democratie

Alegerile europarlamentare Intre Bine și Rău.

400 de milioane de europeni vor decide la alegerile europene ce bat la uşă cine va conduce Europa. Mergem sau nu la vot pe 25 mai?, este întrebarea de la care Liviu Mihaiu porneşte discuţia din 19 mai la Între bine şi rău, „o dezbatere fără abatere”, aşa cum sunt, în general, emisiunile sale. Programul este difuzat luni, la ora 21.10, la TVR 1 şi online, pe TVR+.

Prietenii emisiunii Între bine şi rău încep săptămâna alături de Liviu Mihaiu, Timea Bereczki şi invitaţii lor. Prof. univ. Mihaela Miroiu, Sorin Ioniţă – preşedinte Expert Forum, Andrei Cornea – scriitor, Claudiu Crăciun – expert în politici publice şi jurnaliştii Ioana Lupea şi Costi Rogozanu vin să-şi susţină argumentele luni seară, în ediţia ce are ca temă alegerile europarlamentare. Noii membri ai Parlamentului European şi, pentru prima dată, preşedintele Comisiei Europene vor fi cunoscuţi în urma acestor alegeri. Alegătorii vor avea mai multă putere în a decide cine va conduce şi vor avea un cuvânt mai important de spus în viitorul Europei.

 

Reclame

Nu sunt omul lui Ponta. El e victima propriilor compromisuri

Interviu cu Florin But, pentru Gazeta liberă.ro

Domnule Claudiu Craciun, ce au demonstrat protestele anti-Rosia Montana?

Arata ca exista o prapastie intre formele organizate din Romania, fie ca sunt partide, sindicate, ONG-uri sau societate. E foarte relevant ca toate aceste nu au fost asumate de catre o singura organizatie, ci au fost mai degraba mobilizari ale unor grupuri de cetateni care nu sunt afiliati. In acelasi rand arata ca exista o mare nemultumire fata de clasa politica. Cei care au iesit in strada sunt in majoritate persoane informate, care inteleg ce inseamna sa dai drumul la un proiect cum este cel de la Rosia Montana, inteleg ce inseamna gazele de sist. Deci a fost un moment de separare a apelor: pe de o parte, partidele, presa cu complexul de putere si pe de alta parte, societatea civila dezorganizata si militanta.

Un referendum pentru Rosia Montana ar transa situatia?

Referendumul este un instrument care poate fi folosit in scopuri ilegitime. Depinde foarte mult cum formulezi intrebarea la care se poate raspunde cu “DA” sau “NU”. In al doilea rand, depinde de felul in care se face campania “pro” si “contra”, iar aceasta responsabilitate o are guvernul si in al treilea rand conteaza cum sunt organizate alegerile si cine numara voturile. Toate aceste elemente ma fac sa nu am incredere in aceasta solutie, oricare ar fi virtutile referendumului. Nu cred ca Guvernul este impartial si ar informa corect, nu cred ca Guvernul ar organiza in mod corect aceste alegeri si nici macar nu cred ca va pune intrebarea potrivita pe buletinul de vot. Deci eu nu cred ca referendumul este o solutie in contextul actual pentru a rezolva aceasta problema. Cred ca solutia este mai degraba aceea de cantarire a avantajelor si dezavantjelor si decizia reprezentantilor politici.

Cred ca Victor Ponta nu va termina aceasta legislatura parlamentara in pozitia de premier.

In ce stadiu se afla cercetarile privind implicarea dvs. in cazul incidentului cu ex-ministrul Barbu?

Atat eu cat si cativa alti protestatari suntem cercetati penal pentru presupusa actiune de ultraj contra bunelor moravuri. Nu este niciunul dintre noi cercetat pentru distrugere. In media asta a fost stirea, de fapt, ca s-a distrus masina domnului Barbu, s-a distrus luneta. Se pare ca niciunul dintre cei care sunt acum anchetati nu sunt cercetati pentru distrugere, ci numai pentru ultraj. Spargerea acelei lunete este un lucru regretabil, dar gestul in sine, acela de a-l contesta pe domnul Barbu, de a-i solicita in mod imperativ explicatii, respectiv demisia, a fost un lucru legitim.

De ce ati fost retinut de jandarmerie la Pungesti?

Eu si cu alti colegi ne-am deplasat la Pungesti, am ajuns acolo in jurul orei 18.00, dupa ce incidentele se derulasera deja, fusesera retinute mai multe persoane si la aproximativ o ora dupa ce am ajuns acolo am fost retinuti, arestati, de fapt, retinuti impotriva vointei noastre si dusi la Vaslui in niste dube de catre brigada speciala a jandarmeriei Bacau. Au avut un comportament foarte agresiv si violent fata de noi.

Acolo este o localitate sub asediu, este o senzatie foarte apasatoare, o presiune continua, zona este patrulata intens de catre jandarmi si politie, oamenii in casele lor, pe pamanturile lor, unde traiesc de generatii intregi se simt ca niste prizonieri. Noi ne-am dus acolo pentru a ne solidariza cu lupta dansilor si am fost tratati asa cum v-am spus. Cred ca in comuna Pungesti, constitutia Romaniei nu se mai aplica si din pacate nu se mai aplica cu ajutorul institutiilor statului.

Cate amenzi ati primit pana in prezent din partea autoritatilor?

Am multe amenzi, am primit vreo sase amenzi in 2012. Anul acesta am mai putine, dar sunt mult mai mari. Am doua amenzi in valoare de 10.000 lei, contraventionale pentru participare si presupusa organizare a unor adunari publice nedeclarate. Este o forma de intimidare, nu te lovesc, asa cum mi s-a intamplat la Pungesti, dar incearca sa te intimideze si sa te faca sa stai acasa. Am contestat aceste amenzi in justitie si sper sa se faca dreptate, voi merge pana la CEDO daca este nevoie, pentru ca aceasta lege 60 a Adunarilor Publice trebuie schimbata, la fel si interpretarea acestei legi la fata locului de catre jandarmi. La adapostul acestei legi se petrec tot soiul de abuzuri. Aceste amenzi nu sunt de natura sa ma intimideze.

Cum apreciati atitudinea primului ministru in cazurile Rosia Montana / Gazele de sist?

Domnul Ponta a facut o greseala monumentala atunci cand initial s-a opus proiectului Rosia Montana si dupa aceea a fost de acord. Fiind un om politic relativ tanar, aceste greseli il vor urma mult timp de acum incolo si e posibil chiar sa il coste si pozitia de prim-ministru, pentru ca nemultumirile fata de guvernarea dansului se acumuleaza. Gazele de sist si Rosia Montana sunt doua politici care nasc foarte multa nemultumire si mobilizare si aceasta situatie, coroborata cu mobilizarea altor grupuri nemultumite de guvernare ar putea sa-i provoace caderea. Eu cred ca Victor Ponta nu va termina aceasta legislatura parlamentara in pozitia de premier. Este victima propriilor compromisuri, propriilor intelegeri facute cu actori politici, privati sau de alt tip si este cumva prins la mijloc intre cetateni, cei care i-au acordat votul sau cei care au asteptari de la guvernare si cei in fata carora si-a luat angajamente pe care nu si le poate tine. In felul acesta e un personaj tragic, pentru ca aceasta inertie, atat a asteptarilor fata de guvernare cat si a angajamentelor luate inainte, il duc spre o situatie critica care nu se va rezolva bine pentru dansul. Sper din tot sufletul sa nu reactioneze la contestarea civica sau de alt tip din strada sau din alte locuri prin activarea unor instrumente ale represiunii soft sau hard. Sper sa fie un premier responsabil, sa se abtina sa dea ordine in directia reprimarii sau folosirii fortei pentru cei care protesteaza impotriva politicilor acestui guvern.

