Societate civilă

Cine pierde Piaţa Universităţii pierde puterea. După trei ani de proteste 2012-2015.

376157_2743053053688_1119311002_n

Foto: Vlad Petri

 

 

Au trecut trei ani de la debutul unor proteste care au încheiat o perioadă lungă de apatie civică şi socială.

2012 a fost anul în care cetăţenii s-au revoltat împotriva abuzului de putere, sărăciei şi austerităţii, dar şi corupţiei generalizate. Roşia Montană a fost la rândul ei o cauză asumată, anticipând protestele anul 2013. Gazele de şist la fel, într-o formă incipientă. „Nu corporaţia face legislaţia” s-a strigat în 2012. Protestele anti-Acta au deschis agenda vieţii private, agendă redescoperită recent cu ocazia promovării Legii Big Brother. În 2013, problema principală a fost abuzul de putere în favoarea unei corporaţii, RMGC, urmată îndeaprope de Chevron, principlul motor al explorării şi exploatării gazelor de şist. S-au grefat şi alte nemulţumiri, toate ţintind bolile sistemului democratic – partide corupte, justiţie ineficientă, presă aservită, represiune. În 2014 protestul şi-a mai pierdut din intensitate, lăsând loc mobilizării partizane cu două excepţii notabile, greva cetăţenească de la alegerile europarlamentare şi protestele de solidarizare cu diaspora, ambele criticând barierele puse în calea participării cetăţenilor la alegeri şi la viaţa politică în general.

Protestele din 2012 au fost intense şi violente în primele zile şi apoi s-au transformat într-o luptă de anduranţă. Aparatul de forţă al statului a reacţionat brutal, zeci de oameni fiind bătuţi, în 14 şi 15 ianuarie. În Piaţa Universităţii au existat doi versanţi, despărţiţi de un bulevard. Poate cea mai semnificativă diferenţă între cele două grupuri a fost că unul dintre acestea, cel de la Fântănă, striga „PDL şi USL – aceeaşi mizerie!”. În paralel cu protestele din Piaţă s-au activat şi alte grupuri, în special în Cluj. Când protestatarii din Bucureşti purtau un baner pe care scria „Piaţa Universităţii este peste tot!” se gândeau şi la Clujul care de multe ori a luat-o înaintea Bucureştiului. Protestele din 2013 au excelat în participare şi mobilizare. Piaţa Universităţii a fost diversă dar unită, nemaiexistând versanţi ci doar opinii diferite care îşi găsiseră însă un numitor comun. A fost şi mobilă, participanţii mergând în marşuri prin cartierele Bucureştiului. Din fericire protestele nu au fost violente, Jandarmeria acţionând diferit faţă de 2012. Lucru care nu a fost valabil la Pungeşti, locul unde guvernul a instituit un regim violent şi semi-penitenciar în sprijinul companiei Chevron. 2014 a fost anul în care s-a supravieţuit civic într-o societate pe care partidele au divizat-o până în punctul conflictului. La alegerile  europarlamentare s-a organizat un protest-dezbatere despre reforma politică iar la cele prezidenţiale s-a ieşit în număr mare. Chiar dacă partidele de opoziţie s-au mobilizat la rândul lor şi au folosit drept paravan grupurile civice, nu s-a ajuns nici pe departe la nivelul mobilizării din 2013.

Analizând retrospectiv se poate remarca atât diversitatea cât şi continuitatea protestelor. Subiectele sunt aparent puţin legate între ele. Ele au însă un fond comun şi acesta tinde să se reproducă. Discutăm despre o guvernare bazată pe abuz şi corupţie, în favoarea grupurilor privilegiate din societate – politicieni, oameni de afaceri, clientele politice, birocraţi de lux. În forma lor continuă protestele identifică puncte nevralgice ale sistemului pe care acesta nu vrea să le reformeze.

În cei trei ani de proteste problema fundamentală nu a fost relaţia între protestatari şi jandarmi ci între protestatari şi cei care pretind că îi reprezintă, partide mari sau mici, vechi sau noi deopotrivă. Multe dintre acestea au pretins că reprezintă implicit sau explicit mişcările sociale. USL-ul şi PPDD-ul în 2012,  PDL-ul şi PNL-ul în 2013,  iar în 2014 un spectru ideologic larg de la nationalişti şi la neoconservatori. Toţi au preluat superficial şi punctual temele, niciodată integral sau asumat. Problema este mai profundă şi nu se referă doar la agendă. Candidaţii şi partidele nu au înţeles că este în discuţie definiţia şi structurarea politicii în sine. Miza protestelor – schimbarea modelului politic şi redistribuţia puterii în societate, a fost ratată de toţi. De aceea relevanţa lor s-a păstrat doar în sfera politicii instituţionalizate neimplicând fermenţii sociali ai schimbării. Structural, politica anului 2014 a arătat la fel cu politica anilor precedenţi.

Mişcările sociale au contribuit însă la căştigarea şi respectiv pierderea puterii în România. Căderea guvernelor Boc şi Ungureanu şi eşecul campaniei prezidenţiale a lui Victor Ponta sunt legate direct de proteste. Nu s-au schimbat din păcate regulile jocului. Protestele au forţat îmblânzirea represiunii, au modificat punctual agenda mass-media, au blocat sau întărziat proiecte legislative. Poate cel mai împortant câştig al acestei perioade este faptul ca nicio schimbare politică majoră nu mai poate fi planificată fără să se ia în considerare factorul „stradă”. Poate părea puţin dar să nu uitam pasivitatea şi disciplina societăţii pre-2012. Mişcările sociale au trecut prin perioade de contracţie şi extensie. Cert este că ele nu au dispărut deşi nu mai sunt atât de vizibile. Şi întodeauna vor fi atente în monitorizarea guvernării. E nevoie doar de o scânteie, poate legea minelor sau abandonarea reformei politice. Vom vedea. Ceea ce scoate azi în strada 200 de persoane va putea scoate în stradă anul următor 20.000.  Iar pentru cei care i-au ignorat pe cei 200 va fi deja prea tarziu.

În seara de 14 ianuarie 2012, exact acum trei ani, un mesaj se  repeta obsesiv la portavoce de către şeful de dispozitiv al Jandarmeriei: “Vă rugăm să părăsiţi Piaţa. Ceea ce faceţi este împotriva legii. Vom folosi forţa!” Au folosit forţa în seara respectivă şi în serile care au urmat. Dar Piaţa nu am mai părăsit-o niciodată. Şi dacă trăim într-o ţară puţin mai normală, asta se datorează şi celor care au ignorat cu toate riscurile aferente acea somaţie şi altele care au urmat.

