Romania’s new kids on the block

Interview with Claudia Ciobanu.

A new party is born in Romania, grounded in years of civic struggle against government abuse and the failures of a neo-liberal state. Can Demos follow in the footsteps of Syriza and Podemos?

Andreea Petruț and Claudiu Crăciun are members of Demos, a new civic platform – soon to become political party – in Romania that has an explicit social and ecological agenda. Petruț and Crăciun are both political scientists and civic activists.

For the moment, Demos functions as a civic platform bringing people together to debate and organise around the values of democracy and solidarity. The platform also serves as an „antechamber” for a party that is planned to be officially registered in the next couple of months.

openDemocracy: Why is Demos necessary in Romania?

Claudiu Crăciun: Socio-economic and ecological issues were systematically sidelined during the transition. This has led to enormous inequalities and disparities which, if left unaddressed, will bring us to a critical stage.

Demos are among the first to bring up questions that can no longer be ignored in our society: what shall we do about unemployment and precarious labour, about the disastruous state of the education, health and social assistance systems, environmental degradation, institutionalised racism?

Romania has reached a point where it seems to function out of inertia, without questioning fundamental issues. This is turning us into a country whose citizens want to leave and where elites turn predatory. The role of Demos is to confront the Romanian society with its real problems, even if this is irritating. We want to break economic and political taboos.

oD: Why a civic platform first and not directly a party?

Andreea Petruț: Many in Romania are reluctant to be political, so we wanted to give people the option of being involved even without committing to a political party, for example by taking part in our discussions and actions or in building our public positions. Some of those people will join the party: the platform will serve as a very large and open antechamber for the party.

Additionally, we think that in order to implement our political agenda, we need both channels: the political party and civic activism in support of our values.

One of our goals is to establish a new type of political organisation in opposition to the cartel party. This means, among others, a more horizontal structure and deliberative decision-making, gender parity and representation for vulnerable groups.

The values we stand for (democracy, equality) we also adhere to internally. And we have launched a ”Demos School” which means we will be engaged in a continuous process of self-education and open discussion.

Read the rest of the interview on the Open Democracy website here:

https://www.opendemocracy.net/can-europe-make-it/claudia-ciobanu/romanias-new-kids-on-block

Reclame

Redefinim politica drept o încercare de face bine celor din jur.

Articol de Luiza Gireadă pentru cariereonline.ro

Claudiu Crăciun este lector universitar la Facultatea de Științe Politice din cadrul SNSPA și doctor în știinte politice. A studiat la London School of Economics și a intrat în atenția publică odată cu participarea la protestele din ianuarie 2012 din Piața Universității. În 2013 era implicat în manifestațiile împotriva proiectului de exploatare a aurului de la Roșia Montană, iar în 2015 – în cele de după tragedia din Colectiv. În toamna acestui an, împreună cu Andrei Ţăranu, Oana Băluţă, Sorin Cucerai, Andreea Petruţ și alții, a lansat Demos – Platforma Democrație și Solidaritate.

Demos – Platforma Democrație și Solidaritate este un model de organizare politică bazat pe deschidere și participare, prin intermediul căruia anumite teme sociale și ecologice sunt aduse pe agenda publică. „Dacă redefinim politica drept o încercare de face bine celor din jurul nostru și convingem mai mulți tineri să se implice, vom avea un imens rezervor de pasiune, energie și implicare pentru bunul mers al societății”, spune Claudiu Crăciun, recunoscut pentru participarea activă la protestele din ultimii ani și inițiator, alături de alți tineri, al Platformei Democrație și Solidaritate – Demos. „Prin proteste s-au obținut lucruri importante. Deja există un personaj colectiv al cetățeanului protestatar care spune politicienilor și puterii, în general: Stop!”

„Platforma a fost lansată în momente dificile pentru democraţia românească. Încrederea în instituţii – mai ales cele reprezentative precum Parlamentul şi sistemul de partide– este foarte scăzută, partidele vechi nu prea reuşesc să se reînnoiască şi să se conecteze la probleme reale ale societăţii. Am apărut acum pentru a da un semnal societății că trebuie să împiedicăm demantelarea instituțiilor democratice”, spune Claudiu. Printre obiectivele afirmate în manifestul organizației se află reducerea drastică a sărăciei și inegalităților, trecerea de la un model economic bazat pe mâna de lucru ieftină la unul centrat pe producție, inovație și sustenabilitate, precum și transformarea accesului general la educație, sănătate și cultură în priorități ale guvernării.

Nu preluarea conducerii, ci organizarea și reprezentarea oamenilor ar trebui să fie principalul scop al unei organizații politice, spune Crăciun. De aceea, nu alegerile din decembrie sunt vizate prin acest proiect, ci organizarea de dezbateri în cât mai multe orașe din România, de la Iași la Craiova și de la Cluj-Napoca la Brașov. „Scopul nostru este să construim această platformă pe baze foarte sănătoase, solide şi curate, chiar dacă ne va lua mult timp. Pe lângă creșterea numărului celor implicați, creștem și calitatea implicării. Vom dezbate și educa, vom merge peste tot în țară, într-un efort de schimbare care începe întotdeauna cu înțelegerea.”

 

Tânărul activist atrage atenția asupra pericolelor pe care ignorarea nevoilor și intereselor oamenilor le poate aduce: venirea la putere a unor lideri populiști autoritari. „Oamenilor le pasă de lucruri fundamentale, precum sănătatea, siguranţa financiară, şansa unei slujbe bune, o viaţă familială împlinită într-o societate armonioasă. Iar asta nu se vede în politica românească. Pericolul cel mai mare este ca nemulţumirile legitime ale oamenilor să fie pervertite de lideri precum Donald Trump, care a jucat cartea diviziunii, fricii şi discriminării. Iar această alegere o are şi Europa, dar şi România. Articulăm proiecte politice democratice sau ne predăm unor populiști autoritari care găsesc țapi ispășitori peste tot?” El crede că România are instrumente și potențial de dezvoltare. „Nu mă refer doar la corupție, o problemă importantă, dar nu singura, ci la felul în care am construit economia, politica, administrația. De exemplu, prin faptul că extragem cele mai puține resurse din economie, prin taxe, impozite și alte surse de venit, comparativ cu restul țărilor europene, nu putem finanța nici investițiile, nici retribui corespunzător bugetarii, nici susține sănătatea și educația sau ajuta pe cei aflați în nevoie. Ne-am condamnat singuri la austeritate permanentă. Acest cerc vicios trebuie rupt. O societate care începe să funcționeze nu va mai avea nevoie de falși salvatori precum Trump.

Profesorul protestatar: E şi asta o şcoală, sunt bucuros că am frecventat-o

Claudiu Crăciun crede că protestele din ultimii ani au reprezentat pentru mulți români prima activitate civico-politică la care au participat și că efectul asupra autorităților a fost mare. „Să ne amintim câți miniștri si chiar premieri au căzut în urma protestelor. Gândiți-vă la proiectele oprite sau investigate datorită protestelor, Roșia Montană, de exemplu. În cazul tăierii pădurilor, protestele au forțat autoritățile să se activeze. Legislația electorală nu putea fi schimbată, chiar incomplet, dacă nu exista presiunea străzii. Nu cred ca protestele au schimbat totul sau logica sistemului, dar au declanșat energii si dinamici care au făcut societatea mai bună.

Implicarea politică ar trebui să devină o activitate normală, alături de hobby-uri și alte activități comunitare, crede Crăciun. Pentru ca tot mai mulți tineri să reacționeze când se iau decizii politice cu impact asupra vieții lor, primul pas ar trebui să fie redefinirea politicii ca proiect de (auto) cunoaștere, înțelegere și maturizare. „Este foarte trist că partidele românești îndepărtează tinerii de politică, asta îi privează de o moștenire bogată și fascinantă a umanității, una fără de care prezentul nu prea are sens. Politica înseamnă, de fapt, felul în care ne raportam la oameni și la lume, față de problemele esențiale ale omenirii. Politica este ceea ce respirăm, ceea ce mâncăm. Pare o exagerare, dar nu e. Calitatea aerului depinde de politicile de mediu, calitatea mâncării de politica agricolă, de comerț și de protecție a consumatorului. Și peste tot se duce o luptă între cei care apără interesul public și oamenii simpli și, respectiv, cei care vor să profite într-un fel sau altul de pe urma lor.”

