţia ȋntariririi democraţiei locale. Administraţia publică locală trebuie întărită şi protejată. Procedurile de achiziţii publice drastic revizuite. Alocarea arbitrară de fonduri centrale limitată. În ceea ce priveşte partidele, trebuie instituite stimulente pentru reorganizarea acestora astfel încât structurile integratoare/profesionalizate să primeze în faţa influenţei baronilor. Acest lucru este improbabil şi de aceea cea mai eficientă măsură ar fi eliminarea obstacolelor în calea participării politice, individuale şi colective. Mai mulţi candidaţi independenţi şi mai multe partide noi s-ar putea lupta cu mai mult succes cu baronii decât DNA-ul. Şi nu afirm că trebuie să o facă în locul DNA ci în aceeaşi direcţie majoră a eliminării lor.

Lupta anti-baroni se poate transforma într-o prelungire a luptei anti-corupţie ce a dominat politica românească după 2004 şi până în prezent. Şi se pare că nu am învăţat nimic. Politica anti-corupţie românească are în primul rând o funcţie electorală şi mediatică. Este mai prezentă la TV decât în birourile Poliţiei, Parchetelor şi sălile de judecată. Este una selectivă, anumite persoanaje şi dosare fiind ocolite cu mare grijă. Cazul Roşia Montana este sugestiv în această privinţă. Atunci cănd interesul şefilor de partid coincid instituţiile care par în alte cazuri eficiente şi independente cad în letargie. Pe lângă asta luptă este autoritară şi cvasi-militarizată. Avem nevoie de DNA şi de procurorii ei fioroşi. Dar este o mare greşeală să credem că o instituţie care urmăreşte post-factum fenomenul poate fi placa turnantă a luptei anti-corupţie. Un fenoment atât de complex nu poate fi limitat prin frică, prin tratarea cauzelor şi nu a efectelor şi dacă nu se angrenează o coaliţie mai largă de instituţii şi grupuri sociale. DNA-ul este condamnat să fie ineficient tocmai pentru că este singular şi ‚providenţial’.

Este posibil să configurăm un front de luptă împotriva baronilor. Dar nu trebuie repetate greşelile de până acum. Dacă am lucra la reguli şi instituţii astfel încât puterea baronilor să fie limitată structural nu vom mai avea atâta nevoie de DNA-ul salvator. Va avea pur şi simplu mai puţin de lucru. Ca şi în cazul corupţiei, lupta este a noastră a tuturor. A societăţii civile, a presei, a comunităţilor locale, a sindicatelor şi patronatelor, a organizaţiilor profesionale, a cultelor religioase. Nu a lui Traian Băsescu, a DNA-ului, a lui Victor Ponta sau a Departamentului de Stat american. Primul pas ar fi să o recuperăm din mâinile lor şi să ne apucăm de lucru. Ar fi probabil cea mai bună metodă de presare a instituţiilor care trebuie să se luptă cu corupţia şi baronii sau pretind că o fac.

Articol apărut pe VoxPublica aici.

Cine câștiga alegerile europarlamentare?

Ioana Lupea, publicist comentator, discută, la Adevărul Live, cu Claudiu Crăciun, lector universitar la Catedra de Ştiinte Politice şi Studii Europene din cadrul SNSPA, cu sociologul Mircea Kivu şi cu filosoful Sorin Cucerai, reprezentant al Centrului pentru Democraţie Participativă, despre alegerile europarlamentare din mai.

Emisiune integrala aici

Războiul de independenţă civică

Campania electorală pentru alegerile europarlamentare se apropie cu repeziciune, o repetiţie generală cu public pentru alegerile prezidenţiale. Partidele îşi organizează armatele. Îşi aleg strategiile de atac şi se asigură că butoanele odată apăsate vor începe să funcţioneze. Toate complicităţile, dependenţele şi naivităţile sunt mobilizate pentru a asigura victoria sau după caz, supravieţuirea.

În războiul total care urmează ar fi nerealist să ne aşteptăm ca protestele cele mai însemnate din ultima decadă să fie trecute cu vederea. Aceste proteste au antrenat energii la care politicienii doar visează. Mobilizarea susţinătorilor partidelor este un amestec găunos de presiune administrativă, remuneraţie generoasă şi o doză de isterie întreţinută de canalele media prietene. Protestele le-au dat însă o lovitură grea. Nu numai că au contestat deciziile catastrofale şi auto-interesate ale politicienilor care au susţinut proiectul de exploatare minieră de la Roşia Montană şi explotatarea gazelor de şist ci au construit un model alternativ de organizare. O organizare pe orizontală, bazată pe contribuţii şi eforturi voluntare aproape inimaginabilă în lumea lor, cea în care doar banii, interesele şi frică mai pot convinge oamenii să se mişte. În acest sens, s-au constituit în proteste anti-sistem, sistemul fiind reprezentat de nişte instituţii reprezentative şi executive pervertite până la anihilare de reţele clientelare şi de afaceri.