 

Notă: Titlul articolului îl datorez lui Liviu Mihaiu şi l-am reţinut dintr-o conversaţie cu el. Cred că suprinde cel mai bine esenţa Pieţei Universităţii şi a relaţiei acesteia cu puterea şi politica.

Reclame

#25Revolutie

Interviu realizat de Irina Ursu.

Cei 25 de ani care au trecut de la Revolutie sunt un prag psihologic, crede lectorul universitar Claudiu Craciun intr-un interviu acordat Metropotam.

Dar ce trebuie sa realizam noi ceilalti este faptul ca nu ne mai luptam cu comunismul, ci faptul ca luptele de azi si maine sunt nu cu fantomele trecutului ci cu forte cat se poate de redutabile si actuale.

Se implinesc 25 de ani de la Revolutie. Cum credeti ca vede generatia Facebook, cea care isi asuma victorii civice, acel eveniment tulbure din istoria noastra?

Daca generatia Facebook este generatia care s-a nascut cu putin timp inainte de Revolutie si imediat dupa atunci vad evenimentele ca un punct zero al curajului, un punct zero care inca mai motiveaza si astazi. Ceea ce ar putea veni in contradictie cu resentimentul fata de esecul tranzitiei romanesti.

Generatia parintilor nostri este cea care a trait in comunism, si-a gasit puterea de a da jos regimul, dar care a trecut prin tranzitie in genunchi asistand neputincioasa la crearea unei ordini noi dar strambe.

Pe 21 decembrie se organizeaza 25Revolutie, cand se va ocupa din nou Piata Universitatii. Care este scopul acestei actiuni?

Pe 21 decembrie se organizeaza evenimente comemorative. Cele din acest an au o greutate speciala,  cei 25 de ani trecuti sunt un prag psihologic. La 20 de ani se schimba generatiile.

Si desi este un eveniment comemorativ s-ar putea sa ne ajute sa mergem mai departe, catre urmatorii 25 de ani. Urmeaza sa vedem daca in continuare vom purta luptele parintilor nostri sau vom incepe sa le purtam pe cele ale noastre si ale generatiei ce va urma.

La protestele din 2013 am protestat impotriva abuzului de putere.  O corporatie impreuna cu servitorii lor corupti din partide, administatie si presa au dorit sa distruga o comunitate locala si un patrimoniul cultural inestimabil. Am reusit sa ii oprim pentru moment.

Dar aceasta lupta nu mai are legatura cu comunismul si anti-comunismul anilor 90. E timpul sa realizam ca luptele de azi si maine sunt nu cu fantomele trecutului ci cu forte cat se poate de redutabile si actuale. Iar acestea sunt rezultatul tranzitiei si economiei de piata, nu a regimului comunist.

Sper insa ca spiritul lui 89 sa ramana cu noi in forma lui cea mai pura – lupta impotriva abuzului de putere, represiunii si minciunii in toate formele lor. Si ca un act de reparatie istorica sa aflam adevarul despre revolutie si cei care au contribuit la represiune in orice forma sa fie pedepsiti.

S-au schimbat multe de atunci insa exista o stare de nemultumire evidenta mai ales in raport cu zona politica. Este vreo cale prin care se poate reface legatura dintre electorat si alesi?

Se poate, dar este dificil. Dupa 25 de ani avem o elita a puterii care s-a construit si se apara cu obstinatie.  Regasim aceasta elita in partide, administratie publica,  biserica, mediul de afaceri si banci, servicii secrete  si mass-media.

Aceasta administreaza tara dar nu o dezvolta. Scopul acesteia a devenit prezervarea puterii si influentei si nu transformarea sociala.  Nu doar legatura dintre alesi si alegatori trebuie reparata, desi e centrala. Legatura dintre cetateni si tot sistemul institutional trebuie regandita.

Cetatenii in ipostazele lor de angajati, consumatori, enoriasi, membri de partid sau ONG sunt cheia acestei transformari. Iar transformarea se refera la redistributia puterii dinspre institutii tot mai izolate si ilegitime catre cetateni.

Protestele din ultimii ani si chiar alegerile prezidentiale din acest an sunt semne ca puterea poate fi si a cetatenilor si nu numai a establishmentului institutional.

E o vreme in care se vorbeste din nou de partide anti-sistem (sistemul inteles ca mostenitor al celui impotriva caruia s-a luptat la revolutie). Sunteti interesat de asa ceva?

Sunt interesat, ca orice cetatean implicat. Si as fi bucuros daca ar aparea partide noi si daca s-ar reforma cele vechi. Numai ca sunt foarte sceptic in privinta posibilitatii reformei partidelor vechi. Iar partidele noi vor fi intr-adevar utile numai daca schimba radical modelul de organizare traditional si vor pune cetatenii si participarea extinsa pe primul loc.

In al doilea rand ar fi utile daca vor largi spectrul dezbaterii publice care acum este foarte restrans si nediferentiat.

Pana cand apar partide noi societatea merge mai departe si este mult de lucru in zona civica. Societatea civila trebuie sa fie puternica chiar daca reprezentarea politica este precara. Sau tocmai pentru ca este precara.

 

Interviu apărut pe metropotam.ro.

Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare şi Măria Sa Votul.

 

 

O agenţie de publicitate a lansat două clipuri de mobilizare pentru vot. Sunt amuzante şi cu priză la public. Dar joaca cu nişte simboluri istorice într-o suprapunere de planuri de tipul acesta poate face mult rău. Am privit clipurile, m-am amuzat şi apoi am căzut pe gânduri, aşa cum a căzut Sinan Paşa de pe cal la Călugăreni. Mi-am pus nişte întrebări la care nu am găsit încă răspuns. Poate mă ajută cineva.
– Dacă Mihai Viteazul trăia mergea el la vot? Ar fi candidat? Ar fi devenit conducătorul Armatei, cea mai de încredere instituţie publică şi ar fi încercat să ne unească împotriva duşmanului comun?

– Dacă votezi candidatul UDMR-ul mai este votul patriotic? Ce părere ar fi avut Mihai Viteazul?

– De ce condamnăm „baronii” când vedem ce importanţi au fost nobilii în mobilizarea poporului? Dacă baronii de astăzi aduc votanţii la vot cu autobuzele înseamnă că sunt buni şi patrioţi?

– Dacă se războiau doi sau mai mulţi pretendenţi pentru ocuparea tronului, ce trebuiau sa facă răzeşii? Trebuiau să meargă să moară pentru unul dintre ei?

– Unde şi cine sunt turcii? Nu cumva s-au deghizat în leneşi, dezertori şi trădători şi sunt printre noi?

– Cum nu vii tu, Ţepeş doamne(…)???

– Dacă apăreau clipurile înaintea referendum-ului de suspendare a preşedintelui, mai era patriotic să mergi la vot? Şi care dintre opţiuni era mai patriotică, DA sau NU?