Sunt oameni care va contesta si sustin ca intr-un fel sau altul faceti jocurile USL. Cum priviti aceste aprecieri?

Sunt obisnuit cu astfel de atacuri, se urmareste decredibilizarea mea. In momentul in care dispar figurile care au iesit si in 2012, e mult mai usor pentru niste forte politice sa acapareze simbolic miscarea. Asta a fost miza si in 2012. Pe de o parte erau cei din USL care mergeau tot timpul pe la televizor si de cealalta parte eram noi, in strada si incercam sa dam un mesaj de independenta.

Nu sunt omul lui Ponta, nu am sustinut si nu sunt de partea USL. Traian Basescu a scapat in 2012 pentru ca a avut adversari la fel de incompetenti si corupti ca el. Daca noi, ca societate civila aveam capacitatea si instumentele necesare sa ducem lupta pana la capat impotriva lui Traian Basescu, probabil ca o faceam mult mai bine decat ei. Dar nu a fost cazul. Practic, putem vorbi despre o preluare, o monopolizare a protestelor de catre partidele din USL. A fost o miscare cat se poate de puterica, anti-austeritate, anti-sistemica, dar care, din nefericire, pentru ca majoritatea canalelor media erau cumva arondate influentei politice a USL, s-a selectat in memoria publica numai cu mesajul “Jos, Basescu!”

E bine ca aceste miscari nu au si un lider asumat?

E foarte bine, de la inceput am fost de aceasta parere. Nu e nevoie de lider, e nevoie de un proces in care oamenii vin cu initiative, le reglementeaza, iar asta nu presupune un lider, inseamna implicare. Acum sincer, daca nu as mai fi eu, credeti ca s-ar stopa aceste proteste? Eu zic ca ar fi la fel sau mai puternice. Am iesit impotriva a doua regimuri si asta e important, zic eu, pentru ca da independenta miscarii; daca ieseam numai pentru unul, atunci era clar, picai in cealalta barca, dar am iesit impotriva a doua regimuri si nu sunt singurul.

V-ati gandit sa candidati la urmatoarele alegeri europarlamentare?

Nu m-am gandit.

Ati primit propuneri in sensul acesta?

Nu, nu. Nu va ascund ca am primit semnale din zona politica, dar pozitia mea este foarte clara: pentru mine, in acest moment este mai importanta lupta civica. Nu spun ca lupta politica nu este importanta, dar daca ar fi sa pariez pe o modalitate de a face presiune, as face-o printr-o miscare civica, prin iesiri in strada. Nu inseamna ca Romania nu are nevoie pe termen mediu si lung de alt tip de partide. Nu zic de un singur partid nou sau de doua, are nevoie de un alt tip de partid, un partid sau partide care se finanteaza altfel, isi selecteaza candidatii dupa alte criterii, lucreaza altfel.

Infiintatea unui astfel partid alaturi de cei impreuna cu care protestati este o optiune?

Din ce stiu eu, toate discutiile nu se duc in aceasta directie, discutiile sunt mai degraba despre cum ne putem organiza mai bine ca cetateni intr-o retea deschisa, cum putem atrage mai multe persoane, cum putem comunica mai bine, nu am vazut o astfel de directie. E foarte posibil ca unii sa se gandeasca la acest lucru si pana la urma ar fi un semn de sanatate al societatii, sa genereze alternative. Varianta unui partid nu a fost insa niciodata luata in serios.

Versiunea integrală o gasiți aici.

Claudiu Crăciun şi primăvara est-europeană

1176333_375942515842677_1357346619_n

Articol de Mihai Voinea,  Adevarul.

„Adevărul” a început ieri o serie de articole prin care şi-a propus să explice fenomenul protestelor de stradă din România prin patru portrete de tineri care au contribuit la naşterea şi la dezvoltarea mişcărilor de stradă din ultimii ani. Sunt oameni care au luat portavocea în mână şi care se străduiesc să scoată în stradă tot mai mulţi români, să le canalizeze furia împotriva clasei politice şi să provoace, în final, o schimbare. E o revoluţie în etape despre care nu se feresc să vorbească şi în care cred din ce în ce mai mult. Pentru că oamenii care ies pe străzi sunt din ce în ce mai mulţi. În ianuarie 2012, un băiat înalt şi firav, despre care nu se ştia aproape nimic, s-a aşezat în mijlocul mulţimii adunate în Piaţa Universităţii şi a început să strige în portavoce. A fost recunoscut ca un fel de lider, a apărut la televizor şi a ţinut un discurs în Parlamentul European, un mesaj din partea protestatarilor din Piaţă. A fost un discurs coerent, în care a spus că „acesta nu e decât începutul pentru că Europa de Est are nevoie de o primăvară democratică. Şi aceasta va veni!”. Dezbaterea era prezidată de un europarlamentar bulgar, care a zâmbit ironic.

La începutul lui 2013, mii de bulgari au ieşit în stradă pentru a protesta la adresa clasei politice corupte. Protestele au reapărut la începutul verii şi continuă şi acum. În România, un miting anti-Roşia Montană organizat pe 1 septembrie a adus un nou val de proteste care, la apogeu, a avut şi 10.000 de oameni pe străzile Bucureştiului. Tânărul acela firav, pe numele său Claudiu Crăciun, a fost în fruntea lor, cu portavocea în mână. Primăvara est-europeană nu mai poate fi tratată cu zâmbete ironice. Şi Claudiu Crăciun ştie asta: „Iată că această idee cu primăvara est-europeană am dezvoltat-o în stradă. Şi noi, şi bulgarii, şi polonezii, şi ucrainenii. Or să apară mişcări similare şi în Ungaria. E o problemă cu democraţia estică pentru că în 20 de ani am trecut de la un super-entuziasm la o mare dezamăgire. Dacă noi continuăm cu protestele astea şi ele devin din ce în ce mai puternice şi mai credibile, resursele de încredere ale societăţii vor fi mai degrabă în afara politicii. Şi dacă oamenii ăştia din politică nu-şi reformează instituţiile, atunci vor cădea”.

„Rămâi în ţară, dar nu te izola!” Claudiu Crăciun are 35 de ani şi este lector la Facultatea de Ştiinţe Politice din Bucureşti. Implicarea lui în mişcările de stradă din ultimii ani a venit ca o continuare firească a unei biografii sugestive. A fost comandant de grupă pe vremea pionierilor, apoi şeful clasei, apoi, în perioada liceului, membru în asociaţia „Cercetaşii României”. La facultate a fondat o asociaţie studenţească şi a devenit apoi preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Studenţilor în Ştiinţe Politice. „În perioada liceului am avut multe lecturi pe zona asta, citeam despre politică, eram interesat. Am împlinit 18 ani pe 2 noiembrie 1996 şi exact pe 3 noiembrie au fost alegerile prezidenţiale. Am fost şi membru într-un birou electoral, cred că m-am implicat şi în campania electorală. Profesorul meu de latină din liceu era în politică şi m-am conectat şi eu puţin alături de el. Îmi amintesc că m-am dus în Piaţa Universităţii pentru a sărbători victoria lui Emil Constantinescu. Iar în 2000, când am avut de ales în turul doi între Iliescu şi Vadim Tudor, unul reprezentând trecutul, celălalt frica, am şi organizat împreună cu nişte colegi de facultate un marş al tăcerii exact între cele două tururi. A fost primul meu marş organizat. Era o formă de protest, o exhibare a unei tristeţi că niciuna din cele două alternative nu părea că duce România mai departe”.