Protestele sunt pentru forţele politice româneşti atât o ameninţare cât şi o pradă. O ameninţare pentru toate, o pradă doar pentru unele. Strategiile de a le anula/folosi sunt diferite. În cazul PSD-ului şi partidelor satelit UNPR şi PC strategia este una de ignorare, denigrare şi alăturare forţată cu partidele de opoziţie. Scopul este izolarea protestatarilor de restul societăţii şi mai ales de votanţii a căror fidelitate ar putea fi afectată de un mesaj critic şi credibil. În cazul celorlalte partide, energia protestelor poate fi un combustibil valoros pentru maşinăriile electorale. PNL-ul a jucat cartea opoziţiei gripând în momente cheie mecanismul decizional din Parlament, dar doar în cazul Roşiei Montane. PDL-ul la fel numai că mai puţin convigator şi fără să aibă impact instituţional. PPDD-ul, în plină disoluţie, nu avut capacitatea să conecteze agenda protestelor cu un electorat debusolat. Partidul Mişcarea Populară, partidul de casă al preşedintelui Băsescu, pare cel mai interesat în preluarea infrastucturii simbolice protestatare. Acest lucru pare puţin probabil având în vedere că preşedintele Băsescu este un vechi şi entuziast promotor atât al proiectului minier cât şi al explotării gazelor de şist. Dar pentru că acelaşi preşedinte este în continuare vârful de lance al opoziţiei împotriva guvernării USL scenariul devine plauzibil. Iar insistenţa cu care Guvernul Ponta comite erori fundamentale (vezi ‘’Marţea neagră’’, ‘Codurile’) cresc probabilitatea că tabăra prezidenţială să aibă succes.

Lupta pentru cauzele Roşia Montană, gazele de şist şi cele conexe se suprapune cu o luptă la fel de dură. Aceea de a reuşi trecerea de la proteste la o mişcare socială civică, militanta şi autonomă, capabilă să aibă un profil distinct în societatea românească. Preluarea protestelor este posibilă în măsura în care nucleele şi reţelele activiste nu vor reuşi să îşi constuiasca o agendă diferită de cele ale partidelor.

Factorul decisiv în acesta preluare este acceptarea conflictului aparent de tip putere/opoziţie, bun/rău, prieten/duşman. În momentul în care acceptăm că există două tabere, meciul este pe jumătate jucat. Este evident că unii au mai multă putere ca alţii. Dar acest lucru nu înseamnă că o şi exercită diferit. În acest sens, cele două tabere fac parte dintr-un complex politico-economico-mediatic care funcţionează coerent şi în detrimentul democraţiei şi interesului public. În chestiunea gazelor de şist există un consens care sacrifică drepturile fundamentale şi distruge comunităţi întregi. În cazul Roşiei Montane există nu opoziţie reală ci doar doar replieri şi renunţări tactice. Pentru o imagine mai clară este de ajuns să consultăm lista celor care au susţinut proiectul ani la rând (aici). Vom găsi persoane din toate partidele. Nici măcar în temele în care conflictul este cel mai acut – corupţie/anti-corupţie, nu există cu adevărat două ‘’tabere’’. Există o singură tabăra care vrea să slăbească justiţia, să îngenuncheze administraţia publică, să folosească societatea civilă şi să îşi subordoneze presa. Ultimul scandal al Codurilor arată ca forma necorespunzătoare se datorează atat guvernarii actuale cat şi guvernării Boc/Băsescu. Şi foarte important, această singură tabăra tace complice în probleme fundamentale: acordul cu FMI şi în corolar, modelul de dezvoltare economică, privatizări, creşterea în influenţă a baronilor locali, proliferarea serviciilor secrete, violenţa statului împotriva cetăţenilor, distrugerea serviciilor publice, etc.)

Pasul doi în preluarea protestelor este importul acestui conflictul aparent care are ca origine clasa politică şi nu societatea. Vom vedea încercări de a denatura în fel şi chip natura şi mesajul protestelor astfel încât să se integreze în agenda politică. Ca şi în 2012, protestatarii sunt asociaţi cu opoziţia pentru că, fără să dorească acest lucru, contestă împreună guvernul. Pericolul cel mai mare pentru independenţă unei mişcări sociale vine dinspre opoziţie şi nu dinspre guvernare. Guvernarea mai degrabă o ignoră, denigrează şi chiar reprima.

Metodele sunt evidente şi urmăresc un transfer al nemulţumirii din chestiunile legate de Roşia Montană şi gazele de şist către lupta convenţională între partide. În primul rând, tratarea problemei Roşia Montană că o chestiune care ţine de statul de drept, un concept umbrelă pentru multe lucruri şi în special anti-corupţie, marota opoziţiei subordonate lui Traian Băsescu. Bineînţeles, există o componentă importantă ce ţine de statul de drept. Operaţionalizarea ‘’statului de drept’’ este însă problematică.