– Dacă prezenţa la vot îl avantaja pe Ion cel Bătrân zis şi Împăratul Roş era la fel de necesar sau cool?

Dincolo de execuţia inspirată, e păcat că publicitarii respectivi nu şi-au dat seama că alegerile sunt nişte „războaie civile” şi nu „de independenţă”. Sunt situaţii total diferite. În războiul de independenţă (proto) naţiunea se uneşte oarecum natural, în cel civil se divide şi luptă pentru putere. Confuzia între cele două creează o opoziţie falsă şi periculoasă între patrioţii buni care luptă/votează şi duşmanii interni care nu o fac. Ultimii fiind cetăţeni mai mult sau mai puţin convinşi de procesul electoral şi de candidaţi. Dintr-o dată problema este a celui care nu vine la vot sau merge şi anulează şi nu a celui care neconvingător cheamă la vot sau cere votul pentru el însuşi. Cei care nu merg la vot sau anulează sunt cei care refuză starea de război civil neluând partea niciunei tabere. Sunt dezamăgiţii, nereprezentaţii sau marginalizaţii. Şi exect aceştia sunt cei care vor face punţi între tabere odată ce războiul se termină.

Chiar cei care votează nu sunt protejaţi, logica mergând mai departe – cine nu votează corect sau pentru o majoritate poate deveni inamic. Un exemplu pentru primul caz găsiţi aici.

Cine merge la vot nu e nici mai bun, nici mai înţelept sau patriot decât cel care nu merge. E perfect democratic şi patriotic să te p..i pe el de vot. Mult mai puţin dacă ne p…m unii pe alţii.

Invitaţia la rinocerizare

Untitled design(2)
Campaniile electorale sunt exerciţii de mobilizare. Oamenii se activează în grupuri, unite prin idei, simboluri şi gesturi. Fiecare grup se individualizează şi îl combate pe celalalt. Fragmentarea şi competiţia sunt expresia pluralismului politic democratic. Dar acest pluralism conţine şi seminţele conflictului şi distrugerii. Unde se trage linia între diferenţierea sănătoasă şi dezlanţuirea iraţională şi gregară a politicii? Nu este lupta politică prea dură pentru a mai putea recompune societatea după alegeri? Campania electorală prezidenţială pare un exerciţiu de mobilizare scăpat de sub control. Nu mă refer la controlul exercitat de o autoritate superioară ci auto-controlul exercitat de forţele mobilizate în luptă. Temele şi metodele anului 2014 au fost pilotate în alegerile europarlamentare, repetiţia generală pentru alegerile prezidenţiale. Agresivitatea şi tribalismul au ajuns acum la apogeu.

Dacă vrem să înţelegem politica românească pe lângă programele politice ar fi interesant să (re) citim “Rinocerii”. Eugen Ionescu ne arată cât de fragilă este umanitatea în raport cu forţa distructivă a instinctelor formatate politic. Cu toţii putem deveni rinoceri. De multe ori natura se impune în faţa moralei. În piesă devin rinoceri atât Logicianul cât şi angajatul model sau prietenul cel mai bun. Berenger îl descrie pe colegul de serviciu Botard, devenit rinocer: ”Un ins curajos. Numai din oameni de ispravă se fac rinocerii de ispravă. Tocmai fiindcă sunt de bună-credinţă pot fi mai uşor înşelaţi”.  Dudard, colegul lui Berenger, despre acelaşi personaj: ”…atitudinea lui Botard a fost ca întotdeauna: pătimaşă şi simplistă”  Botard însuşi declară într-o dispută cu colegii: “Eu sunt cel care deţine cheia evenimentelor. Am un sistem de interpretare infailibil” Inteligenţa, educaţia, afecţiunea nu sunt de ajuns să te feri de rinocerizare. Poţi începe prin a fi resentimentar, orgolios, inflexibil, revoltat, inchizitorial. Şi ajungi rinocer, alaturându-te haitei care defineşte acelaşi duşman.

Cum încearcă să ne tranforme candidaţii şi susţinătorii lor în rinoceri? Simplu, agitând frici şi prejudecăţi, cerându-ne să judecăm selectiv, să abandonăm simţul critic. Cu siguranţa dată de instinct şi apartenţa la trib şarjează împotriva adversarilor. PSD-ul reduce răul politicii la un singur personaj, o întrupare a cinismului, degradării şi imoralităţii. Susţinătorilor li se sugerează că totul ar fi perfect în lipsa acestui personaj, că guvernarea ar merge bine fără acesta deşi în mod evident merge prost. O focalizare obsesivă care ascunde lipsa unui proiect de societate. Faptul că încă este preşedinte este o situaţie demnă de o tragedie antică în care zeii consimt la durerea oamenilor nedreptăţiţi. Adevărul înfruntă fără succes fatalitatea. Susţinătorii lui sunt “băsişti”, incapabili să îi sesizeze adevărata faţă, un amestec  de obedienţă faţă de conducător şi dispreţ faţă de ceilalţi,

În tabăra opusă, răul absolut este PSD-ul şi Victor Ponta, moştenitorul lui Ion Iliescu, comunistul. Deşi e tânăr Victor Ponta acumulează multe păcate. E corupt, mincinos, duplicitar şi e înconjurat de afacerişti şi baroni. Susţinătorii lui sunt ne-educaţi, ignoranţi, asistaţi social, dependenţi, manipulaţi de televiziuni În tabăra “dreptei” se remarcă prin agresivitate susţinătorii Monicăi Macovei. Într-un clip oficial, susţinătorii ei – “oamenii OK”, sunt încurajaţi să voteze pentru a nu-i lăsa pe “cocalari” şi “combinatori” să decidă soarta alegerilor. Într-un poster de campanie, tinerii sunt încurajaţi să îşi convingă parinţii să o voteze, plecând de la premisa că tinerii le sunt superiori politic celor de vărstă medie. În campania domniei sale şi a “dreptei”, generaţiile sunt proiectate una împotriva celeilalte. La fel şi grupurile sociale. Cei mai în vărstă şi cei din mediul rural sunt reduşi la un stadiu cvasi-animalic iar tinerii /urbanii/oamenii OK sunt cei înţelepţi, datori să îi lumineze, recte conducă.

În acestă isterie agresivă cine exprimă îndoieli sau redă nuanţe este imediat înfierat. Raţiunea şi îndoiala sunt semne de slabiciune şi trădare. Ne aflăm în plin război civil în care neutrii, moderaţii şi cei ne-reprezentaţi mor primii, atacaţi din toate părţile de câtre nucleele dure ale candidaţilor. Diferenţierea, contestarea şi atacurile extreme fac însă societatea imposibilă. Într-un război civil dus pănâ la capăt victoria nu mai are niciun sens pentru că nu mai există o comunitate ce trebuie guvernată. Campaniile electorale sunt tentante pentru refularea frustrărilor. Dacă sunt doar atât şi nu există nimic constructiv şi responsabil sunt acte ratate ale democraţiei.