În ceea ce privește suprapunerea imaginii protestatarului peste cea a profesorului, în mintea studenților, Claudiu Crăciun crede că a reușit să-i încurajeze ca, pe lângă educație să își asume și proiecte de viață, să se angajeze într-un fel sau altul în societate și să nu refuze momentele care ar putea să îi definească în calitate de oameni sau cetățeni. „În sala de curs și seminar însă am separat cele două ipostaze, de profesor și, respectiv, cetățean -angajat. Și cred că majoritatea studenților cu care am lucrat nu le văd în tensiune, ci în completare. Este valabil și pentru colegii mei. Cu cei mai tineri am protestat cot la cot, la -20 de grade. Este şi asta o şcoală, una pe care sunt bucuros că am frecventat-o.” De când a devenit cunoscut s-au înmulțit și contestările la adresa sa, dar asta nu-l deranjează, mai spune Crăciun. „Este previzibil ca o persoană publică să nască şi astfel de reacţii. Am strâns o listă destul de mare de atacuri care nu au nicio legătură cu adevărul, ci cu implicarea mea publică. Singurul răspuns pe care am putut să îl dau a fost să continui, să fiu perseverent. Nu mă deranjează prea mult pentru că le știu nefondate. Nu trebuie subestimată niciodată importanța unei conștiințe curate. Iar eu am noroc din punctul asta de vedere.”

– See more at: https://www.cariereonline.ro/inspiratie/claudiu-craciun-redefinim-politica-drept-o-incercare-de-face-bine-celor-din-jur#sthash.kHdOSWng.dpuf

2012 – 2016: Un mandat pentru revoltă.

Exact acum patru ani societatea românească era zguduită de proteste. Dacă între timp protestele au devenit ceva comun în România, în acel an totul părea neaşteptat şi totul părea posibil. Se cuvine să ne readucem aminte de 2012 şi cum a debutat acest ciclu protestatar. Societatea s-a schimbat de atunci, politica şi protestul de asemenea.

Anul protestatar 2012 a marcat renaşterea mişcărilor de stradă după o absenţă îndelungată deşi politica românească nu fusese cu mult mai performantă şi consensuală înainte de acest an. Perioada care a corespuns celor două mandate prezidenţiale ale lui Traian Băsescu a fost una a crizelor politice continue.

Cu toate acestea, numai spre sfârşitul acestei perioade protestele au izbucnit. Explicaţiile pot fi mai multe. În primul rând, România se alinia printr-o variantă brutală ţărilor europene unde s-a experimentat austeritatea. Peste tot în Europa unde politicile austerităţii au fost implementate au existat mişcări de protest, mai mult sau mai puţin instituţionalizate. România nu a făcut excepţie. Programul de austeritate promovat de către guvernul condus de facto de către Traian Băsescu a alienat o parte importantă a populaţiei, în special cei care lucrau în sectorul public şi pensionarii, dar nu numai.

Nemulţumirea de ordin socio-economic era răspândită şi a creat o cutie de rezonanţă imediată pentru mesajul antiguvernamental. Ceea ce nu înseamnă că protestele au ţintit numai aspectele socio-economice ale deciziilor guvernamentale. În 2011 şi 2012, criză politică se agravase. Regimul politic luase o turnură prezidenţialistă, sistemul fiind dezechilibrat în defavoarea unui Parlament blocat şi marginalizat. Guvernul acţiona ca administrator al unui program politic al cărui motor principal era preşedintele. Stilul personal al acestuia, autoritar şi conflictual, au adâncit criză politică. Opoziţia era slabă instituţional, dar acumula din ce în ce mai multă legitimitate politică. Construcţia USL a creat o contrapondere politică la majoritatea prezidenţială, dar forţa ei era mai degrabă prospectivă şi destul de difuză. La aceste motivaţii socio-economice şi politice se adăugau şi nemulţumiri structurale care s-au acumulat în timpul tranziţiei târzii şi care priveau sistemul politic în ansamblul lui. Nemulţumirile faţă de slabă performanţă instituţională, corupţie şi clientelism arătau că problema nu era numai a deţinătorilor puterii executive ci şi a celor care făceau parte din sistem, de exemplu partidele parlamentare de opoziţie.

Izbucnirea protestelor a lăsat să se desfăşoare un spectru mai larg de agende şi atitudini de contestare. Principalul clivaj din rândul protestatarilor a fost între aceia care considerau că partidele de opoziţie ca fiind soluţii legitime şi „naturale” pentru rezolvarea crizei politice şi cei care considerau că şi acestea trebuie la rândul lor contestate pentru practicile lor. Această tensiune s-a transmis şi în spaţiul public, dar a avut şi o componentă spaţială. În numeroasele zile de protest în care numărul de persoane nu erau îndeajuns de numeroase pentru ocuparea carosabilului, Piaţa Universităţii se împărţea între trotuarul din faţa Teatrului Naţional respectiv din faţa Fântânii de la Arhitectură. Distanţa faţă de politicieni s-a reflectat şi în refuzul întâlnirilor şi negocierilor cu aceştia. O altă diferenţă între cei doi versanţi ai protestului era cel de agendă. În timp ce la Teatrul Naţional protestatarii se concentrau asupra criticii lui Traian Băsescu şi partenerilor lui politici, la Arhitectură aceasta se extinsese pentru a cuprinde o critică mai structurală a austerităţii, o cerere insistentă a reformei politice şi electorale, o asumare a unor cauze de mediu precum cea de la Roşia Montană dar şi o critică anti-autoritară, incluzând aici critica represiunii şi a implicării serviciilor speciale în politica românească. Agenda acestei părţi s-a cristalizat în timp şi a fost formulată mai explicit cu ocazia organizării unui „Marş pentru Democratiei” în luna mai, chiar înainte de debutul campaniei electorale pentru alegerile locale.

Această structură a sistemului politic explică în linii mari şi receptarea de către mass-media a protestelor. În condiţiile în care majoritatea canalelor erau arondate unor grupuri de putere politice, iar social media era încă slaba mesajele protestelor au fost puternic filtrate şi contextualizate în funcţie de interesele ideologice şi partizane. La intersecţia dintre cele două, politic şi mediatic s-a situat Dan Diaconescu, cel care a folosit cu succes protestele pentru a-şi mări baza de susţinere. Susţinătorii acestuia erau foarte puţini în stradă ceea ce nu l-a opri să organizeze în platoul postului de televiziune pe care îl deţinea adevărate reproduceri ale protestelor, cu protestatari, discursuri şi obiecte de protest.

Este probabil ce mai bună metaforă a protestului şi mass-mediei în 2012, fiecare canal încercând să decupeze o partea o realităţii şi să o reproducă mai mult sau mai puţin controlat în reportaje, analize şi studiourile de televiziune. Acest mediu partizan şi contondent i-a pus în faţa unor decizii pe cei care protestau şi care îşi asumau transmiterea unor mesaje publice. Cu cine se discută şi ce invitaţii se pot accepta? A fost o dilemă reală, cu costuri şi beneficii în ambele variante.