După facultate, Claudiu Crăciun a făcut masteratul, apoi a devenit doctor în ştiinţe politice. A lucrat în diferite poziţii de expert în politici publice în cadrul Secretariatului General al Guvernului şi a fost, între 2005 şi 2006, consilier pentru politici şi strategii educaţionale al ministrului Educaţiei. „Am intrat prin concurs, nu pe filieră politică”, spune Crăciun. Şi-a îmbogăţit CV-ul şi cu două stagii de pregătire în străinătate. Unul de cercetător într-un proiect derulat la Budapesta de Open Society Institute şi altul ca participant la un program masteral în politică europeană, la London School of Economics and Political Science. Ar fi putut să plece din România, dar spune că, „până la urmă, soluţia de compromis cu mine însumi a fost «Claudiu, rămâi în ţară, dar nu te izola! Fă tot ce poţi, implică-te, încearcă să te conectezi la ce se întâmplă!»”. „Nu mi-am propus să fiu lider” În ianuarie 2012, când au apărut protestele din Piaţa Universităţii, Claudiu Crăciun s-a conectat încă din primele zile, hotărât să canalizeze nemulţumirile haotice ale mulţimii către o direcţie clară: „După prima seară, m-am întors cu o portavoce pentru că simţeam că nu se întâmplă nimic acolo. Mi-am dat seama că pe oamenii ăia nu-i unea nimic în afară de un instinct de a ieşi în stradă. Atunci am început să strig la portavoce. Nu mi-am propus să fiu lider, ci să ajut, să coagulez o energie care exista deja. Au fost câteva zile grele pentru că nimeni nu mă cunoştea în afară de câţiva prieteni şi de câţiva ONG-işti. Din prima secundă am simţit că există un mare potenţial pentru a dezvolta mişcarea de atunci într-o mişcare de tip occupy-indignados, îndreptată împotriva clasei politice”.

E greu de spus cât de mult a reuşit Claudiu Crăciun să îndrepte furia mulţimii către întreaga clasă politică, de vreme ce protestele din ianuarie 2012 au rămas în mentalul colectiv mai degrabă ca o mişcare anti-Băsescu şi anti-PDL. Crăciun susţine că vina o poartă în primul rând presa: „Lumea a rămas în cap cu ideea de «Jos Băsescu!» pentru că nu a ştiut ce a fost în Piaţă cu adevărat. Presa intermedia şi filtra mesajele, iar USL, aflată în opoziţie, a încercat să pună un monopol asupra reprezentării acelor nemulţumiri, având acces la mass-media. Dar mesajele noastre erau îndreptate împotriva întregii clase politice. Cred că efortul meu şi al altora a mai limitat deturnarea protestelor către zona «Jos Băsescu!», care oricum a existat. Noi am fost aripa aia de la Arhitectură, de la fântâni, care se reproduce acum la mişcările anti Roşia Montană şi la celelalte proteste. Am fost accidentul la care USL-ul nu se aştepta Noi am strigat acolo «PDL şi USL fură prin rotaţie» şi «PDL şi USL, aceeaşi mizerie!». Iar celor care m-au făcut USL-ist le spun că prezenţa mea acolo a ajutat ca protestele să nu fie şi mai USL-iste decât au fost”. Avertismentul către politicieni: „Dacă se produce ruptura finală între politic şi societate, se poate întâmpla orice, chiar orice”

Alături de prezenţa la protestele din Piaţa Universităţii, discursul pe care l-a ţinut în Parlamentul European pe 31 ianuarie 2012 i-a adus lui Claudiu Crăciun un însemnat capital de imagine. Dar a iscat şi controverse. Unii l-au acuzat că ar fi fost dus acolo de USL. „E ridicol, eu mă duc la Bruxelles pe banii mei pentru că lucrez ca expert pentru Comitetul Economic si Social al Uniunii Europene. Nici nu eram pe agendă la acea dezbatere, m-am dus acolo însoţindu-l pe Cristian Pârvulescu pentru că aveam o după-amiază liberă şi apoi trebuia să mergem împreună la avion. Nu ştiam că voi putea lua cuvântul. La sfârşit, Cristian Pârvulescu l-a întrebat pe moderatorul bulgar dacă poate vorbi şi cineva care a participat la proteste. Şi chiar am spus atunci către cei din USL, în ideea că vor urma la putere, «aveţi grijă pentru că dacă o să faceţi acelaşi lucru noi vom fi din nou în stradă». Ceea ce s-a şi întâmplat”. Într-adevăr, începând cu 1 septembrie 2013, mii de români au ieşit din nou în stradă după decizia Guvernului Ponta privind proiectul de la Roşia Montană, iar Claudiu Crăciun s-a implicat în dezvoltarea acestor mişcări de stradă. Au urmat apoi protestele de la Pungeşti, unde Crăciun a fost săltat de jandarmi, şi cele din ultimul weekend, îndreptate împotriva modificării Codului Penal.

Protestele din 2012 şi 2013 sunt o manifestare de nemulţumire a celor care nu sunt reprezentaţi de politicieni. Cei care protestează nu sunt nici «USL-işti», nici «băsişti» şi par şi una, şi alta în ochii celor care se iluzionează că una dintre tabere îi reprezintă

Claudiu Crăciun nu crede că protestele vor schimba sistemul din temelii, dar e convins că ele pot provoca o reformare a clasei politice. Pentru asta, ar fi nevoie de o relaxare a condiţiilor de participare la viaţa politică, „pentru că noi avem acum un sistem de oligopol, foarte puţini actori deţin controlul vieţii politice”. O scădere a pragului electoral la 3% şi reducerea numărului de semnături necesare pentru înfiinţarea unui partid ar duce la apariţia unor partide noi, născute din societatea civilă: „Atunci, partidele vechi, de teamă să nu-şi piardă mandatele, vor fi nevoite să se reformeze”. Numai că legea electorală poate fi schimbată doar de actualii politicieni, care n-au niciun interes să deschidă o breşă în sistem. „Avem nevoie să câştigăm aceste lupte cu proiectul de la Roşia Montană şi cu gazele de şist, sunt nişte teme bune pentru că toată clasa politică este aliniată în spatele lor. Fie va fi ultima ruptură între politic şi societate, fie va fi prima şansă să ne revenim. Lucrurile deja sunt rupte, iar ignorarea protestelor şi continuarea acestor proiecte ar fi ruptura finală. Dacă se produce această ruptură finală, va urma o perioadă în care se poate întâmpla orice, chiar orice”, avertizează Crăciun.

Remus Cernea, Claudiu Crăciun şi alianţa cu PSD-ul Claudiu Crăciun crede că o victorie a oamenilor din stradă împotriva clasei politice ar declanşa „un moment originar, creator”, care ar conduce la apariţia mai multor iniţiative din partea societăţii, de la înfiinţarea de ONG-uri la apariţia unor noi partide politice. El nu se vede intrând într-un partid, fie şi nou format, deşi există numeroase voci care îl acuză că participarea sa la proteste vizează obţinerea notorietăţii pentru o viitoare carieră politică. De fapt, în ianuarie 2012, când protesta în Piaţa Universităţii, Crăciun era membru în Mişcarea Verzilor Agrarieni, „un partiduleţ cu câteva zeci de membri”, condus de Remus Cernea. „Se poate spune că eram membru de partid, dar mi-am dat demisia pe 19 ianuarie 2012. Pentru că Remus Cernea luase o opţiune de alianţă cu PSD-ul şi pentru că nu voiam să ratez mişcarea aia socială din Piaţă riscând să fiu bănuit că urmăresc câştigarea de capital politic. Celor care cred că prezenţa mea în Piaţă m-ar aduce în politică, le spun că ea m-a scos din politică în 2012. Acum, la 35 de ani, nu mă văd intrând într-un partid şi candidând, poate la 70 de ani o să am altă viziune despre lume şi viaţă”. Remus Cernea are însă altă variantă despre demisia lui Crăciun din partidul în care au fost colegi: „Opţiunea alianţei cu PSD-ul fusese luată cu şase luni înainte de ianuarie 2012, la un congres la care Claudiu Crăciun a participat. A fost şi la conferinţa de presă de la sediul PSD. Am colaborat bine cu el, eu sunt cel care i-am dat portavocea în mână la protestele din 2012. Dar atunci el nu a participat din prima zi, l-am sunat eu să vină şi era la o terasă. A venit şi i-a plăcut.”