Poţi vota, exprima şi critica idei politice şi rămâne om.  Dar devii rinocer când le conteşti celorlalţi umanitatea, raţionalitatea, moralitatea şi dreptul de a avea o opţiune politică diferită de a ta.

De ce merită Victor Ponta să piardă alegerile prezidenţiale

Untitled design(1)

 

 

De 25 de ani principalele partide românești întrețin o stare de confuzie politică și doctrinară care nu face decât să îndepărteze cetățenii de alegeri și democrație. Deși lipsa de asumare și coerență sunt comune tuturor, Partidul Social Democrat le depășește pe toate. Tactica politică a acestuia, rafinată sub conducerea lui Victor Ponta, presupune nu atât pragmatismul lipsit de repere ci pur și simplu minciuna și trădarea unor angajamente politice clare.

Victor Ponta nu face numai rău propriului partid, ci tuturor susținătorilor acestuia și mai ales societății ca întreg. Ce rost mai au alegerile și democrația dacă guvernarea este un lung șir de promisiuni nerespectate?  Protestele din 2013, reunite sub cauza salvării Roșiei Montane și a principiilor Uniți Salvăm au fost în egală măsură pentru protejarea mediului și a drepturilor fundamentale dar și critice la adresa acestui tip de politică. Fie ca ești sau nu de acord cu revendicările protestatarilor, este inacceptabil să se câștige alegerile promițând oprirea proiectului de explorare cu cianură și a fracturării hidraulice și apoi să se uite totul. Ceea ce este pus în discuție nu este conținutul promisiunii ci obligația morală și politică de a respecta-o.

Pe lângă cazurile de mai sus, Partidul Social Democrat sub conducerea lui Victor Ponta întreține tăcut o amnezie suspectă, echivalentă cu o trădăre istorică. Discutăm despre protejarea angajaților români, cei care în criză sau nu, resimt eșecul politicilor guvernamentale și fluctuațiile economice. Toți suntem, am fost sau ne dorim să devenim angajați.  În 2012 protestele au fost îndreptate împotriva lui Traian Băsescu ca lider politic dar mai ales politicii de austeritate extremă,  parte a unui program politic neoliberal mai larg care includea fragilizarea statutului angajaţilor.

Pentru PSD, un partid pretins social-democrat, anul 2012 era o șansă de a-şi asuma o agendă socio-economică necesară de care se îndepărtase în frenezia pre-aderării.  Ca parte a criticii guvernării Băsescu, liderii USL au promis că vor reveni asupra deciziilor importante ale acestuia.  În cazul de faţă discutam despre Codul Muncii şi legislaţia dialogului social. Promisiunea nu a fost abstractă. O rezoluţie a Congresului PSD şi un acord semnat cu principalele confederaţii sindicale şi patronate  păreau garanţii solide (vezi comunicat).  Nu şi în România. Cetăţenii au fost chemaţi la vot, inclusiv la referendum, pentru a invalida modelul politic şi politicile guvernării Băsescu.Victor Ponta a devenit premier cu susţinerea celor care au crezut în promisiunile aparent serioase.

De ce nu s-a schimbat legislaţia cu riscul îndepărtării unei mari părţi din susţinători şi a partenerilor sociali?  Într-o logică simplă a puterii PSD-ul preferă sau îi este teamă mai mare de Consiliul Investitorilor Străini şi Camera de Comerţ Româno-Americană, promotorii schimbărilor, decât de partenerii sociali şi milioanele de angajaţi. Dar această alegere asumată de Traian Băsescu şi continuată de Victor Ponta reprezintă ceva mai grav. Este semnul că atractivitatea şi competitivitatea  economiei romăneşti sunt determinate nu de calitatea infrastructurii sau inovaţiei ci de preţul scăzut al mâinii de lucru(articol) . Acest lucru este recunoscut de investitorii străini care văzând că nu au parte de predictibilitate, integritate şi infrastructura preferă să facă lobby pentru a scădea costurile asociate muncii salariate.  Cu complicitatea forţelor politice romăneşti reuşesc, plasându-ne într-un echilibru al subdezvoltării din care cu greu putem ieşi.

Pe 7 octombrie o confederaţie sindicală importantă – CNS Cartel Alfa, exasperată de această tăcere va protesta în faţa Guvernului (vezi anunţ), cu ocazia Zilei Mondiale a Muncii Decente. O face în numele celor care au crezut în promisiunile PSD-ului şi pentru toţi cetăţenii, angajaţi sau nu, transmiţând un mesaj important pentru societate.  Dezvoltarea economică nu se face pe spinarea angajaţilor ci prin strategie, investiţii şi seriozitate.  Dezvoltarea economică nu poate să distrugă mediul şi comunităţile locale. Dacă PSD-ul era câtuşi de puţin social-democrat nu ar fi fost nevoiţi să o facă. Dacă PSD-ul era un partid normal care îşi respectă promisiunile  iarăşi nu ar fi fost nevoiţi să o facă.

Dar PSD-ul condus de Victor Ponta a ales aceeaşi cale ca Traian Băsescu acum 3 ani deşi a promis altceva. Şi de aceea Victor Ponta merită să piardă alegerile. Nu există o garanţie că un alt preşedinte sau un alt guvern va avea o altă viziune. Să sperăm că vor înţelege că România nu se va dezvolta dacă merge pe drumul acesta. Poate pentru prima oară în 25 de ani politicienii care îşi încalcă în mod flagrant promisiunile vor fi sancţionaţi. În opoziţie vor învăţa mai uşor importanţa cetăţenilor, a partenerilor sociali şi a cuvântului dat. Experimentele USL şi Victor Ponta s-au consumat, ratând una după alta ocaziile istorice de a reseta societatea. E timpul ca România să meargă mai departe.

PS: Mii de sindicalişti veniţi din toată ţara au îndurat  două ore ploia pentru a protesta împotriva guvernului Ponta, chemaţi de Confederatia Nationala Sindicala „Cartel ALFA”. Oameni îmbrăcaţi modest dar ţinând fruntea sus. Am auzit nemuţumirile lor care sunt şi ale noastre – cei din sistemul medical s-au săturat să ceară pacienţilor să aducă medicamente de acasă, cei din protecţia mediului să fie forţaţi să mintă că apele şi aerul sunt curate, cei din feroviar care muncesc sute de ore suplimentare fără să fie plătiţi. Mai presus de toate, s-a auzit nemulţumirea faţă de legislaţia care distruge sindicatele şi dialogul social şi pe care Victor Ponta refuză să o modifice deşi promisese asta acum 3 ani. S-a strigat „Solidaritate” şi „Unitate”. Dar cel mai tare s-a strigat „Jos Ponta”, cu energia cu care s-a strigat în 2013 şi în 2012, împotriva lui Traian Băsescu.