Toate acestea s-au reprodus într-un fel sau altul şi în anii care au urmat. Ceea ce nu s-a mai repetat este violenţa şi represiunea instituţiilor de forţă. Dispozitivele de intervenţie au fost disproporţionate ca număr şi ca reacţie faţă de protestatari, cei mai mulţi paşnici. Represiunea a fost însă strategia principală de răspuns, fapt care trăda atât criza de legitimitate a regimului din acea perioadă cât şi tendinţele autoritariste ale acestuia. Violenţa şi represiunea au îndepărtat un număr important de oameni de la proteste, dar în acelaşi timp au indicat şi slăbiciunea guvernului şi preşedintelui lipsiţi de orice punte de comunicare cu cei ieşiţi în stradă. În acelaşi timp, a creat şi cele două mari forme ale protestului, cel violent şi respectiv cel paşnic. Cel violent a atras tinerii furioşi care arătau în felul acesta distanţa faţă de politică şi instituţiile de forţă, într-o izbucnire autentică şi asumată a nemulţumirii. Cel paşnic a atras categorii mai diverse care preferau să pună accentul pe mobilizarea şi deschiderea protestelor. Violenţa a fost un test de determinare precum şi o pregătire pentru ce ar urma. Faptul că represiunea nu a reuşit şi protestele s-au terminat natural într-un ciclu mai lung arată că acest instrument guvernamental are limite mai ales atunci când există grupuri sociale care nu se lasă intimidate de folosirea acestuia.

Ar trebui însă menţionat un fapt important. Niciun om politic nu a fost acceptat în Piaţa Universităţii, nici măcar din opoziţie, ceea ce semnalează o distincţie pe care toată lumea şi-a asumat-o: chiar dacă unii pot avea o preferinţă electorală pentru un partid sau altul, prezenţa politicienilor în spaţiul Pieţei este refuzată. Este un câştig simbolic care a cântărit greu şi a validat Piaţa Universităţii drept spaţiu civic şi militant distinct de forţele politice instituţionalizate.

Anul 2012 nu a însemnat numai proteste, ci şi schimbări guvernamentale şi alegeri. În mod previzibil, partidele de opoziţie au obţinut rezultate foarte bune, atât la locale cât şi la alegerile parlamentare. USL-ul a devenit o construcţie dominantă care nu a rezistat tentaţiei de a abuza de putere, anul 2012 funcţionând ca un avertisment pentru ce a urmat. Partidul populist condus de Dan Diaconescu, de fapt principalul câştigător al anului electoral 2012, a reuşit o performanţă notabilă. Protestele au contribuit cu siguranţă la stabilirea raporturilor de forţă electorale fără însă să le schimbe fundamental. Toţi actorii politici care au intrat în alegeri existau înainte de ianuarie 2012. Sentimentul grupului activ de protestatari a fost mai degrabă că alternativele politice existente nu reuşesc să prezinte îndeajuns de multă credibilitate şi diversitate. Dacă în politică evoluţia a de fost predictibilă, în stradă a fost mult mai puţin. Grupuri cu idei diferite s-au descoperit şi acceptat şi au iniţiat o reţetă a protestului care se va păstra în linii mari şi în anii următori. S-au creat repertorii şi instrumente de protest indispensabile pentru protestele ce vor urma.

Au trecut patru ani de la protestele din ianuarie şi februarie 2012. De atunci şi până acum au existat zeci de proteste şi probabil numărul celor care au protestat cel puţin o data este de ordinul sutelor de mii. Nu ştiu ce au făcut parlamentarii în cei patru ani de mandat. Ştiu însă că protestatarii şi-au parcurs cu fruntea sus mandatul. Mandatul pentru revoltă.

Citeste mai mult: adev.ro/o1081w

Cele patru crize europene. Cum va supravieţui Uniunea

20150621_143441

 

Dacă am revedea acum dezbaterile electorale dinaintea alegerilor pentru Parlamentul European, am realiza că nu mai suntem în aceeaşi lume. Comunitatea europeană a mai trecut prin crize foarte serioase, dar de data aceasta se confruntă cu patru crize concomitente din care e discutabil dacă va ieşi întărită. În aceste crize se confruntă mai multe Europe, fiecare cu tradiţiile, valorile şi interesele specifice. Continentul este agitat cum nu a mai fost demult.

 

Criza modelului economic

În aceste săptămâni se testează robusteteţea instrumentului numit Euro, liantul fizic şi simbolic al Uniunii Economice şi Monetare. Dar, pe lângă viabilitatea monedei şi chestiunea îndatorării, criza grecească readuce în discuţie relevanţa modelului socio-economic european. Pe de-o parte avem o Europă neo-liberală, care funcţionează în concert cu instituţiile financiare internaţionale – FMI şi Banca Mondială. Din ea fac parte partide, şefi de stat şi de guvern populari, conservatori şi, în mai mică măsură, social-democraţi şi liberali, care nu numai că promovează austeritatea ca unic principiu de guvernanţă economică, cu aplicabilitate generală, dar şi impun Greciei o reţetă rigidă de ieşire din criză în care austeritatea ocupă un loc central. Miza pare să fie reprezentată mai puţin de perspectivele rambursării datoriei Greciei faţă de creditorii internaţionali cât de conţinutul pachetului de politici de revenire. Germania este la cârmă, promovând disciplina bugetară, de-reglementarea, privatizarea şi austeritatea. Se adaugă Marea Britanie, Olanda şi, fără entuziasm, Franţa. Pe de altă parte avem Europa socială, cea care refuză decuplarea economiei de politic şi contestă viabilitatea modelului neo-liberal. O mare parte din societatea greacă se situează acolo, dar şi numeroase partide care constituie două grupuri parlamentare relevante – stânga europeană şi respectiv verzii. La nivel social, austeritatea a activat numeroase grupuri, prezente nu atât în parlamente cât pe străzi. Adiacentă crizei greceşti, dar privind direct modelul economic şi social european este negocierea Parteneriatului Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii („TTIP”) cu SUA. Dacă va fi ratificat în forma intuită acum, ordinea neoliberală va fi iremediabil instalată, cu toate costurile sociale de rigoare. Dacă în criza grecească Europa neo-liberală va câştiga, reuşind să impună Greciei o înţelegere umilitoare sau prin ieşirea acesteia din zona Euro, o va face cu un preţ mare. Leadership-ul economic german va fi puternic afectat, antrenând reacţii adverse nu numai din partea Europei sociale, dar şi din partea celei suveraniste, eurosceptice. Critica austerităţii şi a politicii Troicii este nu numai o marcă a Syrizei şi Podemos-ului spaniol. Este şi a Frontul Naţional francez şi a Ligii Nordului italiene. Eventualitatea falimentului statului grec, însoţită de renunţarea la Euro, foarte probabil va genera tubulenţe economice şi va supune populaţia unor greutăţi dificil de suportat în viitorul apropiat. Existenţa statului grec nu va fi afectată, însă. De cealaltă parte, efectele abandonării monedei unice de către un stat membru pot, prin efectele de contagiune greu de prevăzut, pune sub semnul întrebării chiar viitorul proiectului european.