Chestiunea asta cu resursele este un model de dezvoltare economică a secolului XIX sau pentru o ţară periferică din Africa sau America de Sud. Trebuie să investim în industriile viitorului, nu ale trecutului Claudiu Crăciun, protestatar Despre influenţa lui Soros: „Suntem în plin scenariu putinian” Odată cu dezvoltarea protestelor anti Roşia Montană din această toamnă, au apărut intepretări conform cărora acestea ar fi influenţate de magnatul american George Soros prin ONG-urile pe care le finanţează. În urmă cu opt ani, Claudiu Crăciun a făcut un stagiu de cercetare la Budapesta, la Open Society Institute, fundaţie finanţată de George Soros, aşa că speculaţiile nu l-au ocolit. „Este interesant să remarcăm că persoana lui Soros e atacată prin tot estul Europei, pe acolo pe unde interesele clasei politice sunt afectate. Avem de-a face cu o demonizare a societăţii civile care în estul Europei s-a dezvoltat şi cu ajutorul fundaţiei lui George Soros. E un atac care-mi aduce aminte de poziţia lui Vladimir Putin de interzicere a finanţării străine a ONG-urilor.

Noi suntem acum într-un scenariu putinian, acela că societatea civilă românească răspunde la comenzile lui Soros. E o teorie a conspiraţiei foarte convenabilă pentru politicieni şi poate pentru unii din serviciile secrete care aşa se gândesc ei să discrediteze protestele. Eu am lucrat cu Fundaţia pentru o Societate Deschisă, aşa cum au făcut-o zeci de mii de oameni, şi nu văd nicio vină ataşată, dimpotrivă”, spune Claudiu Crăciun.

Învinuit pentru incidentul Barbu. „Nu exclud o posibilă înscenare”

Pe 17 octombrie, maşina în care se afla Daniel Barbu, fostul ministru al Culturii, a fost înconjurată de protestatari în Centrul Vechi al Capitalei, iar geamul din spate al autoturismului a fost spart. În grupul de manifestanţi se afla şi Claudiu Crăciun, pe care, două zile mai târziu, într-o emisiune TV, Daniel Barbu l-a identificat drept autorul moral al agresiunii, numindu-l „un universitar fără operă care a acumulat frustrări”. După o săptămână, Claudiu Crăciun a fost pus sub învinuire pentru ultraj, lucru pe care îl cataloghează drept o presiune politică: „Ţi se pare normal ca la oră de maximă audienţă un ministru al Guvernului să mă declare vinovat şi apoi să înceapă o anchetă a Poliţiei? Nu-mi place să mă victimizez, dar trebuie să fim realişti, există presiuni guvernamentale în această direcţie”. Crăciun spune că nu se simte vinovat pentru incidentul din 17 octombrie: „Domnul Barbu este un persoanj sinistru. Nu ştiu cine a spart luneta maşinii sale. Regret că s-a spart, nu eu am făcut-o, deşi ancheta poliţiei mă cataloghează făptuitor. Însă pentru ultraj, nu pentru distrugere aşa cum a spus domnul Barbu, pe care o să-l dau în judecată pentru calomnie. Interesant e că printre cei de acolo au existat câţiva cu feţele acoperite şi bănuiesc că de acolo a venit şi spargerea lunetei. Nu exclud o posibilă înscenare şi există indicii în această direcţie”.

Dacă în 2020 vor fi nişte schimbări, nu cred că vor fi posibile fără nuclee formate în mişcările de protest din 2012, 2013 sau 2014

Versiune integrala aici.

Descentralizarea – De-modernizarea şi regresul democratic al României.

Proiectul de descentralizare administrativă nu va ajuta democraţia românească ci o va eroda. Acest lucru se va întâmpla prin atacarea bazelor moderne ale organizării politice româneşti. Perspectiva conform căreia aducem decizia mai aproape de cetăţeni ascunde o mare capcană. În condiţiile în care democraţia locală este foarte slabă, proiectul înseamnă de fapt mai multă putere pentru politicieni care nu răspund în faţa nimănui. Descentralizarea lărgeşte agenda politică judeţeană şi locală dar nu oferă societăţii instrumentele să o influenţeze. Coroborată cu obstacolele puse în calea participării politice şi sistemul electoral restrictiv, va întări poziţia liderilor locali şi a reţelelor clientelare pe care le întreţin. Puterea se va concentra la nivel local, va deveni din ce în ce mai izolată de cetăţeni şi vulnerabilă în raport cu interesele private. Dacă acest proiect va trece în formă actuală şi nu va fi însoţit de măsuri serioase de întărire ale democraţiei şi administraţiilor locale, rezultatul va fi o societate mai puţin integrată, solidară, sănătoasă şi sustenabilă decât avem acum. Descentralizarea actuala este un pact între elitele centrale şi locale pentru asigurarea monopolul politic asupra reprezentării şi gestionarii resurselor. Iar consecinţele sunt atât de serioase încât o dezbatere reală este indispensabilă.

Descentralizarea este aparent un proiect necesar şi are mulți susținători. Este posibil consonantă cu direcţia europeană de întărire a nivelului de guvernare local. Celor care le repugnă centralismul comunist le pare o reparaţie istorică. Pentru cetăţenii frustraţi de corupţia şi incompetenţa nivelului central, ar putea fi o relansarea a interesului faţă de politică. Unii ar putea să considere că localităţile şi județele lor se vor putea dezvolta mai rapid, atrăgând investiţii sau utilizând fonduri europene. Fidelitatea faţă de identitatea locală ar putea creşte. Pentru politicienii locali, cei mai mari susţinători ai proiectului, ar fi o ocazie să se responsabilizeze în faţa cetăţenilor. Mediul de afaceri, mai ales cel obişnuit să ‘’colaboreze’’ lucrativ cu administraţiile locale şi judeţene, vede profituri frumoase şi este gata să vorbească de dezvoltare economică, locuri de muncă şi impozite.

Ce se va întâmpla în practică? Dezbaterea depăşeşte cu mult conflictul aparent între putere şi opoziţie, între USL, PDL şi alte partide. Deşi proiectul este asumat de coaliţia de guvernare şi criticat timid de opoziţie, menţionarea acestora i-ar putea prezenta pe nedrept ca fiind purtători de idei sau exponenţi ai unor viziuni politice şi istorice. Nu e cazul. Descentralizarea este pentru aceste partide un simplu joc de putere, instinctual şi rudimentar. Şi-l doresc toate pentru că îi sunt deja prizoniere.

Descentralizarea propusă în formă actuală este un eşec democratic previzibil datorita transferului de putere de la centru către nivelul local şi de la public către privat. Conform legii se descentralizează, într-o etapă intermediară, după aprobarea legii cadru a descentralizării şi descentralizarea finală, orice ar însemna acest lucru, câteva domenii cheie: agricultură, sănătate, învăţământ preuniversitar, cultură, mediu, turism, urbanism, tineret şi sport şi transporturi. Spre deosebire de regionalizare care consolidează un nivel administrativ cu masă mare de contribuabili, actuala descentralizare întăreşte în primul rând nivelul judeţean şi apoi cel local. În condiţiile în care judeţele variază foarte mult ca mărime şi resurse (de exemplu judeţul Iaşi are mai mult de 800.000 de locuitori iar Sălaj între 200 şi 300.000) este o alegere strategica ciudată dar explicabilă. La nivel european tendinţa este să întăreşti nivelurile locale şi regionale şi nicidecum pe cele intermediare.