Ticăloşii se schimbă. Problemele rămân aceleaşi sau se agravează. Dar oamenii par din ce în ce mai obosiţi şi lipsiţi de speranţă. 25 de ani de tranziţie câtre mizerie.

Alegerile europarlamentare Intre Bine și Rău.

400 de milioane de europeni vor decide la alegerile europene ce bat la uşă cine va conduce Europa. Mergem sau nu la vot pe 25 mai?, este întrebarea de la care Liviu Mihaiu porneşte discuţia din 19 mai la Între bine şi rău, „o dezbatere fără abatere”, aşa cum sunt, în general, emisiunile sale. Programul este difuzat luni, la ora 21.10, la TVR 1 şi online, pe TVR+.

Prietenii emisiunii Între bine şi rău încep săptămâna alături de Liviu Mihaiu, Timea Bereczki şi invitaţii lor. Prof. univ. Mihaela Miroiu, Sorin Ioniţă – preşedinte Expert Forum, Andrei Cornea – scriitor, Claudiu Crăciun – expert în politici publice şi jurnaliştii Ioana Lupea şi Costi Rogozanu vin să-şi susţină argumentele luni seară, în ediţia ce are ca temă alegerile europarlamentare. Noii membri ai Parlamentului European şi, pentru prima dată, preşedintele Comisiei Europene vor fi cunoscuţi în urma acestor alegeri. Alegătorii vor avea mai multă putere în a decide cine va conduce şi vor avea un cuvânt mai important de spus în viitorul Europei.

 

Colonia penitenciar-industrială Pungeşti

Ne-am intors din Pungesti lasand o intreaga comunitate sub asediu, unde se patruleaza permanent iar cei care ies sau se intalnesc sunt fie legitimati fie loviti. Dar oamenii de acolo nu vor renunta, incepand cu cei mai mici pana si pana la cei in varsta. Pentru a teroriza fara succes cateva sate e nevoie de sute de jandarmi. Imaginati-va o clipa o tara in care sute de perimetre industriale sunt pazite permanent de zeci de mii de jandarmi si contractori privati

Bogdan. Ce canta copii din Pungesti in loc de colinde

„Este un spațiu în care Constituția nu se mai aplică. E o colonie internă păzită cu sute de jandarmi și care arată că drepturile fundamentale și statul de drept sunt suspendate în această comună”

Reportaj Digi24 aici

Conflictul dintre autorități și activiștii care militează la Pungești împotriva gazelor de șist riscă să devină din ce în ce mai virulent. Părțile nu par dispuse la reconciliere și nici măcar nu-și ascultă punctele de vedere și argumentele. Cine nu e cu noi e împotriva noastră pare să fie principiul după care se ghidează cei direct implicați.

Dezbatere Digi24 aici

 

Descentralizarea – De-modernizarea şi regresul democratic al României.

Proiectul de descentralizare administrativă nu va ajuta democraţia românească ci o va eroda. Acest lucru se va întâmpla prin atacarea bazelor moderne ale organizării politice româneşti. Perspectiva conform căreia aducem decizia mai aproape de cetăţeni ascunde o mare capcană. În condiţiile în care democraţia locală este foarte slabă, proiectul înseamnă de fapt mai multă putere pentru politicieni care nu răspund în faţa nimănui. Descentralizarea lărgeşte agenda politică judeţeană şi locală dar nu oferă societăţii instrumentele să o influenţeze. Coroborată cu obstacolele puse în calea participării politice şi sistemul electoral restrictiv, va întări poziţia liderilor locali şi a reţelelor clientelare pe care le întreţin. Puterea se va concentra la nivel local, va deveni din ce în ce mai izolată de cetăţeni şi vulnerabilă în raport cu interesele private. Dacă acest proiect va trece în formă actuală şi nu va fi însoţit de măsuri serioase de întărire ale democraţiei şi administraţiilor locale, rezultatul va fi o societate mai puţin integrată, solidară, sănătoasă şi sustenabilă decât avem acum. Descentralizarea actuala este un pact între elitele centrale şi locale pentru asigurarea monopolul politic asupra reprezentării şi gestionarii resurselor. Iar consecinţele sunt atât de serioase încât o dezbatere reală este indispensabilă.

Descentralizarea este aparent un proiect necesar şi are mulți susținători. Este posibil consonantă cu direcţia europeană de întărire a nivelului de guvernare local. Celor care le repugnă centralismul comunist le pare o reparaţie istorică. Pentru cetăţenii frustraţi de corupţia şi incompetenţa nivelului central, ar putea fi o relansarea a interesului faţă de politică. Unii ar putea să considere că localităţile şi județele lor se vor putea dezvolta mai rapid, atrăgând investiţii sau utilizând fonduri europene. Fidelitatea faţă de identitatea locală ar putea creşte. Pentru politicienii locali, cei mai mari susţinători ai proiectului, ar fi o ocazie să se responsabilizeze în faţa cetăţenilor. Mediul de afaceri, mai ales cel obişnuit să ‘’colaboreze’’ lucrativ cu administraţiile locale şi judeţene, vede profituri frumoase şi este gata să vorbească de dezvoltare economică, locuri de muncă şi impozite.

Ce se va întâmpla în practică? Dezbaterea depăşeşte cu mult conflictul aparent între putere şi opoziţie, între USL, PDL şi alte partide. Deşi proiectul este asumat de coaliţia de guvernare şi criticat timid de opoziţie, menţionarea acestora i-ar putea prezenta pe nedrept ca fiind purtători de idei sau exponenţi ai unor viziuni politice şi istorice. Nu e cazul. Descentralizarea este pentru aceste partide un simplu joc de putere, instinctual şi rudimentar. Şi-l doresc toate pentru că îi sunt deja prizoniere.

Descentralizarea propusă în formă actuală este un eşec democratic previzibil datorita transferului de putere de la centru către nivelul local şi de la public către privat. Conform legii se descentralizează, într-o etapă intermediară, după aprobarea legii cadru a descentralizării şi descentralizarea finală, orice ar însemna acest lucru, câteva domenii cheie: agricultură, sănătate, învăţământ preuniversitar, cultură, mediu, turism, urbanism, tineret şi sport şi transporturi. Spre deosebire de regionalizare care consolidează un nivel administrativ cu masă mare de contribuabili, actuala descentralizare întăreşte în primul rând nivelul judeţean şi apoi cel local. În condiţiile în care judeţele variază foarte mult ca mărime şi resurse (de exemplu judeţul Iaşi are mai mult de 800.000 de locuitori iar Sălaj între 200 şi 300.000) este o alegere strategica ciudată dar explicabilă. La nivel european tendinţa este să întăreşti nivelurile locale şi regionale şi nicidecum pe cele intermediare.