 

Criza migraţiei şi azilului

O altă politică importantă este testată la limită, cea privind migraţia şi azilul. Războaiele civile şi schimbările de violente regim din Orientul Mijlociu şi Africa au împins către Europa valuri de refugiaţi pentru care nimeni nu pare pregătit. Ţările care primesc cei mai mulţi migranţi şi azilanţi, Malta, Grecia şi Italia cer ajutorul invocând principiul care stă la baza politicii şi respectiv a întregii construcţii europene: solidaritatea. Numai că Europa solidară se ascunde, probabil de teama curentelor anti-imigraţie care se întăresc constant. Franţa blochează graniţa cu Italia iar, în acelaşi scop – oprirea refugiaţilor – Ungaria planifică ridicarea unui zid la graniţa cu Serbia. În Slovacia a avut loc recent un protest puternic şi violent împotriva imigranţilor şi a cotelor obligatorii de acceptare a acestora. Zorii Aurii din Grecia s-au întărit electoral şi ţintind imigranţii. Nordul European, cu Suedia în prim-plan, nu reuşeşte de unul singur să ajute ţările sudice. În Danemarca, la alegerile parlamentare populist şi anti-imigraţie Partidul Poporului a ieşit pe locul secund. Cum se întâmplă şi în alte ţări, aparent paradoxal, Partidul Poporului pretinde că apără statul social de imigranţii ce vor să profite de acesta. Criza migraţiei indică şi alte lucruri – Europa are puţine instrumente de acţiune în zonele de proximitate, de a căror stabilitate depinde şi propria linişte. Aceasta nu a reuşit în niciun fel să influenţeze starea de fapt din Orientul Mijlociu, unde greşeala teribilă a celui de-al doilea razboi din Irak s-a combinat nefericit cu paralizia faţa războiului civil din Siria. În Libia a intervenit pentru a-l elimina pe Gaddafi, dar s-a retras în faza critică, de reconstrucţie politică şi socială. Europa nu pare pregătită să facă faţă migraţiei, oricare ar putea fi motivaţia susţinerii acesteia – rezolvarea în perspectivă a problemei demografice şi competitivităţii sau cea umanitară care derivă din valorile asumate şi tratatele internaţionale. Pe termen scurt sunt două opţiuni pentru preluarea potenţialilor azilanţi: voluntar sau prin cote obligatorii. Comisia doreşte cote obligatorii, Consiliul participare voluntară. Probabil participarea voluntară a statelor nu va da rezultate, iar eşecul solidarităţii va îndepărta ţările de graniţă de proiectul european şi va condamna zeci de mii de oameni la mizerie şi excludere.

Criza terorismului

În aceasta criză nu supravieţuirea Uniunii e chestionată, ci a modelului democratic european. Atentatele de la Charlie Hebdo, din Tunisia şi execuţiile Statului Islamic sporesc sentimentul de nesiguranţă şi propagă prejudecăţile faţă de musulmani şi imigranţi. Partidele populist – xenofobe prosperă în acest climat de nesiguranţă. Apar mişcări sociale noi precum PEGIDA germană îndreptată împotriva „islamizării” Europei. Iar cei care apără minoritaţile şi toleranţa religioasă devin la rândul lor victime, cum s-a întâmplat în atentatul comis de Andreas Breivik în Norvegia. Dar ameninţările teroriste au şi alte efecte, de ordin politic şi instituţional.   În raport cu ameninţările teroriste motivate religios s-au conturat doua perspective – una securitară, de inspiraţie americană, care pune accent pe întarirea instituţiilor de forţă şi serviciilor secrete şi dezvoltarea infrastructurilor de supraveghere de toate tipurile şi una social-incluzivă, care completează răspunsul poliţienesc cu identificarea şi rezolvarea problemelor sociale, economice şi culturale care produc radicalizarea. Strategia securitară a fost aleasă de Marea Britanie, iar a doua direcţie îmbrăţişată de Spania, care a încercat şi reuşit să evite crearea unei falii între majoritarii creştini şi minoritarii musulmani. Problemele strategiei securitare sunt numeroase. În primul rând, nu pare că funcţionează. Răspunsul securitar pare că este ceea ce atentatorii urmăresc – răspandeşte nesiguranţă şi legitimează atentatorii drept combatanţi ai războiului cu Vestul. De asemenea, produce o decuplare între instituţiile democratice şi instituţiile de forţă/servicii secrete, din ce în ce mai greu controlabile, aşa cum s-a văzut în SUA, în cazul torturii prizonierilor de către CIA sau al supravegherii nelegale şi extinse a comunicaţiilor de către NSA. În Europa, supravegherea extinsă se află în tensiune cu drepturile fundamentale, centrale în democraţiile solide. În Estul Europei care a moştenit din comunism servicii secrete redutabile şi are încă instituţii democratice încă fragile, controlul este cu atât mai mult problematic. În vest, Franţa este ţara care resimte aceste tensiuni din plin. Lovită de mai multe atentate, cu o populaţie musulmană numeroasă, dar având tradiţii republicane şi democratice solide, aceasta a legiferat recent supravegherea extinsă. Dar cauzele structurale ale radicalizării, legate de inegalitate, excludere şi disoluţia statului bunăstarii rămân neatinse. Atentatorii de la Charlie Hedbo şi-au petrecut adolescenţa cântând hip-hop ca revoltă împotriva marginalizării şi excluderii. Mai târziu au pus mâna pe arme să ucidă în numele Islamului. Îşi permit Franţa şi Europa, având în vedere proximitatea ţărilor musulmane şi diversitatea etnică internă să să abordeze problema din perspectivă strict securitară? Este cel mai facil răspuns dar limitat ca impact asupra ameninţării teroriste.

 

Criza din Est

Maidanul ucrainean a generat în Ucraina un conflict îngheţat din care se poate ieşi cu greu. Retorica şi acţiunea politică specifică Războiului Rece au revenit, antrenând atât temeri cât şi bugete considerabil mai mari pentru armată. În această criză, Europa se împarte între cea militaristă, cea care preferă înarmarea şi mobilizarea la graniţele Uniunii şi cea pacifistă, care pune accentul pe doreşte instrumentele non-militare în relaţia cu Rusia, de tipul sancţiunilor economice şi izolării internaţionale. În Europa militaristă se află majoritatea ţărilor est-europene care văd în acest conflict din Ucraina şansa de a întări prezenţa NATO şi americană în zonă, dar şi atlantiştii de serviciu precum Marea Britanie. Ţările Baltice, Polonia şi România sunt cele mai active în această direcţie. Ungaria face notă discordantă în Est, părând mai degrabă convinsă de viabilitatea modelului ideologic rusesc, conservator şi iliberal. În Europa pacifistă se află ţările vestice, ţări care au atât relaţii economice solide cu Rusia, dar şi o lipsă de orizont militar în relaţie cu aceasta. Germania, Franţa şi Italia au făcut eforturi pentru a încuraja o detensionare a situaţiei în Ucraina, fără prea mult succes, însă. Politica americană în zonă pare o reluare a conceptului diviziv „Vechea Europa” vs. „Noua Europă”, propus în 2003 de catre Donald Rumsfeld, promotor al militarismului neo-conservator. Cele două categorii distincte apăruseră ca urmare a poziţiilor diferite în privinţa Irakului, „Noua Europă” estică fiind mult mai deschisă faţă de opţiunea intervenţiei, cu sau făra mandatul ONU. Peste o decadă se pare că scenariul se reia.

Ce fel de Uniune vor naşte crizele?

Va supravieţui Uniunea acestor crize multidimensionale şi concomitente? Teritorial, cel mai probabil. În ciuda acestor crize există inerţii şi interdependenţe care unesc ţările europene. În plus, crizele produc tabere care nu se suprapun. Germania este neo-liberală, încearcă sa fie solidară în chestiunea migraţiei, pentru moment nu este afectată de terorism şi pacifistă în Est. Franţa este dependent neo-liberala, individualistă in chestiunea migratiei, securitară şi pacifistă in Est. Fiecare ţară, mare sau mică, din Sud, Nord sau Est, are un profil distinct în cele patru crize. Pentru moment, nicio ţară nu riscă o marginalizare structurală, poate cu excepţia notabilă a Greciei. Grecia este vocea disperată a Europei sociale, dar şi a celei solidare în chestiunea migraţiei, iar în conflictul din Est este mai degrabă pacifistă.