Există doi actori colectivi care promovează acest transfer, care funcţionează coordonat şi nu în neapărat în interes public. În primul rând elita politică locală, care câştigă în influenţă, resurse şi autoritate. O parte din administraţia centrală se va muta în subordinea Consiliilor Judeţene. Clientelismul adică sistemul de pile, cunoştinţe şi relaţii se va extinde să cuprindă şi noile instituţii subordonate. Elita politică locală va putea decide în domenii care până acum erau teoretic protejate prin subordonarea faţă de nivelul central. Cele mai flagrante cazuri sunt cele ale mediului, patrimoniului şi urbanismului. Se aplică aceeași logică porturilor sau plajelor. La nivel judeţean se poate decide ce obiectiv economic afectează sănătatea publică sau mediul, ce monument merită sau nu să fie distrus şi ce clădiri se pot construi în mijlocul centrelor istorice ale oraşelor sau în vârful munţilor. Trebuie spus că autoritățile centrale, de exemplu Agenţia pentru protecţia mediului, pană acum au invalidat multe decizii luate la nivel local şi au temperat serios avântul distructiv al demnitarilor locali. Ĭn al doilea rând, un promotor puternic este mediul privat dependent de resursele publice. Acesta aşteaptă cu nerăbdare întărirea nivelului local, noua ţintă a activităţii de lobby, ca să folosim un termen proxim pentru corupţie. Autorităţile judeţene şi locale poţi fi mult mai uşor influenţate/presate pentru a reglementa şi activa în interes privat. Acest lucru se întâmplă în condiţiile în care lupta contra corupţiei înaintează anevoios la nivel central dar totuşi înaintează în timp ce la nivel local stagnează în cel mai bun caz.

Pe lângă eliminarea de facto a instituțiilor care sunt capabile sa tempereze abuzurile puterii locale, mai întâmpinam doua probleme majore. Prima constă în probabilă diferenţiere în capacitatea autorităţilor locale şi judeţene de a oferi servicii publice cetăţenilor. Descentralizarea va însemna în timp că va conta mai mult judeţul în care te naşti şi mai puţin ţara. A doua, regulile de alocare a fondurilor pentru noile funcții competente şi atribuții descentralizate, de la nivelul central la cel județean şi apoi de la cel județean către cel local, impun ca regula arbitrariul. Arbitrariul convine celor care vor sa transfere fonduri nu în funcție de nevoi şi prioritati ci de fidelitatea şi complicitatea celor din subordine.

Cei care au ieşit să protesteze în ultimele două trei luni împotriva proiectului de la Roşia Montană şi împotriva gazelor de şist trebuie să ştie că prin legea descentralizării principalele obstacole în calea demarării proiectului minier sunt eliminate. Prevederile privind mediul, patrimoniul, urbanismul arată că autorităţile locale/judeţene pot decide în probleme care ne privesc pe toţi, la presiunea unor investitori locali.

Descentralizarea pare doar un program de politici puţin gândit şi dezbătut. Dar este mai mult de atât. Prin consecinţe se înscrie într-o tendinţă istorică a de-modernizării care cuprinde mai multe sfere ale sociale dar care are drept coloană vertebrală împărţirea şi organizarea puterii într-un stat.

Modernizarea presupune mai presus de toate construcţia unei autorităţi centrale legitime şi eficiente. Aceasta guvernează într-o comunitate politică delimitată de graniţe menţinând o infrastructură instituţională uniformă şi o birocraţie înzestrată cu proceduri şi resurse, aşa cum ne descrie Weber. Statul şi administraţia publică se autonomizează în raport cu grupurile de rudenie sau clientelare ci reprezintă ‘’interesul public’’ definit de instituţiile reprezentative şi executive. Cum spunea Fukuyama, iese de sub ‘’tirania verișorilor’’. În variantele democratice ale modernizării, universalizarea votului, pluralismul politic şi partizan, asigura un echilibru de forţe şi absenţa relativă a coerciţiei. Puterea executivă se secularizează şi se îmblânzeşte cu ajutorul parlamentelor locale şi centrale şi prin dezvoltarea partidelor cu rădăcini sociale puternice ale căror funcţii principale devin reprezentarea cetăţenilor, selectarea candidaţilor, formularea programelor politice şi guvernarea. În variantele autoritariste ale modernizării, statul şi elita politică transforma forţat societatea şi economia. Oricare ar fi varianta modernizării, aceasta a mers în direcţia integrării societale, a suprapunerii şi coordonării sferelor de interacţiune umană – economică, politică, culturală si socială. Autoritatea politică îşi asumă rolul de motor al dezvoltării economice şi sociale şi agent de redistribuire a resurselor, ținta fiind creşterea bunăstării generale dar şi eliminarea inegalităţilor care ameninţă stabilitatea regimurilor şi viabilitatea statelor.

Un stat modern şi democratic presupune existenţa unei administraţii publice puternice şi autonome faţă de grupurile clientelare; o participare cetăţenească crescută si relevantă; un pluralism politic real, atât la nivel local cât şi central; sisteme administrative integrate care pot gestiona şi dezvolta infrastructura socială; instituţii viabile care asigură respectarea proprietăţii şi contractelor; mecanisme redistributive care asigură temperarea inegalităţilor. Este România un stat modern şi democratic? Cu siguranţă este însă gradul de modernizare şi respectiv democratizare sunt problematice. Ceea ce este cel mai grav însă este altceva. Prin proiectul de descentralizare se imprima o direcţie a de-modernizării şi a regresului democratic, în primul rând prin fragmentarea autorităţii politice şi ieşirea celei locale de sub control democratic cetăţenesc.

Semnele influenţei disproporţionate a elitelor locale în politica naţională sunt evidente. Un număr constant mai mare de demnitari ministeriali sunt desemnați de către liderii politici judeţeni. Argumentele sunt de tipul ‘noi aducem voturi, noi ne desemnam persoanele de încredere’. Acest lucru releva faptul ca echipele centrale ale partidelor sunt dependente de mobilizarea administrativă şi politica judeţeană, ignorând alte mecanisme de mobilizare electorală (ex. instruirea membrilor, dezvoltare reţelelor şi organizaţiilor interne, întărirea unei birocraţii de partid eficiente). Este mai ușor să te bazezi pe nişte contingente locale care se mobilizează la alegeri decât să construieşti un partid instituţionalizat, cu proceduri, cu resurse care nu depind de niciun lider. În schimbul susţinerii liderilor centrali, liderii judeţeni şi locali au liber la concentrarea puterii locale, fenomen tradus prin apariția ‘baronilor’. Baronul este persoana care pentru o perioadă lungă de timp concentrează deciziile politice şi administrative locale, de la acceptarea unor investitori străini, trecând prin alegerea numelor de străzi şi până la nominalizare directorului liceului din oraş/municipiu. Adăugăm influenţă asupra instituţiilor de forţă, poliţie şi servicii secrete, asupra justiţiei şi cenzurarea/cooptarea mass-mediei locale. Influenţa baronului nu ţine cont de separaţia puterilor în stat si nici de graniţele instituţionale. Baronul îşi plasează persoanele de încredere în toate funcţiile cheie unde are acces, meritul sau competentele profesionale ale acestora fiind irelevante. Criteriul unic de selecţie este loialitatea faţă de baron. Nu de puţine ori reprezentanţii baronului sunt rude îndepărtate, copii ai apropiaţilor din politică sau afaceri, tineri fără resurse şi experienţă din filialele locale ale partidelor. O reţea clientelară care are unic scop păstrarea privilegiilor şi accesului la resurse pe termen lung. Baronul supravieţuieşte cu ajutorul protecţiei de la nivel central şi oferă sprijin liderilor centrali în luptele politice interne şi în campaniile electorale.