Există doi actori colectivi care promovează acest transfer, care funcţionează coordonat şi nu în neapărat în interes public. În primul rând elita politică locală, care câştigă în influenţă, resurse şi autoritate. O parte din administraţia centrală se va muta în subordinea Consiliilor Judeţene. Clientelismul adică sistemul de pile, cunoştinţe şi relaţii se va extinde să cuprindă şi noile instituţii subordonate. Elita politică locală va putea decide în domenii care până acum erau teoretic protejate prin subordonarea faţă de nivelul central. Cele mai flagrante cazuri sunt cele ale mediului, patrimoniului şi urbanismului. Se aplică aceeași logică porturilor sau plajelor. La nivel judeţean se poate decide ce obiectiv economic afectează sănătatea publică sau mediul, ce monument merită sau nu să fie distrus şi ce clădiri se pot construi în mijlocul centrelor istorice ale oraşelor sau în vârful munţilor. Trebuie spus că autoritățile centrale, de exemplu Agenţia pentru protecţia mediului, pană acum au invalidat multe decizii luate la nivel local şi au temperat serios avântul distructiv al demnitarilor locali. Ĭn al doilea rând, un promotor puternic este mediul privat dependent de resursele publice. Acesta aşteaptă cu nerăbdare întărirea nivelului local, noua ţintă a activităţii de lobby, ca să folosim un termen proxim pentru corupţie. Autorităţile judeţene şi locale poţi fi mult mai uşor influenţate/presate pentru a reglementa şi activa în interes privat. Acest lucru se întâmplă în condiţiile în care lupta contra corupţiei înaintează anevoios la nivel central dar totuşi înaintează în timp ce la nivel local stagnează în cel mai bun caz.

Pe lângă eliminarea de facto a instituțiilor care sunt capabile sa tempereze abuzurile puterii locale, mai întâmpinam doua probleme majore. Prima constă în probabilă diferenţiere în capacitatea autorităţilor locale şi judeţene de a oferi servicii publice cetăţenilor. Descentralizarea va însemna în timp că va conta mai mult judeţul în care te naşti şi mai puţin ţara. A doua, regulile de alocare a fondurilor pentru noile funcții competente şi atribuții descentralizate, de la nivelul central la cel județean şi apoi de la cel județean către cel local, impun ca regula arbitrariul. Arbitrariul convine celor care vor sa transfere fonduri nu în funcție de nevoi şi prioritati ci de fidelitatea şi complicitatea celor din subordine.

Cei care au ieşit să protesteze în ultimele două trei luni împotriva proiectului de la Roşia Montană şi împotriva gazelor de şist trebuie să ştie că prin legea descentralizării principalele obstacole în calea demarării proiectului minier sunt eliminate. Prevederile privind mediul, patrimoniul, urbanismul arată că autorităţile locale/judeţene pot decide în probleme care ne privesc pe toţi, la presiunea unor investitori locali.

Descentralizarea pare doar un program de politici puţin gândit şi dezbătut. Dar este mai mult de atât. Prin consecinţe se înscrie într-o tendinţă istorică a de-modernizării care cuprinde mai multe sfere ale sociale dar care are drept coloană vertebrală împărţirea şi organizarea puterii într-un stat.

Modernizarea presupune mai presus de toate construcţia unei autorităţi centrale legitime şi eficiente. Aceasta guvernează într-o comunitate politică delimitată de graniţe menţinând o infrastructură instituţională uniformă şi o birocraţie înzestrată cu proceduri şi resurse, aşa cum ne descrie Weber. Statul şi administraţia publică se autonomizează în raport cu grupurile de rudenie sau clientelare ci reprezintă ‘’interesul public’’ definit de instituţiile reprezentative şi executive. Cum spunea Fukuyama, iese de sub ‘’tirania verișorilor’’. În variantele democratice ale modernizării, universalizarea votului, pluralismul politic şi partizan, asigura un echilibru de forţe şi absenţa relativă a coerciţiei. Puterea executivă se secularizează şi se îmblânzeşte cu ajutorul parlamentelor locale şi centrale şi prin dezvoltarea partidelor cu rădăcini sociale puternice ale căror funcţii principale devin reprezentarea cetăţenilor, selectarea candidaţilor, formularea programelor politice şi guvernarea. În variantele autoritariste ale modernizării, statul şi elita politică transforma forţat societatea şi economia. Oricare ar fi varianta modernizării, aceasta a mers în direcţia integrării societale, a suprapunerii şi coordonării sferelor de interacţiune umană – economică, politică, culturală si socială. Autoritatea politică îşi asumă rolul de motor al dezvoltării economice şi sociale şi agent de redistribuire a resurselor, ținta fiind creşterea bunăstării generale dar şi eliminarea inegalităţilor care ameninţă stabilitatea regimurilor şi viabilitatea statelor.

Un stat modern şi democratic presupune existenţa unei administraţii publice puternice şi autonome faţă de grupurile clientelare; o participare cetăţenească crescută si relevantă; un pluralism politic real, atât la nivel local cât şi central; sisteme administrative integrate care pot gestiona şi dezvolta infrastructura socială; instituţii viabile care asigură respectarea proprietăţii şi contractelor; mecanisme redistributive care asigură temperarea inegalităţilor. Este România un stat modern şi democratic? Cu siguranţă este însă gradul de modernizare şi respectiv democratizare sunt problematice. Ceea ce este cel mai grav însă este altceva. Prin proiectul de descentralizare se imprima o direcţie a de-modernizării şi a regresului democratic, în primul rând prin fragmentarea autorităţii politice şi ieşirea celei locale de sub control democratic cetăţenesc.