Într-un articol recent semnat de Andrei Cornea (aici), protejarea mediului este dependentă de funcţionare statului de drept, prima fiind o temă specifică iar ultima generală. Concluzia logică: Salvăm Roşia dacă salvăm în paralel şi în primul rând statul de drept, justiţia şi DNA. Gabriel Liiceanu se ocupă la rândul lui de subiect (aici). Se aştepta ca protestatarii să se îndrepte cu aceeaşi forţă asupra tuturor relelor acestei guvernări. Cianura pentru dânsul nu este o substanţă folosită într-un proces tehnologic ci o denumire pentru toate aceste rele. Cele două poziţii, emblematice pentru acest curent de gândire e un pas înainte faţă de opinia lui Andrei Pleşu exprimată în octombrie 2013. Pentru dânsul protestatarii sunt ignoranţi şi emoţionali şi cu o agendă greşită, răul ecologic absolut fiind tăierea pădurilor. Cele două opinii, împreună cu altele asemănătoare, nu mai contestă relevanţa şi forţa protestelor ci încearcă să o deturneze. În linii mari, protestele ar trebui să îşi asume deplin cauza ‘’stat de drept/justiţie/anti-corupţie’’ şi să se extindă la toate problemele mai mari sau mai mici ale societăţii şi avand drept ţintă exclusivă guvernarea (vezi accidentul aviatic).

Aceaste argumente sunt criticate de către Mihai Goţiu (aici) care arată că slăbiciunea statului de drept a contribuit la promovarea proiectului minier şi a gazelor de şist. Problema apare atunci când se defineşte foarte restrâns, selectiv şi partizan statut de drept şi luptă pentru acesta. Pentru marii apărători ai statului de drept în frunte cu Traian Băsescu atât Roşia Montană cât şi gazele de şist sunt o uriaşă culpă. De aceea este imperios pentru aceştia să convingă protestatarii să apere DNA-ul deşi acesta a ignorat cu obstinaţie subiectul Roşia Montană. Statul de drept presupune respectarea drepturilor omului. Statul de drept presupune participarea cetăţenească în luarea deciziilor. Să le spunem deci cetăţenilor din Roşia Montana şi Pungeşti că e datoria lor să susţină statul de drept şi în consecinţă pe cei care pretind că îl apară la nivel politic. Dar ei sunt exact cei care au adus urgia corporaţiilor şi a jandarmeriei în casele şi comunităţile lor. Nu este o simplă eroare ci mai degrabă cinism în stare pură.

Poziţiile de mai sus ţintesc slăbirea şi pervertirea protestelor. Prin extensia la toate cauzele posibile s-ar slăbi presiunea în problemele principale- Roşia Montană şi gazele. Foarte convenabil pentru mulţi. Consecinţa ar putea fi şi mai gravă – răspândirea ideii că protestul este responsabilitatea unui singur grup. Prin extinderea agendei şi asumarea conflictului corupţie/anti-corupţie mişcarea ar deveni simbolic o aripă militantă care se lupta cu guvernul dar care cedează funcţia de reprezentare partidelor din opoziţie.

Nu va fi uşor să se păstreze autonomia acestora într-un an cu bătălie politică fără menajamente. Vor fi multe subiecte în care societatea va fi antrenată mai mult sau mai puţin legitim. O poziţionare faţă de integrarea europeană, o nouă Constituţie, descentralizare şi regionalizare, plus eternă şi contondenta chestiune a anti-corupţiei. Va exista o presiune majoră pentru asumarea temelor şi poziţiilor impuse de forţele politice. Autonomia mişcării presupune ne-renunţarea la temele iniţiale. Roşia Montana şi gazele de şist nu sunt doar ‘’ecologiste’’ Acestea dezvăluie boala profundă a politicii şi administraţiei româneşti. Sunt eşecuri notabile ale statului de drept şi luptei anti-corupţie. În alte subiecte, doar asumarea unor valori şi poziţii specifice dublate de o intransigenţă echitabil distribuită faţă de forţele politice pot ajuta mişcarea să reziste. Independenţa civică nu înseamnă izolarea de societate.

Dar adevărata independenţă civică va fi câştigată nu când mişcarea e obligată să răspundă ‘’corect’’ la întrebările politicienilor ci invers. Şi nu pentru că întrebările nu ar fi întrebări importante sau pentru că ar fi ceva de ascuns. Aceştia nu merită nici să întrebe şi nici să primească răspuns. Se doreşte un stat de drept mai puternic? Răspunsul e evident: Da! Dar cei care întreabă nu vor un stat de drept mai puternic ci doar un stat de drept mai puternic împotriva adversarilor lor. Nu vor dialog ci voturi. Adică putere, bani şi instrumentele de a se proteja. Datoria noastră este însă să întrebăm dacă este acceptabil să sacrifici nişte cetăţeni pentru profitul unor companii şi îmbunătăţirea unor indicatori economici. Sau dacă e acceptabil să încalci drepturile fundamentale ale cetăţenilor. Răspunsul străzii e clar: Nu! Al politicienilor şi aghiotanţilor lor mai puţin.

Am prevăzut într-un articol publicat pe VoxPublica pe 30 septembrie 2013 lupta ce va urma (aici). Anticipam că va fi grea împiedicarea planurilor unei super-majorităţi decise. Pentru a lupta eficient cu guvernarea USL trebuie luptat în paralel cu cei care cei care vor folosească şi care pretind că reprezintă mişcarea. Acesta este războiul de independenţă civică.

Articol apărut pe VoxPublica aici.