Termenul ‘’baron’ este inspirat ales. Face trimitere la organizarea feudală, organizare pre-moderna în care autoritatea politică este fragmentata şi subiectul unor tranzacţii care include proprietatea, capacitate militară şi titlurile transmise ereditar. Baronul din România de astăzi este vasalul unui lider sau grup de lideri centrali. Oferă sprijin şi resurse în schimbul protecţiei. Liderii centrali acceptă acest schimb, preferând susţinători care sunt capabili să mobilizeze electorat şi resurse chiar dacă acest lucru presupune sacrificarea democraţiei locale.

Concentrarea puterii la nivel local nu este posibilă doar prin protecţia oferită de la centru. Ea se bazează si pe obstacolele în calea participării politice locale şi a sistemului electoral. În România este foarte dificil să formezi partide noi, condiţiile fiind cele mai restrictive din Uniunea Europeană. Alte obstacole puse în calea participării sunt garanţiile financiare necesare şi sistemul de finanţare a partidele. Este aproape imposibil pentru candidaţii independenţi să ajungă în Parlament, consiliile locale şi judeţene. Sistemul electoral pentru alegerea primarilor şi preşedinţilor consiliilor judeţene întăreşte monopolul asupra puterii. În sistemul actual, cel care câştigă cel mai mare număr de voturi, chiar dacă depăşeşte următorul candidat cu doar 5 voturi câştigă şi mandatul. În variantă alternativă, folosită de altfel pe perioada tranziţiei, se organizează turul doi între cei mai bine clasaţi candidaţi. Sistemul favoriza schimbarea deţinătorului puterii pentru că dădea şansa coalizării candidaţilor mai slab plasaţi şi câştigării mandatului de către cel aflat pe locul doi. Actualul sistem favorizează câştigarea mandatelor de către cei aflaţi în funcţie, cei care pot să mobilizeze un întreg aparat administrativ, politic şi mediatic în favoarea lor. Contracandidații sunt structural într-o poziţie de inferioritate şi schimbarea din funcţie este mai degrabă accidentală. Dacă baronii şi baroneţii îşi menţin sprijinul partidului şi centrului pentru încă o nominalizare, jocurile sunt deja făcute. Scăderea participării politice la nivel central şi local este un fapt notoriu. Şi nu trebuie să ne uităm doar la prezenţa la vot, deşi este un indicator relevant pentru participarea politică. Ar trebui să ne uităm mai degrabă la numărul de candidaţii şi formaţiuni politice care intră în competiţia electorală. Din păcate ambele sunt într-o scădere continuă. Din ce în ce mai puţini cetăţeni participa la alegeri în postura de candidaţi. Acest lucru se datorează în principal obstacolele instituţionale şi procedurale menţinute perfid şi ilegitim de către partidele mari. Dar mai exista o barieră, mai puțin vizibilă dar poate mai puternică. În tranziţie s-a construit o elită politică locală şi centrală care s-a ‘naturalizat’ prin accesul permanent la resurse, împiedicarea accesului grupurilor alternative şi cooptarea în jocul de putere a unor instituţii sociale precum presa, biserică sau grupuri de afaceri. Această elită şi folosesc termenul în sens sociologic şi nu comun, sufoca democraţia şi în ultimă instanţă dezvoltarea economica şi socială.

Pentru descentralizare este fie prea devreme fie prea târziu. Prea târziu pentru că trebuia precedată de construcţia unui spaţiu public local, a unui pluralism real şi a unei competiții politice sănătoase. Prea târziu pentru ca ar fi avut nevoie de o administrație publică puternică şi instituționalizată care putea gestiona procesul fara a fi afectata funcționalitatea statului. Şi poate fi prea devreme dacă cineva îşi doreşte să le construiască de acum încolo. Consensul partidelor arată că nu sunt capabile să influenţeze în mod fundamental societatea ci doar accepta tendinţele centripete şi autodistructive, favorizând forţe şi actori care erodează sfera publică şi guvernarea democratică. Descentralizarea nu este un marş către modernizare şi democraţie ci o rostogolire necontrolată către disoluţie şi slăbire instituţională. În contextul românesc actual este de-modernizatoare.

Notă: Sper că articolul de mai sus să convingă că descentralizarea va avea un impact semnificativ asupra societăţii româneşti şi nu trebuie grăbită sau forţată. Scrisoarea organizaţiilor societăţii civile în care se cere oprirea proiectului şi relansarea dezbaterii este de salutat.

 

Articol apărut pe VoxPublica aici.

 

Bunăstarea unei naţiuni nu se poate construi pe nenorocirea propriilor cetăţeni

Interviu video cu Matei Dobrovie & Adrian Sturdza, EpochTimes

 

”Această alianţă urban-rural între pătura să spunem mai informată şi activă urbană şi pătura rurală este elementul de originalitate al protestelor pentru Roşia Montană. Oameni cu vederi foarte diferite au venit împreună pentru că au găsit un numitor comun: contractul social care trebuie renegociat”, explică într-un amplu interviu pentru Epoch Times, Claudiu Crăciun, cel mai cunoscut protestatar din Piaţa Universităţii, care nu se consideră însă un lider al protestelor pentru Roşia Montană. În opinia sa, din proteste nu se vor naşte partide noi, ci ”un mod nou de a lucra împreună, o activare civică”.

Epoch Times: Care este importanţa protestelor de stradă împotriva exploatării Roşiei Montane pentru România? A reînviat civismul? Ce aduc nou aceste proteste faţă de cele de anul trecut din Piaţa Universităţii?

Partide sunt multe. ONG-uri sunt multe, platforme civice sunt multe, dar ceea ce ne-a lipsit până acum era o mişcare de stradă care să se opună abuzurilor partidelor politice. Doi ani la rând s-a ieşit în stradă nu numai la Bucureşti, ci în toată ţara şi în străinătate, ceea ce arată că există o tensiune structurală undeva care se rezolvă prin ieşirea în stradă. Această tensiune structurală vine ca o consecinţă a celor 20 de ani de tranziţie în care elita politică s-a autonomizat progresiv faţă de societate şi a început să aibă tot mai multe legături cu factorii economici…Practic avem de-a face cu o fractură socială. Majoritatea cetăţenilor nu sunt interesaţi de politică, sunt apolitici, iar undeva la mijloc între acest apolitism manifest al cetăţenilor şi corupţia şi autonomizarea clasei politice, vedem că există un segment activ de populaţie care, surprinzător, nu este doar urban. Să nu uităm că acest protest pentru Roşia Montană este în primul rând un protest de solidarizare cu locuitorii dintr-o localitate rurală, unde se duce o luptă pentru Constituţie, pentru drepturi fundamentale şi normalitate. Exact această alianţă urban-rural între pătura să spunem mai informată şi activă urbană şi pătura rurală este ceva ce a lipsit până acum, este elementul de originalitate.

Nu cred că va apărea un partid politic, dar ar putea să apară altceva şi anume un mod de a lucra împreună. Când spunem ”Uniţi salvăm” nu este doar un slogan , ci un principiu de organizare socială: suntem diferiţi, ne acceptăm diferenţele, dar din când în când avem capacitatea să avem consens asupra unor bunuri fundamentale.