Semnele influenţei disproporţionate a elitelor locale în politica naţională sunt evidente. Un număr constant mai mare de demnitari ministeriali sunt desemnați de către liderii politici judeţeni. Argumentele sunt de tipul ‘noi aducem voturi, noi ne desemnam persoanele de încredere’. Acest lucru releva faptul ca echipele centrale ale partidelor sunt dependente de mobilizarea administrativă şi politica judeţeană, ignorând alte mecanisme de mobilizare electorală (ex. instruirea membrilor, dezvoltare reţelelor şi organizaţiilor interne, întărirea unei birocraţii de partid eficiente). Este mai ușor să te bazezi pe nişte contingente locale care se mobilizează la alegeri decât să construieşti un partid instituţionalizat, cu proceduri, cu resurse care nu depind de niciun lider. În schimbul susţinerii liderilor centrali, liderii judeţeni şi locali au liber la concentrarea puterii locale, fenomen tradus prin apariția ‘baronilor’. Baronul este persoana care pentru o perioadă lungă de timp concentrează deciziile politice şi administrative locale, de la acceptarea unor investitori străini, trecând prin alegerea numelor de străzi şi până la nominalizare directorului liceului din oraş/municipiu. Adăugăm influenţă asupra instituţiilor de forţă, poliţie şi servicii secrete, asupra justiţiei şi cenzurarea/cooptarea mass-mediei locale. Influenţa baronului nu ţine cont de separaţia puterilor în stat si nici de graniţele instituţionale. Baronul îşi plasează persoanele de încredere în toate funcţiile cheie unde are acces, meritul sau competentele profesionale ale acestora fiind irelevante. Criteriul unic de selecţie este loialitatea faţă de baron. Nu de puţine ori reprezentanţii baronului sunt rude îndepărtate, copii ai apropiaţilor din politică sau afaceri, tineri fără resurse şi experienţă din filialele locale ale partidelor. O reţea clientelară care are unic scop păstrarea privilegiilor şi accesului la resurse pe termen lung. Baronul supravieţuieşte cu ajutorul protecţiei de la nivel central şi oferă sprijin liderilor centrali în luptele politice interne şi în campaniile electorale.

Termenul ‘’baron’ este inspirat ales. Face trimitere la organizarea feudală, organizare pre-moderna în care autoritatea politică este fragmentata şi subiectul unor tranzacţii care include proprietatea, capacitate militară şi titlurile transmise ereditar. Baronul din România de astăzi este vasalul unui lider sau grup de lideri centrali. Oferă sprijin şi resurse în schimbul protecţiei. Liderii centrali acceptă acest schimb, preferând susţinători care sunt capabili să mobilizeze electorat şi resurse chiar dacă acest lucru presupune sacrificarea democraţiei locale.

Concentrarea puterii la nivel local nu este posibilă doar prin protecţia oferită de la centru. Ea se bazează si pe obstacolele în calea participării politice locale şi a sistemului electoral. În România este foarte dificil să formezi partide noi, condiţiile fiind cele mai restrictive din Uniunea Europeană. Alte obstacole puse în calea participării sunt garanţiile financiare necesare şi sistemul de finanţare a partidele. Este aproape imposibil pentru candidaţii independenţi să ajungă în Parlament, consiliile locale şi judeţene. Sistemul electoral pentru alegerea primarilor şi preşedinţilor consiliilor judeţene întăreşte monopolul asupra puterii. În sistemul actual, cel care câştigă cel mai mare număr de voturi, chiar dacă depăşeşte următorul candidat cu doar 5 voturi câştigă şi mandatul. În variantă alternativă, folosită de altfel pe perioada tranziţiei, se organizează turul doi între cei mai bine clasaţi candidaţi. Sistemul favoriza schimbarea deţinătorului puterii pentru că dădea şansa coalizării candidaţilor mai slab plasaţi şi câştigării mandatului de către cel aflat pe locul doi. Actualul sistem favorizează câştigarea mandatelor de către cei aflaţi în funcţie, cei care pot să mobilizeze un întreg aparat administrativ, politic şi mediatic în favoarea lor. Contracandidații sunt structural într-o poziţie de inferioritate şi schimbarea din funcţie este mai degrabă accidentală. Dacă baronii şi baroneţii îşi menţin sprijinul partidului şi centrului pentru încă o nominalizare, jocurile sunt deja făcute. Scăderea participării politice la nivel central şi local este un fapt notoriu. Şi nu trebuie să ne uităm doar la prezenţa la vot, deşi este un indicator relevant pentru participarea politică. Ar trebui să ne uităm mai degrabă la numărul de candidaţii şi formaţiuni politice care intră în competiţia electorală. Din păcate ambele sunt într-o scădere continuă. Din ce în ce mai puţini cetăţeni participa la alegeri în postura de candidaţi. Acest lucru se datorează în principal obstacolele instituţionale şi procedurale menţinute perfid şi ilegitim de către partidele mari. Dar mai exista o barieră, mai puțin vizibilă dar poate mai puternică. În tranziţie s-a construit o elită politică locală şi centrală care s-a ‘naturalizat’ prin accesul permanent la resurse, împiedicarea accesului grupurilor alternative şi cooptarea în jocul de putere a unor instituţii sociale precum presa, biserică sau grupuri de afaceri. Această elită şi folosesc termenul în sens sociologic şi nu comun, sufoca democraţia şi în ultimă instanţă dezvoltarea economica şi socială.

Pentru descentralizare este fie prea devreme fie prea târziu. Prea târziu pentru că trebuia precedată de construcţia unui spaţiu public local, a unui pluralism real şi a unei competiții politice sănătoase. Prea târziu pentru ca ar fi avut nevoie de o administrație publică puternică şi instituționalizată care putea gestiona procesul fara a fi afectata funcționalitatea statului. Şi poate fi prea devreme dacă cineva îşi doreşte să le construiască de acum încolo. Consensul partidelor arată că nu sunt capabile să influenţeze în mod fundamental societatea ci doar accepta tendinţele centripete şi autodistructive, favorizând forţe şi actori care erodează sfera publică şi guvernarea democratică. Descentralizarea nu este un marş către modernizare şi democraţie ci o rostogolire necontrolată către disoluţie şi slăbire instituţională. În contextul românesc actual este de-modernizatoare.

Notă: Sper că articolul de mai sus să convingă că descentralizarea va avea un impact semnificativ asupra societăţii româneşti şi nu trebuie grăbită sau forţată. Scrisoarea organizaţiilor societăţii civile în care se cere oprirea proiectului şi relansarea dezbaterii este de salutat.

 

Articol apărut pe VoxPublica aici.

 

Noua Constitutie. Spectrul apatiei si violentei

Noua Constitutie, in varianta de proiect, nu este constitutia mea ideala. Nici nu poate fi. O constitutie nu trebuie sa fie perfecta pentru fiecare, ci sa reprezinte cel mai bun compromis intre toti membri societatii.

Este noua Constitutie mai buna decat cea veche? Da, dar… proiectul este inca in dezbatere si se poate imbunatati. Forumul Constitutional va ramane activ iar organizatiile societatii civile si mass-media reactioneaza la continutul proiectului. Dezbaterile si controverse pot face proiectul mai solid.

Problema este insa in alta parte. Daca se va schimba doar Constitutia si ignora ceea ce determina viabilitatea unui sistem democratic, va fi inca o sansa ratata pentru o societate a carei rabdare e pe terminate.