Va supravieţui Uniunea ca model politic, socio-economic, democratic şi de valori? Mai puţin sigur. Structurarea politică a celor patru crize ne arată mari tensiuni. Politica deschiderii este înlocuită de politica fricii. Europa începe să gândească şi să acţioneze ca o cetate asediată, incapabilă să-şi pacifice societăţile şi proximităţile. Percepţia care se formează din ce în ce mai puternic este a unor „invazii barbare” formate din imigranţi care caută beneficii sociale şi cerşesc, din refugiaţi care se scurg haotic şi disperat către Europa şi din proprii cetăţeni radicalizaţi care se întorc împotriva civilizaţii occidentale. Partidele populist – xenofobe cresc într-un ritm susţinut, erodând cu rapiditate bazele pluraliste şi civice ale politicii naţionale. Instituţiile de forţă şi nu cele democratice tind să acapareze gestionarea fricilor şi a ameninţărilor, afectând echilibrul democratic dintre grupuri şi puteri. În al doilea rând, Europa nord-vestică îşi slăbeşte legăturile cu Sudul şi Estul european, poate cea mai simplă definiţie a integrării europene. Sudul European este abandonat în faţa migraţiei susţinute şi i se impune un model economic neo-liberal care nu generează dezvoltare economică şi socială. Estul european se militarizează de către NATO şi SUA şi rămâne sub-dezvoltat economic, din cauza aceluiaşi model de guvernanţă inadaptat nevoilor. Nord vestul devine defensiv şi inflexibil.

Toate acestea nu par a  constitui motive de optimism. Uniunea va supravieţui, dar nu ştim care dintre „Europele” descrise mai sus vor rezista. Cele mai vulnerabile dintre ele sunt cele care au făcut Europa specială şi lumea în întregul ei, puţin mai bună.

 

Articol apărut și pe blogurile Adevărul

Pădurile României şi sfârşitul economiei de sacrificiu.

646x404

 

Protestele care se anunţă în zeci de oraşe din ţară şi străinătate pe tema despăduririlor i-au surprins pe mulţi. Amploarea preconizată i-a făcut să se întrebe de ce acum? Repetând o traiectorie similară cu a protestelor faţă de proiectul de la Roşia Montană şi faţă de mineritul pe bază de cianuri, a fost nevoie de timp pentru a se strânge o masă critică de persoane, grupuri şi organizaţii care să iasă în stradă pentru această cauză. Presa a relatat în ultimii ani sute de cazuri de tăieri abuzive, multe dintre acestea implicând retrocedări dubioase şi politicieni de toate rangurile. Informarea s-a transformat în indignare. Dezbaterile privind Codul Silvic au dat ocazia partidelor să mimeze interesul pentru păduri şi protejarea acestora. Adevărul este însă dur şi nu lasă loc de interpretări. Sistemul mafiot care a distrus pădurile româneşti este în mod egal influent în toate partidele şi în special în cele care au guvernat până acum. Banii obţinuţi prin abuzuri şi încălcarea legii ajung direct în conturile liderilor politici şi uneori şi în visteria partidului. Pădurile au fost victimele predilecte ale tranziţiei. Iar pentru a le salva trebuie să ducem o luptă dificilă cu cei care au construit acest sistem şi îl menţin cu profituri uriaşe.

Dezbaterea este, deci, mult mai largă decât cea legată strict de Codul Silvic, care rămâne pilonul oricărei politici în domeniu. Atât timp cât exploatarea abuzivă a pădurii umple buzunarele politicienilor şi altor potentaţi chiar şi cel mai curajos Cod va avea un impact limitat. Cum se explică faptul că miile de reclamaţii făcute prin Radarul Pădurilor nu au fost anchetate? Cum se explică faptul că retrocedările însoţite de despăduriri nu au fost deranjate, cu mici excepţii? Arestarea lui Viorel Hrebenciuc într-un astfel de dosar este o excepţie şi nu e parte a unui efort care să arate înţelegere, asumare şi combaterea sistematică a fenomenului. Ca şi în cazul Roşiei Montane, DNA-ul doarme. Poliţiei pare că i s-a prescris neputinţa. Protestele pe această temă ar trebui să îi trezească, cel puţin parţial, pe cei care ar trebui să asigure respectarea legii.    În egală măsură, chestiunea pădurilor priveşte politica privind resursele naturale şi chiar modelul socio-economic pe care România îl practică. Ca şi în cazul RMGC şi Chevron, principalul beneficiar al despăduririlor foloseşte un discurs public care seamănă a şantaj. Dacă nu ne lăsaţi sa exploatăm resursa X –  se vor pierde locuri de muncă! Şi continuă – investitorii străini vor părăsi sau evita România; vom da în judecată statul roman în baza tratatelor bilaterale; economia nu se va dezvolta! În cazul Schweighofer, vor părăsi ţara în favoarea altei ţări est europene. Acest discurs de şantaj nu mai merge. România este o ţară săracă, dar nu atât de săracă încât să sacrifice pentru avantaje de moment mediul şi bogăţiile durabile de care depindem pe termen lung.    Intrarea companiilor austriece pe piaţa românească şi ocuparea unor poziţii dominante a scos de pe piaţă companii mai mici, răspândite prin ţară, care angajau din comunităţi locale dar care nu aveau puterea de lobby şi capacităţile de prelucrare ale austriecilor. Se estimează că s-au pierdut aproximativ 50.000 de locuri de munca din acest motiv. Localităţi întregi se confruntă cu problema şomajului masiv. Dezvoltarea economică pe orizontală, pe care o clamează zgomotos companiile, este firavă. Adăugăm aici şi alunecările de teren şi inundaţiile care produc pagube însemnate. Industria locală a mobilei supravieţuieşte cu greu, având acces limitat la masa lemnoasă din cauza concurenţei cu iz monopolist al marilor companii. Circuitul sub-dezvoltării este completat de export – o mare parte din lemn, puţin sau deloc prelucrat, iese din ţară. Exportăm lemn brut pentru a-l prelucra şi pentru a-l vinde alţii ca produs finit mai scump. Întrebarea e simplă: de ce exportăm cantităţi imense de lemn în Egipt, Turcia, Siria, China, Ungaria, Italia, când am putea sa îl prelucrăm în ţară, în cadrul unei politici sustenabile şi economic avantajoase? Exportul masiv de lemn brut nu pare o strategie de dezvoltare economică nici pentru cel mai naiv şi entuziast promotor pieţei libere. Este însă o excelentă strategie de a umple buzunarele unei elite economico-politice.

Priorităţi? Schimbarea Codului Silvic – interzicerea tăierilor la ras, limitarea cantităţii de lemn pe care o procură o companie, politica activă de reîmpădurire şi anchetarea abuzurilor şi ilegalităţilor. Dar e momentul să gândim toată politica într-un singur pachet, care să cuprindă exploatarea sustenabilă a lemnului, co-interesarea proprietarilor de păduri în protejarea acestor, dezvoltarea de proiecte economice locale alternative la tăierea lemnului, dezvoltarea industriei româneşti de prelucrare, refacerea fondului forestier şi politica de comerţ exterior. Nu există soluţii miraculoase şi pe termen scurt, deşi un moratoriu pe exploatare şi interzicerea sau limitarea, pe termen lung, a exportului de lemn brut sau puţin prelucrat ar putea fi măsuri eficiente. Pe termen lung, legislaţia şi atitudinea guvernanţilor trebuie să ţintească exploatarea la o rată de reîmpădurire a României (în aces moment suprafaţa împădurită este în scădere) şi integrarea resursei de lemn într-un lanţ domestic de producţie de bunuri finite. Politicienii din opoziţie sau de la guvernare, dacă sunt într-adevăr interesaţi de soarta pădurilor, pot intra în concurenţă propunând măsuri pe tot acest circuit. PNL-ul poate insista asupra întăririi industriei autohtone. PSD-ul asupra locurilor de muncă. Din păcate, preocuparea lor de moment este să dea vina unii pe alţii şi să îşi ascundă scheletele din dulap. PSD-ul îl acuză pe Iohannis că doreşte un Cod Silvic care să avantajeze marile companii, PNL acuză PSD că susţine mafia pădurilor. Singurii care rup acest cerc de blamare sunt cei care protestează, furioşi pe faptul că toate partidele s-au finanţat din banii obţinuţi din lemnul tăiat abuziv. Tentativele unora de a se folosi de protestele legitime ale societăţii civile vor fi sortite eşecului.  PSD, PNL, PDL, UDMR, UNPR, PC sunt toate vinovate şi responsabile pentru dezastrul pădurilor româneşti.