Îi înţeleg şi pe cei care au aşteptări faţă de acest proiect. Cunosc Roşia Montană, unde am fost de mai multe ori. N-a fost niciodată o localitate săracă. În Apuseni nu s-a murit niciodată de foame. Da, acei oameni vor să muncească, dar cu ce preţ? Preţul îl vom plăti cu toţii pentru că va fi afectat patrimoniul, vor exista riscuri pentru sănătate şi pentru mediu. Eu îi înţeleg pe oamenii aceia, dar pâinea pe care vor s-o mănânce de la companie este una foarte amară pentru că presupune o distrugere sistematică atât a patrimoniului cât şi a drepturilor constituţionale ale celorlalţi. Mă refer la partea comunităţii locale din Roşia Montană care rezistă, se opune proiectului şi vrea un viitor alternativ.

Eu cred că există un viitor pentru Roşia Montană mai ales că localitatea a devenit cea mai cunoscută comună din România. Există planuri alternative de dezvoltare socio-economică şi totodată există un impact negativ al proiectului RMGC asupra locurilor de muncă din acea zonă. Se discută despre pierderea a mii de locuri de muncă dacă acest proiect va fi implementat. Dar este important ca o societate întreagă s-a conectat la problemele de acolo iar acum se conectează şi la problema gazelor de şist, la ce se întâmplă în Pungeşti.

Este practic aceeaşi schemă: noi ne mobilizăm ca cetăţeni în solidarizare cu nişte cetăţeni din Pungeşti şi Roşia Montană ale căror drepturi fundamentale sunt încălcate. Problema este însă mai profundă şi e de ordin moral. Trebuie să ne punem întrebarea dacă bunăstarea unei naţiuni se poate construi pe nenorocirea cetăţenilor proprii? Este corect ca pentru ”prosperitatea unei naţiuni” să distrugem afacerile locale, să încălcăm dreptul la proprietate, să afectăm mediul în mod iremediabil, în loc să-i lăsăm pe acei oameni să facă ce vor ei cu propriul pământ? Pun în ghilimele prosperitatea unei naţiuni pentru că nu este vorba despre asta, ci despre profitul unei companii private şi de bugetul unor partide.

Care este profilul protestatarilor care se solidarizează cu cauze precum Roşia Montană? Mainstream-ul i-a etichetat repede ca stângişti, ecologişti, hipsteri…

Nu e aşa. Este o diversitate. Am întâlnit acolo libertarieni, persoane cu credinţe religioase foarte puternice şi mulţi alţii. Această diversitate şi sperie pentru că este o alianţă socială. Unii sunt de dreapta, alţii de stânga. Oameni cu vederi foarte diferite au venit împreună pentru că au găsit un numitor comun: avem partea de contract social care trebuie renegociată.

În primul rând, nu ne dăm în cap. În al doilea rând, guvernul trebuie să apere interesul public, adică drepturile trebuie respectate. Atâta timp cât baza aceasta nu există, orice diferenţiere ideologică, doctrinară, valorică este de fapt irelevantă pentru că n-avem cum să ne conducem societatea. Şi de aceea vin grupuri atât de diverse împreună pentru că problema este structurală.

Credeţi că se va contura/e nevoie de o mişcare politică grass-roots, formată de jos în sus, pe baza actualelor proteste care să se prezinte ca o alternativă la întreaga clasă politică actuală, coruptă şi rău intenţionată, sau este vorba doar despre o mişcare fără lideri de tipul Indignados din Spania care nu-şi propune să devină politică?

Din Spania a apărut Partidul X, care cuprinde şi membri ai Indignaţilor. Nu putem să facem această distincţie şi contrapunere între partid politic şi mişcare de stradă. Revenind la situaţia din România, nu pot să anticipez, dar nu cred că va apărea un partid pentru că există diferenţe foarte mari între oamenii de acolo. Înţeleg că ducem lipsă de speranţă într-o asemenea măsură încât orice mişcare socială nouă trezeşte o aşteptare de partid nou.

Se aşteaptă o salvare în sfera politică pentru că există un status-quo, de o culoare politică sau alta, care nu duce nicăieri. E o disperare, un gol pe care cineva îl va umple cândva…

Îl simt şi eu pentru că văd oameni de foarte bună calitate care spun: ”Da, bine, putem să stăm în stradă 5-10 ani, dar atâta timp cât nu ducem lupta pe terenul lor, este degeaba”.

Eu le dau dreptate, dar vreau să întărim strada, nu s-o decredibilizăm. Principiul de organizare al străzii este cel puţin la fel de important ca principiul de organizare politic, competitiv şi pluralist. Mi se pare că avem nevoie de stradă puternică ca oameni şi resurse capabilă să pună presiune pe partidele politice.

Nu cred că va apărea un partid politic, dar ar putea să apară altceva şi anume un mod de a lucra împreună. Când spunem ”Uniţi salvăm” nu este doar un slogan , ci un principiu de organizare socială: suntem diferiţi, ne acceptăm diferenţele, dar din când în când avem capacitatea să avem consens asupra unor bunuri fundamentale. Şi asta noi n-o vedem în politică pentru ca această regulă de bun simţ, minimală nu există acolo. Toţi actorii politici, blamându-i pe ceilalţi, merg mai departe şi atacă democraţia. Lecţia străzii însă e alta. Ne acceptăm diferenţele, suntem plurali, dar luptăm la bază pentru nişte lucruri comune care ţin de viabilitatea statului.

Dar politicienii ignoră protestele sau le discreditează…

Este o represiune soft, fără violenţă, care presupune separarea grupurilor de protestatari de societate în general prin etichetarea lor ca superficiali, hipsteri sau ecologişti, ceea ce ar putea să îndepărteze. A doua tehnică este să insişti asupra diferenţelor dintre protestatari, inerente unei mişcări sociale. Ca urmare, noi trebuie să insistăm asupra lucrurilor comune care ne aduc în stradă. Mişcarea de stradă puternică nu slăbeşte societatea civilă organizată, ci o întăreşte.

De cealaltă parte, partidele politice nu sunt eficiente. Avem de-a face cu nişte clanuri, triburi de oameni la nivel local care-şi schimbă etichetele de partid şi sunt într-o relaţie de dependenţă reciprocă cu elitele centrale. Sunt mai degrabă formaţiuni premoderne, medievale pentru că au exact acelaşi mod de abordare la adresa liderilor şi a cetăţenilor.

În cazul mişcării de protest este vorba despre o activare civică, nu de tip partizan. Nu cred că e nevoie de un partid nou, ci de un alt tip de conducere a partidelor existente. Contează felul în care se finanţează, modul în care sunt selectaţi candidaţii. Nu cred că un partid nou ar putea să rezolve această problemă structurală. Eu sper ca în interiorul acestor partide să se activeze nişte nuclee de experţi, de tineri. Dacă nu se activează aceste nuclee, mişcarea de stradă nu are un impact foarte mare. Ea este un semnal. Suntem în stradă şi încercăm să impunem o agendă. Dacă aceasta nu e preluată, inclusiv la nivel local, semnalul se pierde.

Versiunea completă se poate găsi aici.

Discurs Parlamentul European

Transcriere.

Acesta este un mesaj mai degrabă pentru politicieni decât pentru cetăţeni. Nu sunt aici nici în calitate de lider, nici ca reprezentant, nu există această «funcţie» în piaţa publică. Mă aflu aici ca «povestitor», şi vă aduc câteva scurte poveşti sdin Piaţa Universităţii. Chiar dacă sunt aici cu voi, inima mea este alături de oamenii din Piaţă, acasă. Unii dintre ei protestează de două săptămâni la rând la minus 15 grade Celsius. Aici, în piaţa publică, este locul în care se află conştiinţa democratică a României. Aşadar, alăturaţi-vă pentru a-i aplauda împreună pe oamenii care au restaurat increderea României in democratie. Sunt timpuri dificile, acelea în care o ţară nu are încredere în politicienii ei, dar are încredere în cetăţenii ei. Ar trebui să aibă încredere în ambele entităţi. Acesta este cel mai important mesaj din Piaţa Universităţii: «Vrem să avem încredere în politicieni/ vrem să avem încredere în democraţie/ vrem să avem încredere în instituţiile publice. Dar nu faceţi să ne fie atât de greu».