Din cel putin un punct de vedere noua Constitutie este mai buna. Aceasta avanseaza in mod semnificativ protectia drepturilor si libertatilor cetatenesti. O mare parte din propunerile Forumului Constitutional se regasesc in noul proiect.

De exemplu, se interzice discriminarea, se garanteaza protectia datelor cu caracter personal, se protejeaza persoanele care sunt temporar private de libertate (prin conducere administrativa), se extinde definitia educatiei si se introduce protectia patrimoniului natural si cultural.

Tot in directia intaririi institutiei cetateniei s-a introdus referendum-ul de initiativa cetateneasca si s-a scazut de la 100.000 la 75 000 numarul minim necesar de cetateni care pot initia un proiect legislativ.

Pe termen mediu si lung, atunci cand numele celor care au pledat pro si contra noii constitutii se vor uita, vor ramane lucrurile care influenteaza viata a milioane de oameni.

Noua Constitutie modifica doua dimensiuni fundamentale ale organizarii statului: pe verticala, intre niveluri administrative si politice si pe orizontala, intre institutiile executive si legislative.

Daca in cazul protectiei drepturilor si libertatilor castigurile sunt clare si imediate in aceste doua cazuri sunt potentiale. Pot fi premisa pentru succes dar si pentru esec.

Introducerea nivelului regional nu este nimic revolutionar in sine. Forma acesteia va fi definita in legislatia de nivel inferior. Daca regionalizarea va aduce o cooperare reala in interes public, daca va aduce mai multa organizare si mai multa transparenta, va fi benefica. Daca se vor construi administratii regionale la fel de corupte si clientelare ca pana acum, dimpotriva.

In privinta regimul politic optiunile sunt mai explicite. Se deplaseaza greutatea regimului politic din zona Presedintelui catre Parlament si Prim-ministru. Pivotul regimului va deveni in mod clar Prim-ministrul. Dupa experienta crizelor politice si institutionale din ultimii ani este o optiune legitima.

Daca Presedintele, protejat de mandatul constitutional este si motorul executivului, se poate intampla ca acesta sa ignore opozitia si societatea in realizarea politicilor. Un premier nu poate face asta pentru ca depinde de increderea Parlamentului. Asa cum am vazut anul trecut este mult mai usor sa sanctionezi si chiar sa indepartezi un Prim-ministru decat un Presedinte.

In noul regim, este clar cui ii revine responsabilitatea programului de politici si in fata cui raspunde. Aceasta clarificare a mecanismelor guvernarii a fost solicitata si de catre Comisia de la Venetia care a subliniat limita optiunii semi-prezidentiale atunci traversam situatii de conflict politic.

In ultima instanta avem de ales intre o viziune parlamentarista, sustinuta de actuala majoritate si una anti-parlamentarista, promovata de actualul presedinte. Cele doua sunt inegal definite si clarificate, optiunea parlamentarista avand un proiect cuprinzator si coerent.

Viziunea alternativa, doar un element – parlament unicameral si redus ca marime.
Viziunea parlamentarista este preferabila dar presupune un risc major. A deplasa greutatea catre Parlament fara sa creezi premisele recastigarii increderii in acestea institutie este o greseala.

Trebuie modificate legislatia si politicile privind partidele, pentru a facilita participarea si contestarea. Viziunea anti-parlamentara are in Romania un potential semnificativ. Ar putea fi folosit nu numai de partizanii presedintelui actual, ci si de populistii si extremistii care vor identifica in Parlament o victima sigura.

Solutia este simpla, dar necesita o schimbare de perspectiva a clasei politice si mai exact a majoritatii parlamentare actuale. Politicienii trebuie sa depaseasca teama instinctuala de competitie si contestare din partea societatii. Daca e blocata contestarea, e o chestiune de timp sa apara miscari de strada violente care vor sacrifica ritualic politicienii aflati la conducere. Acum reprezentarea politica a cetatenilor este blocata. Singurul partid nou relevant a fost unul populist.

Nemultumirile legitime ale cetatenilor precum si viziunile lor politice nu se reflecta in viata politica si in Parlament. Procedura de infiintare a unui partid este cea mai dificila din Uniunea Europeana. Sistemul de finantare discrimineaza partidele noi/mici. Pragul electoral este multe prea ridicat pentru nevoie de schimbare a societatii romanesti.

Daca nu eliminam monopolul partidelor mari/vechi asupra reprezentarii istoria noastra va fi definita de o apatie sociala cronica punctata periodic cu izbucniri violente. Si atunci noua Constitutie va fi facut mai mult rau decat bine si va face irelevante castigurile din zona drepturilor si libertatilor.

Text aparut pe Ziare.com aici.

Reuniune de protest

La un an de la protestele din ianuarie 2012, MC-ul de la fântână se întoarce*.

– De Anca Iosif

Claudiu Crăciun a apărut la fântâna de la Univeristate cu o pungă din care a scos o portavoce şi un banner de trei metri pe care scria „DEMOCRATIE!!! P-TA UNIVERSITATII”. Bannerul, trecut prin protestele de la începutul anului trecut, l-a legat împreună cu un alt tip de stâlpul ceasului şi al semnului stradal „Piaţa 21 Decembrie 1989”.

Cu un an în urmă, pe 13 ianuarie 2012, Crăciun striga în portavoce sloganuri precum „Înc-o revoluţie pentru constituţie!” până răguşea. Acum îi întreba zâmbind pe cei aproape 100 de oameni de ce s-au întors, într-o seară de duminică cu -4 grade Celsius. „Vă place la frig?”

[…]

La început de 2013, apelul de pe Facebook la ieşirea în Piaţa Universităţii spunea că nimic nu s-a schimbat de atunci. „Nouă majoritate guvernamentală în care cei mai mulţi dintre cetăţeni şi-au pus speranţele repetă greşelile regimului Băsescu. Greşeli care ne-au scos în stradă. Ieşim în stradă să protestăm pentru aceleaşi lucruri ca in ianuarie şi februarie 2012.”

[…]

Societatea civilă (cea organizată) a obosit şi nu mai avem energia de a ne pune cât de cât pe o cale de dezvoltare”, mi-a spus Crăciun înainte de protest. „Avem multe probleme, dar ne lipseşte o capacitate de a le rezolva. De la probleme simple – absorbţia fondurilor comunitare – până la problemele complicate, cum ar fi sărăcia sau analfabetismul. Cred că problema e că nu reuşim să ne organizăm.”

[…]

Societatea românească se transformă, chiar dacă nu vedem, devine din ce în ce mai inegală, mai tensionată, separată de deciziile politice şi de oameni”, spune Crăciun. „Oricând ai ieşi – şi azi, şi mâine şi peste cinci ani – vor exista nişte politicieni la fel de corupţi care vor profita”.

Articol complet DOR aici