Ca şi în cazul Roşiei Montane sau al exploatării gazelor de şist, societatea dă un semnal puternic: că nu mai putem distruge orice pe altarul „dezvoltării economice“. Generaţia matură ce a trebuit să înfrunte în plin tranziţia cu toate tensiunile şi dramele ei a fost numită „generaţie de sacrificiu”. E momentul să spunem că sacrificiul acesteia nu a fost în van, dar şi că nu mai avem nevoie să sacrificăm pe nimeni de acum încolo. Avem îndeajuns de multe idei, resurse şi posibilităţi ca ţară să ne dezvoltăm economic, protejând mediul, comunităţile locale, drepturile fundamentale şi, mai ales, şansele generaţiilor ce vor urma. Vremea economiei de sacrificiu a trecut.

 

Articol apărut pe blogurile Adevarul.

 

 

 

Reforma electorală: Se resetează politica românească?

20150621_144719

 

Marginalizată mediatic în raport cu valul de arestări, reforma electorală avansează cu bune şi cu rele. Comisia de specialitate din Parlament a votat căteva principii care desenează arhitectura viitorului sistem electoral. Pe scurt, reforma va presupune revenirea la sistemul electoral proporţional pe liste, menţinerea pragurilor electorale la 5%, menţinerea alegerii primarilor într-un singur tur, relaxarea totală a criteriilor de înfiinţare a partidelor şi schimbarea modului de finanţare, în direcţia limitării cheltuielilor private şi creşterea transparenţei.

O combinaţie de reveniri, inerţii şi schimbări reale. Vor avea acestea efecte pozitive? Sunt coerente? Vor ajuta în regenerarea democratică a României? Ceea ce opreşte reforma să fie într-adevăr profundă este menţinerea pragurilor şi alegerea primarilor într-un singur tur. Primarii se vor eterniza, ţinând comunităţile captive prin simpla redistribuire şi presiune administrativă care le permite să atingă o majoritate oarecare (ar putea fi şi 20%). Accesul în consiliile locale cvasi-blocat. Un Parlament în care se intră pe baza acestui prag este un Parlament oligarhizat, clientelar şi ineficient. Partidele mai mici nu vor încerca să se responsabilizeze direct faţă de cetăţeni ci vor parazita partidele mari (vezi UNPR). Partidele mari, PNL şi PSD, vor fi mulţumite pentru că mimează pluralismul politic şi anihilează partidele care ar putea să le conteste. Ceea ce este grav însă este forţarea cetăţenilor de a alege doar între două opţiuni, să spunem de „stânga” şi de „dreapta”, sancţionarea slabei performanţe politice fiind de fapt o validare a „celorlalţi”. Ştiind că la un moment dat se vor întoarce la putere, cele doua mari partide şi sateliţii lor nu se vor reforma. Un alt efect negativ este că opţiunile politice vor fi sever limitate. Cele două mari partide vor merge către centru, abandonandu-se populismului şi impreciziei doctrinare. Curentele politice viabile vor fi ţinute artificial în afara jocului. Este inutil să aşteptăm de la marile partide să reformeze profund politica. Nu o vor face. O vor face cetăţenii dacă li se oferă o şansă Acest sistem cronicizează boala numită corupţie. Protecţia oferită de praguri partidelor mari şi membrilor acestora e un obstacol în calea reformei. Tot timpul vor exista aleşi locali, parlamentari şi miniştri care vor încălca legea şi asta pentru că sistemul e construit pentru a recompensa corupţia şi nu a pedepsi-o. Într-o democraţie sănătoasă, e anormal ca singura speranţă de a scăpa de un baron local să fie anchetarea şi condamnarea acestuia.

La fel şi în cazul parlamentarilor. Revenirea la sistemul electoral proporţional pe listă este o veste bună. O veste şi mai bună ar fi fost sistemul proporţional cu listă deschisă, în care dai posibilitatea alegătorului să ordoneze candidaţii din lista votată. Această revenire ajută partidele să se echilibreze după confuzia produsă de sistemul electoral actual. În sine sistemul nu era greşit. A fost însă folosit pentru a creşte înfluenţa potentaţilor locali. Accesul la nominalizări era determinat de forţa financiară şi notorietate, fapt ceea ce a dus şi la scăderea dramatică a numărului de femei, tineri şi persoane cu expertiză din Parlament. Campania parlamentară s-a suprapus campaniei locale, candidaţii din sistemul uninominal promiţând beneficii comunitare în locul promovării unor programe de politici de nivel naţional (ex: fiscalitate, educaţie, politică externa). Revenirea va ajuta conducerile centrale ale partidelor să facă mai uşor politica de resurse umane şi va repoziţiona agenda campaniilor electorale în zona politicilor de nivel naţional. În acelaşi timp, va limita din influenţa liderilor locali şi ai antreprenorilor politici care au populat până acum Parlamentul. Veştile bune vin din zona înfiinţării partidelor, finanţării acestora şi eliminării barierelor în calea participării. În noul sistem, partidele se vor înfiinţa mult mai uşor, iar accesul la candidaturi va fi de asemenea uşurat – numărul de semnături pentru validarea unei candidaturi va scădea. Depozitele financiare, aproape 1000 de euro pentru fiecare candidat la alegerile parlamentare, vor fi eliminate. În linii mari aceste schimbări coincid cu cele propuse încă din timpul alegerilor prezidenţiale de către Campania „Politică fără bariere”. Şi sunt exact elementele care ne împiedică să spunem că reforma este un eşec. Asta în cazul în care principiile agreate de Comisie se vor păstra şi în legile care trec de votul final al Parlamentului.

O reformă profundă ar fi trebuit să atingă şi alte elemente, de exemplu reprezentarea de gen sau soluţiile diferite pentru votul proporţional. Ar fi trebuit să includă şi o reformă a procedurilor şi instituţiilor electorale – cele care ar trebui să asigure buna desfăşurare a alegerilor, oricare ar fi tipul lor. Dar modificarea acestui prim pachet legislativ este un pas înainte, care poate antrena şi alte schimbări ulterioare. Cu condiţia ca actualele principii să se menţină, care este impactul acestor schimbări asupra politicii româneşti? Elementele structurale se menţin, alegerea primarilor într-un tur va concentra puterea la nivel local iar pragurile ridicate vor limita sever accesul în Parlament şi consilii. Acest lucru a determinat societatea civilă să reacţioneze în forma unui Apel. Să sperăm că partidele nu îl vor ignora. Prin modificarea sistemului electoral şi a regulilor de finanţare partidele vor ieşi din anchilozare, se vor recentraliza şi vor avea mai multe instrumente să se cureţe. Dacă o vor face, asta depinde de fiecare partid în parte.

Uşurinţa cu cu care se vor înfiinţa partidele este marea noutate. Se poate anticipa o efervescenţă democratică şi formarea de zeci, poate sute de partide noi. Dar acestea vor avea de parcurs drumul extrem de dificil care le trece peste pragurile electorale. Multe se vor pierde pe parcurs, altele se vor consolida. Marele avantaj al acestei schimbări, deşi poate duce la frustrare şi nemulţumire, este că va impulsiona interesul cetăţenilor pentru partide şi alegeri. Va face politica mai accesibilă, după ani de constantă şi profundă îndepărtare de aceasta. Şi exact de acest lucru avem nevoie. Este inutil să aşteptăm de la marile partide să reformeze profund politica. Nu o vor face. O vor face cetăţenii dacă li se oferă o şansă. Această reformă parţială ar putea deveni ulterior, prin efectele pe care le are, o mare reformă sau un moment istoric ratat. Depinde de societate şi grupurile ei active, de partidele vechi şi noi, de cele mari şi deopotrivă cele mici.

 

Articol apărut și pe blogurile Adevărul.

Cine pierde Piaţa Universităţii pierde puterea. După trei ani de proteste 2012-2015.