Am fost martor la un mic miracol în Piaţa Universităţii: oamenii au venit împreună, de la studenţi, activişti, pensionari şi până la oameni care lucrează în companii/corporaţii şi au salarii foarte bune. Toţi au venit împreună şi au scandat împreună. Nu este atât de simplu să spui: «Nu vrem ca Guvernul actual să plece». Bineînţeles că vrem ca Guvernul actual să plece; aceasta este o schimbare imediată şi necesară. Dar totodată avem nevoie de schimbări mai profunde. Nu vrem să-i schimbăm pe deţinătorii puterii actuale şi să ne trezim în anul următor în aceeaşi situaţie.

Aşadar, dragi politicieni de la guvernare sau din opoziţie, vă rog, ascultaţi,  macar o data, de data aceasta: să preţuim acest moment în care politicienii ascultă, iar cetăţenii vorbesc. Dragi politicieni de la guvernare, dialogul nu înseamnă să trimiteţi trupe de ordine care să bată oamenii. Acesta nu este dialog. Aceasta nu este democraţie. Aceasta nu este o situaţie pe care să o aparaţi. Acesta este un lucru de care să vă fie ruşine, vouă şi oamenilor care au hotărât să se întâmple asta. Partide de opoziţie, nu este asa de uşor, poate vă bucuraţi că oamenii au ieşit în stradă, dar poate anul următor vor fi din nou acolo în stradă dacă veţi câştiga alegerile. Vă rog, ascultaţi! Ascultaţi-i! Am fost într-adevăr martor la un mic miracol. Oamenii din toate categoriile au venit împreună şi au găsit ceva care i-a unit, au găsit solidaritate. Nevoia de schimbare, de a avea o voce, i-a adus împreună. Să nu oprim asta!

Să vă dau un exemplu legat de suporterii galeriilor de fotbal (ei sunt huliganii, aşa au fost prezentaţi de mass-media). Am descoperit că sunt oameni absolut normali, tineri, cu studii. Am descoperit şi activişti civici şi ecologişti care, dupa ce au stat zile de-a rândul în Piaţă, au început să susţină celelalte grupuri (suporterii susţinându-i pe activişti, pensionarii pe studenţi, şi invers). Toate vocile (şi acest lucru este un excelent exemplu pentru ce s-a întâmplat în Piaţă), toţi oamenii, chiar dacă nu au auzit despre Roşia Montana Gold Corporation, bazată pe cianură şi corupţie, după zile de protest, au început laolaltă să strige că nu vor asta. «Vrem cianură pentru dictatură», scandau ei.

Şi acesta nu este decât începutul, pentru că, probabil, Europa de Est are nevoie de o primavară democratică. După 20 de ani, oamenii nu au încredere în democraţie. Nimeni, sau aproape nimeni, nu vrea să o apere. Poate că după 20 de ani avem nevoie de o primăvară democratică. Şi aceasta va veni! Va veni dacă ei continuă să ignore oamenii, aşa cum s-a întâmplat în Spania, Israel, în SUA. Oamenii din Europa de Est se uită la Bucureşti. Avem prieteni în Serbia, Bulgaria, Ungaria care spun că trebuie să facem împreună un lucru ca acesta. Spun că avem nevoie de schimbare. Aşadar, nu vreau să spun prea multe în continuare. Însă spun asta: timp de două săptămâni la rând sunt acolo, în piaţa publică, alături de oameni pe care nu-i ştiam înainte, chiar şi alături de oameni care nu au case şi trăiesc în stradă. Ei au venit cu toţii acolo şi au protestat alături de noi. Am rămas fără voce de mai multe ori, dar am câştigat în din nou speranţa.Vă mulţumesc!”


 

Cum am ajuns să vorbesc în Parlamentul European.

La Bruxelles merg de aproximativ două ori pe luna fiind  expert al Comitetului Economic si Social European. Comitetul îmi acoperă cheltuielile de transport, cazare şi diurna pentru toate activităţile derulate acolo.  În dimineaţa zilei în care a fost organizată dezbaterea din Parlamentul European (30.01.2012), am avut o reuniune de lucru privind integrarea resortisanţilor din ţările terţe (SOC/427 – Integration of third-country nationals).

Dupa-amiaza am fost liber şi Cristian R. Pirvulescu, colegul meu de la SNSPA, membru al CESE şi Preşedintele Asociaţiei Pro-Democraţia m-a invitat la dezbaterea din Parlamentul European. Nu ştiam că voi putea lua cuvântul, nu fusesem invitat oficial şi nu apăream în agendă. Tot dânsul i-a propus moderatorului o intervenţie a mea la sfărţitul panelului dedicat societăţii civile, separat de cel al liderilor. Programul dezbaterii îl puteti accesa aici:

http://www.alde.eu/event-seminar/events-details/article/the-romanian-democracy-37853/

Am acceptat pe loc şi m-am adresat asistenţei din sală şi nu de la prezidiu. Am povestit ce s-a întamplat în Piaţa Universităţii. M-am bucurat să vad efectul.  Aş fi avut acelaşi discurs la o dezbatere organizată de popularii europeni.



Scurt ghid pentru un protest paşnic!

Nu sunem huligani, nici membri de partid. Suntem cetăţeni! Nu protestăm numai împotriva unui preşedinte, oricât de autoritar sau de corupt este, ci împotriva unui clase politice înstrăinate şi incompetente. Ieşim din nou în stradă, cerând ceea ce democraţia românească a încetat să ne mai ofere: Libertate, Demnitate si Justiţie. Nu este o manifestaţie pro-opozitie. Mâine vom protesta şi împotriva lor, dacă ne ignoră sau ne încalcă drepturile!

Vă rugăm să urmaţi câteva reguli simple, pentru a participa la un protest hotărât dar paşnic. Există persoane recalcitrante şi agenţi provocatori, care vor încerca să creeze tensiuni şi să provoace reacţia forţelor de ordine.

Nu afişaţi un comportament agresiv faţa de jandarmi sau faţă de alţi demonstranţi.
Nu încurajaţi comportamentul violent al celorlalţi demonstranţi.
Feriţi-vă de străzile lăturalnice sau zonele izolate, unde puteţi fi agresaţi.
Staţi în grupuri compacte şi mari, evitând însă înghesuiala şi busculadele.
Ajutaţi alţi demonstranţi, dacă au nevoie de asistenţă, şi încercaţi să împiedicaţi agresiunile asupra lor, evitând să fiţi răniţi sau să raniţi pe cineva.
Dacă observaţi un comportament abuziv sau violent al forţelor de ordine, înregistraţi-l cu ajutorul echipamentelor electronice.
Nu strigaţi sloganuri obscene.
Nu purtaţi semne ale partidelor politice. Sunt binevenite steagurile tricolore.
Purtaţi haine adecvate, lejere şi foarte călduroase (inclusiv fular, mănusi şi căciuli).
Părăsiţi temporar demonstraţia, pentru a vă hidrata, încălzi sau odihni. Reveniţi cu grijă la demonstraţie.
Fiţi calmi şi solidari. Aduceţi la protest colegi, prieteni şi membri ai familiei.
Vorbiţi cu oamenii necunoscuţi din jurul dumneavoastră. Nu aţi mai făcut-o, probabil, de mult!

Nu uitaţi: Dacă vom ieşi în stradă 5.000 de persoane, poliţia ne va aresta! Dacă iesim 50.000, poliţia ne va păzi! Dacă vom ieşi 500.000, poliţia ni se va alătura!

Critic Atac, 17 ianuarie 2012