376157_2743053053688_1119311002_n

Foto: Vlad Petri

 

 

Au trecut trei ani de la debutul unor proteste care au încheiat o perioadă lungă de apatie civică şi socială.

2012 a fost anul în care cetăţenii s-au revoltat împotriva abuzului de putere, sărăciei şi austerităţii, dar şi corupţiei generalizate. Roşia Montană a fost la rândul ei o cauză asumată, anticipând protestele anul 2013. Gazele de şist la fel, într-o formă incipientă. „Nu corporaţia face legislaţia” s-a strigat în 2012. Protestele anti-Acta au deschis agenda vieţii private, agendă redescoperită recent cu ocazia promovării Legii Big Brother. În 2013, problema principală a fost abuzul de putere în favoarea unei corporaţii, RMGC, urmată îndeaprope de Chevron, principlul motor al explorării şi exploatării gazelor de şist. S-au grefat şi alte nemulţumiri, toate ţintind bolile sistemului democratic – partide corupte, justiţie ineficientă, presă aservită, represiune. În 2014 protestul şi-a mai pierdut din intensitate, lăsând loc mobilizării partizane cu două excepţii notabile, greva cetăţenească de la alegerile europarlamentare şi protestele de solidarizare cu diaspora, ambele criticând barierele puse în calea participării cetăţenilor la alegeri şi la viaţa politică în general.

Protestele din 2012 au fost intense şi violente în primele zile şi apoi s-au transformat într-o luptă de anduranţă. Aparatul de forţă al statului a reacţionat brutal, zeci de oameni fiind bătuţi, în 14 şi 15 ianuarie. În Piaţa Universităţii au existat doi versanţi, despărţiţi de un bulevard. Poate cea mai semnificativă diferenţă între cele două grupuri a fost că unul dintre acestea, cel de la Fântănă, striga „PDL şi USL – aceeaşi mizerie!”. În paralel cu protestele din Piaţă s-au activat şi alte grupuri, în special în Cluj. Când protestatarii din Bucureşti purtau un baner pe care scria „Piaţa Universităţii este peste tot!” se gândeau şi la Clujul care de multe ori a luat-o înaintea Bucureştiului. Protestele din 2013 au excelat în participare şi mobilizare. Piaţa Universităţii a fost diversă dar unită, nemaiexistând versanţi ci doar opinii diferite care îşi găsiseră însă un numitor comun. A fost şi mobilă, participanţii mergând în marşuri prin cartierele Bucureştiului. Din fericire protestele nu au fost violente, Jandarmeria acţionând diferit faţă de 2012. Lucru care nu a fost valabil la Pungeşti, locul unde guvernul a instituit un regim violent şi semi-penitenciar în sprijinul companiei Chevron. 2014 a fost anul în care s-a supravieţuit civic într-o societate pe care partidele au divizat-o până în punctul conflictului. La alegerile  europarlamentare s-a organizat un protest-dezbatere despre reforma politică iar la cele prezidenţiale s-a ieşit în număr mare. Chiar dacă partidele de opoziţie s-au mobilizat la rândul lor şi au folosit drept paravan grupurile civice, nu s-a ajuns nici pe departe la nivelul mobilizării din 2013.

Analizând retrospectiv se poate remarca atât diversitatea cât şi continuitatea protestelor. Subiectele sunt aparent puţin legate între ele. Ele au însă un fond comun şi acesta tinde să se reproducă. Discutăm despre o guvernare bazată pe abuz şi corupţie, în favoarea grupurilor privilegiate din societate – politicieni, oameni de afaceri, clientele politice, birocraţi de lux. În forma lor continuă protestele identifică puncte nevralgice ale sistemului pe care acesta nu vrea să le reformeze.

În cei trei ani de proteste problema fundamentală nu a fost relaţia între protestatari şi jandarmi ci între protestatari şi cei care pretind că îi reprezintă, partide mari sau mici, vechi sau noi deopotrivă. Multe dintre acestea au pretins că reprezintă implicit sau explicit mişcările sociale. USL-ul şi PPDD-ul în 2012,  PDL-ul şi PNL-ul în 2013,  iar în 2014 un spectru ideologic larg de la nationalişti şi la neoconservatori. Toţi au preluat superficial şi punctual temele, niciodată integral sau asumat. Problema este mai profundă şi nu se referă doar la agendă. Candidaţii şi partidele nu au înţeles că este în discuţie definiţia şi structurarea politicii în sine. Miza protestelor – schimbarea modelului politic şi redistribuţia puterii în societate, a fost ratată de toţi. De aceea relevanţa lor s-a păstrat doar în sfera politicii instituţionalizate neimplicând fermenţii sociali ai schimbării. Structural, politica anului 2014 a arătat la fel cu politica anilor precedenţi.

Mişcările sociale au contribuit însă la căştigarea şi respectiv pierderea puterii în România. Căderea guvernelor Boc şi Ungureanu şi eşecul campaniei prezidenţiale a lui Victor Ponta sunt legate direct de proteste. Nu s-au schimbat din păcate regulile jocului. Protestele au forţat îmblânzirea represiunii, au modificat punctual agenda mass-media, au blocat sau întărziat proiecte legislative. Poate cel mai împortant câştig al acestei perioade este faptul ca nicio schimbare politică majoră nu mai poate fi planificată fără să se ia în considerare factorul „stradă”. Poate părea puţin dar să nu uitam pasivitatea şi disciplina societăţii pre-2012. Mişcările sociale au trecut prin perioade de contracţie şi extensie. Cert este că ele nu au dispărut deşi nu mai sunt atât de vizibile. Şi întodeauna vor fi atente în monitorizarea guvernării. E nevoie doar de o scânteie, poate legea minelor sau abandonarea reformei politice. Vom vedea. Ceea ce scoate azi în strada 200 de persoane va putea scoate în stradă anul următor 20.000.  Iar pentru cei care i-au ignorat pe cei 200 va fi deja prea tarziu.

În seara de 14 ianuarie 2012, exact acum trei ani, un mesaj se  repeta obsesiv la portavoce de către şeful de dispozitiv al Jandarmeriei: “Vă rugăm să părăsiţi Piaţa. Ceea ce faceţi este împotriva legii. Vom folosi forţa!” Au folosit forţa în seara respectivă şi în serile care au urmat. Dar Piaţa nu am mai părăsit-o niciodată. Şi dacă trăim într-o ţară puţin mai normală, asta se datorează şi celor care au ignorat cu toate riscurile aferente acea somaţie şi altele care au urmat.

 

Notă: Titlul articolului îl datorez lui Liviu Mihaiu şi l-am reţinut dintr-o conversaţie cu el. Cred că suprinde cel mai bine esenţa Pieţei Universităţii şi a relaţiei acesteia cu puterea şi politica.

#25Revolutie

Interviu realizat de Irina Ursu.

Cei 25 de ani care au trecut de la Revolutie sunt un prag psihologic, crede lectorul universitar Claudiu Craciun intr-un interviu acordat Metropotam.

Dar ce trebuie sa realizam noi ceilalti este faptul ca nu ne mai luptam cu comunismul, ci faptul ca luptele de azi si maine sunt nu cu fantomele trecutului ci cu forte cat se poate de redutabile si actuale.

Se implinesc 25 de ani de la Revolutie. Cum credeti ca vede generatia Facebook, cea care isi asuma victorii civice, acel eveniment tulbure din istoria noastra?

Daca generatia Facebook este generatia care s-a nascut cu putin timp inainte de Revolutie si imediat dupa atunci vad evenimentele ca un punct zero al curajului, un punct zero care inca mai motiveaza si astazi. Ceea ce ar putea veni in contradictie cu resentimentul fata de esecul tranzitiei romanesti.

Generatia parintilor nostri este cea care a trait in comunism, si-a gasit puterea de a da jos regimul, dar care a trecut prin tranzitie in genunchi asistand neputincioasa la crearea unei ordini noi dar strambe.

Pe 21 decembrie se organizeaza 25Revolutie, cand se va ocupa din nou Piata Universitatii. Care este scopul acestei actiuni?

Pe 21 decembrie se organizeaza evenimente comemorative. Cele din acest an au o greutate speciala,  cei 25 de ani trecuti sunt un prag psihologic. La 20 de ani se schimba generatiile.

Si desi este un eveniment comemorativ s-ar putea sa ne ajute sa mergem mai departe, catre urmatorii 25 de ani. Urmeaza sa vedem daca in continuare vom purta luptele parintilor nostri sau vom incepe sa le purtam pe cele ale noastre si ale generatiei ce va urma.

La protestele din 2013 am protestat impotriva abuzului de putere.  O corporatie impreuna cu servitorii lor corupti din partide, administatie si presa au dorit sa distruga o comunitate locala si un patrimoniul cultural inestimabil. Am reusit sa ii oprim pentru moment.

Dar aceasta lupta nu mai are legatura cu comunismul si anti-comunismul anilor 90. E timpul sa realizam ca luptele de azi si maine sunt nu cu fantomele trecutului ci cu forte cat se poate de redutabile si actuale. Iar acestea sunt rezultatul tranzitiei si economiei de piata, nu a regimului comunist.

Sper insa ca spiritul lui 89 sa ramana cu noi in forma lui cea mai pura – lupta impotriva abuzului de putere, represiunii si minciunii in toate formele lor. Si ca un act de reparatie istorica sa aflam adevarul despre revolutie si cei care au contribuit la represiune in orice forma sa fie pedepsiti.

S-au schimbat multe de atunci insa exista o stare de nemultumire evidenta mai ales in raport cu zona politica. Este vreo cale prin care se poate reface legatura dintre electorat si alesi?

Se poate, dar este dificil. Dupa 25 de ani avem o elita a puterii care s-a construit si se apara cu obstinatie.  Regasim aceasta elita in partide, administratie publica,  biserica, mediul de afaceri si banci, servicii secrete  si mass-media.

Aceasta administreaza tara dar nu o dezvolta. Scopul acesteia a devenit prezervarea puterii si influentei si nu transformarea sociala.  Nu doar legatura dintre alesi si alegatori trebuie reparata, desi e centrala. Legatura dintre cetateni si tot sistemul institutional trebuie regandita.

Cetatenii in ipostazele lor de angajati, consumatori, enoriasi, membri de partid sau ONG sunt cheia acestei transformari. Iar transformarea se refera la redistributia puterii dinspre institutii tot mai izolate si ilegitime catre cetateni.

Protestele din ultimii ani si chiar alegerile prezidentiale din acest an sunt semne ca puterea poate fi si a cetatenilor si nu numai a establishmentului institutional.

E o vreme in care se vorbeste din nou de partide anti-sistem (sistemul inteles ca mostenitor al celui impotriva caruia s-a luptat la revolutie). Sunteti interesat de asa ceva?

Sunt interesat, ca orice cetatean implicat. Si as fi bucuros daca ar aparea partide noi si daca s-ar reforma cele vechi. Numai ca sunt foarte sceptic in privinta posibilitatii reformei partidelor vechi. Iar partidele noi vor fi intr-adevar utile numai daca schimba radical modelul de organizare traditional si vor pune cetatenii si participarea extinsa pe primul loc.

In al doilea rand ar fi utile daca vor largi spectrul dezbaterii publice care acum este foarte restrans si nediferentiat.

Pana cand apar partide noi societatea merge mai departe si este mult de lucru in zona civica. Societatea civila trebuie sa fie puternica chiar daca reprezentarea politica este precara. Sau tocmai pentru ca este precara.

 

Interviu apărut pe metropotam.ro.

România după 25 de ani. Reportaj TV5 Monde

Un reportaj al TV5 Monde realizat cu ocazia alegerilor prezidenţiale din România. Cine şi cum conduce România după 25 de ani de tranziţie şi democraţie(min 14.00)=

http://www.tv5mondeplus.com/emission/64-le-monde-en-francais?nid=741994

 

Iohannis. Cu greu şi de nevoie

10734252_10152554570884107_3020284947160413598_n

În turul întâi al alegerilor m-am întrebat cine mă reprezintă mai bine. În turul doi însă mă întreb cum ar arata lumea cu cei doi candidați. Simt de ani întregi că nu sunt reprezentat iar aceste alegeri nu au schimbat asta. Am votat cu inima în primul tur cu Vaclav Havel. Amicii români și cehi s-au bucurat. În turul doi situația e alta.

Nu cred că Klaus Iohannis și Victor Ponta reprezintă lumi într-adevăr diferite. Conduc două blocuri politice care nu vor aduce politici sau strategii noi. Sunt vârfuri ale sistemului și acționează din inerție. Sărăcia structurală și corupția patologică vor continua, administrația publică va fi slabă și politizată, mediul va fi distrus în continuare, serviciile secrete în continuare puternice, politicile economice marca FMI și Banca Mondială intacte. Ambele blocuri administrează sub-dezvoltarea iar singurele lor griji sunt păstrarea puterii și accesul la resurse. Politica lor încearcă să ne convingă să ne urâm unii pe alții atât de tare încât să uităm cât de similare și corupte sunt.

Merg la vot pe 16 noiembrie. Am să îl votez pe Klaus Iohannis chiar dacă el întruchipează popularii europeni, austerități tâmpite, violență simbolică împotriva unor categorii sociale. Îi votez odată cu el pe Blaga, Ungureanu și alții – baroni, oligarhi, profitori. Ei nu sunt speranța unei națiuni ci instrumentul stricat cu care mai echilibrăm lucrurile. Ca persoană, Klaus Iohannis pare agreabil, echilibrat și oarecum integru. Are un profil de tehnocratgospodar care gestionează puterea bine dar nu prea știe în ce direcție. Politic, organizațional și doctrinar e previzibil și condiţionat de blocul pe care îl reprezintă.

Sunt toți aceeași mizerie dar mizeria de la guvernare e întotdeauna mai mare. Când nimeni nu te reprezintă ce poți face altceva decât să înlocuiești mizeria cât de des poți? În cazul de față un vot pentru Iohannis poate duce la coabitare, adică la împărțirea puterii în executiv.  Eventual la schimbarea majorității parlamentare.

De ce un vor pentru Ponta este de neconceput?  A încercat să distrugă Roşia Montană, a trimis jandarmi să bată oameni simpli pentru a ajuta o corporație. E gata să sacrifice sute de comunități pentru un mit – independența energetică. Se sprijină pe personaje precum Sebastian Ghiţă și l-ar vrea pe George Maior premier.  A trădat sindicatele și angajații români refuzând să respecte un acord semnat de el însuși (vezi detalii aici). Duce politica într-o zonă identitară din care ne putem reveni greu. Guvernarea înseamnă pentru el legătura clientelară între centru și vătafii de voturi din local. Se mai pot adaugă motive dar pentru mine sunt de ajuns. E un om ultra-pragmatic care se aliază cu oricine și spune orice pentru a păstra puterea.

Merg la vot cu greață știind că viitorul  președinte al României, oricare ar fi el, a cheltuit deja în campanie zeci de milioane de euro care trebuie recuperați de la noi din buzunare.

Am ieșit în stradă împotriva  guvernării de „dreapta” (2012) dar și celei de „stânga” (2013). De ieșit în stradă trebuie să o facem oricum. Alegerile sunt importante dar lupta e în alta parte. Până când va fi o lupta reală și în alegeri, cu toate opțiunile de care avem nevoie, va mai dura.

Klaus Iohannis. Fără speranța că se va schimba ceva fundamental dacă va câștiga dar considerând că e o soluție mai bună. Nu pentru rezolvarea problemelor societății ci pentru echilibrarea regimului politic. Atât.

 

Articol apărut și pe Vox Publica.